Am realizat ceva: oamenii NU se schimbă. Orice argument mi-ar aduce cineva să cred altfel, I stick to my point. Da, oamenii se modelează, pot avea tact sau bun simț, dar nu se schimbă. Vorba aia: lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Iar dacă năravul e alimentat de „n” factori, poți să-ți iei adio de la a aduce pe cineva pe calea cea bună, as they say. Empiric vorbind, trebuie să primești 1000 de șuturi în fund dacă e nevoie, să te dea cineva cu capul de pereți până obosește sau până crapă zidul, să te lovești de prag până amorțești, etc. Yes, people need to learn the hard(est) way. Îi faci un mai mare bine cuiva provocându-i suferință decât gâdilându-l ca pe un copilaș râzgâiat. E frumos să stai în zona de confort sau să te închizi într-un balon împins de cineva, dar e mai productiv să ieși în lume și să iei lecții până înveți. Citisem pe undeva (nu-mi amintesc exact unde) că, dacă este necesar, vei primi aceeași lecție la infinit până când o vei învăța. Ea va veni deghizată, iar tu va trebui să te prinzi cum stă treaba. Nu te-ai prins? Ghinion, prietene. Viața a trecut pe lângă tine…degeaba.

Voi rezuma lecția de azi îndemnându-i pe cei care se confruntă cu oameni delăsători, egoiști sau idealiști, să le dea un bobârnac zdravăn dacă nu vor ca pe viitor viețile lor să fie compromise. E dureros, greu, iar lista de scuze poate continua, dar așa se învață lecțiile: cu efort.

Se apropie perioada aia din an. Nostalgia se împletește cu tot felul de mirosuri. Cerul îmi vorbește mai mult ca niciodată. Plopii și teii îmi vorbesc despre veri pierdute. Îmi vorbesc despre tine, despre tine și despre tine. Hai să spargem valurile împreună și să oprim timpul în loc.

Poate sunt de vină ieșirile mult prea lungi cu bicicleta pentru filozofeala asta, ieftină ar spune unii. Dar uneori simt nevoia să-mi dau mai mult de două bobârnace pentru lașitatea și teama de care dau dovadă. În fond, de ce atâta autocenzură? Pentru a-i menaja pe ceilalți, să fie de vină frica de a nu ne fi împărtășite emoțiile/gândurile sau ne dă moralitatea afară din casă?

And now I ask you: dacă ai putea da timpul înapoi ai face alte alegeri? Would you speak out your mind properly, fără a mai despica firu-n patru? Sometimes we should really live by the Carpe diem! dictum.

Q.E.D.

Tata mi-a mai dăruit două biciclete până să moară. Pe ultima am iubit-o cel mai mult. Era un MTB vișiniu cu care mă aventuram peste tot. Nu-mi păsa de restricții sau de pericole. Eram în plină perioadă de explorare și bineînțeles mă întorceam acasă cu cel puțin o julitură. De fiecare dată mă aștepta mama cu sticluța de rivanol. Aveam oroare de substanța aia. Avusesem un accident cu bicicleta în urma căruia mi se luase pielea de pe bărbie și genunchi. Răsplata mea: rivanolul. Răsplata vecinilor: urlete apocaliptice.

MTB-ul a fost abandonat în brațele unchiului meu, după ce am recuperat-o din mâini străine care mi-au ținut bicicleta captivă aproximativ un an. Iubirea pentru pedalat nu a dispărut niciodată, dar de când m-am mutat în București, acum 7 ani, ocaziile în care puteam să pedalez au fost din ce în ce mai rare. Aproape de sfârșitul primului an de facultate mi-am cumpărat o bicicletă de la DHS. A costat vreo 300 de lei. Nu era ieșită din comun, însă avea tot ce îmi doream eu la momentul ăla. Bucuria nu a durat mult. Dupa nici două luni de când o aveam, un individ s-a încumetat să urce până la 8 și să fure ambele biciclete, prinse cu lanțurile de balustradă. Am plâns, am încercat s-o găsesc, iar într-un final m-am conformat.

Acum am un MTB alb de la Decathlon. Mi-a fost alături la primul marș al bicicliștilor la care am participat (marșul Earth Hour). Iar in weekenduri abuzez de ea pe cât de mult pot. Azi am ieșit în Herăstrău. M-am plimbat și în jurul lacului and my chill mood was almost ruined at some point. Erau vreo 3 cupluri în fața mea, iar eu am încetinit. Unul din masculii alfa o trage deoparte pe nevasta/iubita/amanta lui. Apoi pe un ton ofuscat mă întreabă de ce nu merg pe pistă. L-am ignorat și am plecat mai departe. Însă mi-a părut rău că nu i-am servit o replică. Mi-aș fi dorit să-i spun că plimbările în jurul lacului nu sunt rezervate doar pietonilor. Aș fi vrut să-i spun că unul din motivele pentru care nu avem o cultură a bicicletei este atitudinea oamenilor de genul lui. În ultimă instanță mi-aș fi dorit să-l “ștampilez”. Dar am preferat să înghit în sec, ca de obicei.

Trecând peste episodul ăsta, chiar mi-aș dori să văd orașul plin de bicicliști. Sunt conștientă că în momentul de față nu se poate. Nu există piste speciale pentru bicicliști, la modul serios. Încă avem șoferi mârlani. Încă avem oameni cu ochelari de cal. Cât despre câinii care mai că ar gusta un copănel de biciclist, well, tot noi bicicliștii suntem de vină. NU știm să ne purtăm cu ei și nu i-am obișnuit cu prezența noastră pe două roți. Da. Păi câinii din parcuri de ce lenevesc plictisiți când pedalăm pe lângă ei? Sunt obișnuiți cu noi. Restul câinilor ne văd atât de rar pe străzi ca devin confuzi în momentul în care “bolidul” le invadează teritoriul.

Start loving your bike more often, people!

Site-ul fundației este mai edificator decât orice aș scrie eu pe blog. Dar trebuie menționat că anul trecut peste 21 000 de români au fost alături fundației în campania 2%. Și le mulțumim din suflet. Cei aproximativ 260 000 euro strânși astfel, reprezintă 17% din bugetul de cheltuieli al fundației în 2010, respectiv asigură cheltuielile organizației pentru două luni. Anul acest luptăm din nou pentru alinarea suferinței celor peste 1700 de pacienți, copii care suferă de cancer, leucemie, distrofii neuro-musculare, malformații congenitale și adulți care luptă cu cancerul.

Tot ce trebuie să faceți este să completați formularul atașat, care este precompletat cu datele fundației. Formularul completat trebuie depus la Administrația Financiară pana la 15 Mai. În momentul în care se strâng multe formulare în compania dumneavoastră, voluntarii Hospice le pot colecta și depune la Administrația Financiară pentru a vă ușura munca.

Voi atașa atât formularul 230, adresat persoanelor fizice care au obținut venituri din salarii, cât și formularul 200 pentru cei care au obținut venituri și din alte surse (drepturi de autor etc.). Pentru mai multe informații intrați pe site-ul Hospice.

Intrarea în club s-a făcut cam greu deoarece intram în ture de câte 10, așa că ajuns cam plouată. Mi-a plăcut “concursul” de întâmpinare, al cărui premiu era fie o bere, fie luat parte la concert din zona VIP (cred). Eu am extras cardul “Adevăr”, so all I got was a cold beer. Bună și aia.

Trecând la chestii mai serioase, în jur de ora 8 a început recitalul NeXuS, trupa anunțată să cânte în deschidere. Pe Andy, micuțul porc de la clape, îl știu personal, deci am mai avut ocazia să ascult compoziții de-ale băieților însă nu i-am prins niciodată cap-coadă (piesă ascultată live în cadrul B’estfest 2009 nu se pune). Personal, mi-a plăcut mult de ei. A fost un recital scurt, dar în forță. Iar vocea lui Costică Sandu este absolut demențială. Chiar dacă despre Nexus nu se știu foarte multe (am avut timp să aud “n” discuții până la Epica), are potențialul de a fi numită una din cele mai bune trupe de metal de pe plaiurile noastre.

După multă forfotă și nerăbdare, pe la 9 “s-au stins” luminile și s-au auzit acordurile piesei “Shamadhi”. Pe rând, au intrat pe scenă epicii: Mark Jansen (chitară, voce), Coen Janssen (clape), Yves Huts (bass), Isaac Delahaye (chitară) si Ariën van Weesenbeek (tobe). La “Resign to Surrender” și-a făcut apariția și mult aclamata Simone Simons, care, trebuie să admit, este la fel de frumoasă ca și vocea ei. Fiind un concert dedicat celui mai recent album, “Design Your Universe”, au cântat multe piese incluse pe el, însă spre deliciul publicului au interpretat și piese mai vechi care i-au consacrat. Undeva la mijlocul concertului Jensen și ceilalți și-au pus amprenta pe “The Imperial March” (m-a trimis cu gândul la “Something, Something, Something, Dark side“). Momentul piesei “Tides of Time” a pus toate luminile pe Simone, care cu vocea ei extrem de armonioasă a cucerit audiența. No wonder că în liniștea aia începuseră toți din jurul meu să se îmbrățișeze and stuff. Anyway, deși concertul părea să se fi terminat după ultimele trei piese ce au urmat acestui moment, Epica a revenit pe scenă cu încă trei piese printre care, bineînțeles, “Cry for the Moon” și ‘”The Phantom Agony”. Un final foarte bine gândit.

Epica a fost pentru mine o surpriză plăcută. Sonorizarea foarte bună, o combinație de lumini bine aleasă și să nu uităm de ventilatoarele din fața scenei care au fost de efect. Yes, wavy hair in the air. Și acum nu mai vorbesc despre Simone. Încă un plus a fost comunicarea energică cu publicul și atmosfera destinsă pe care au indus-o prin glumițe. S-a văzut că le place ceea ce fac și că sunt o adevărată echipă pe scenă, așa că aș merge oricând să-i văd.

După o seară de vineri, care mi-a lăsat cea mai frumoasă senzație post-concert de până atunci, am pornit sâmbătă spre The Big 4. Iar ziua 2 la Sonipshere Festival, pot să spun că nu m-a dezamăgit absolut deloc. Cu Anthrax nu avusesem prea multe tangențe până atunci, dar mi-au plăcut mult. Iar tribute-ul adus lui Ronnie James Dio, prin piesa Heaven and Hell, a reușit să unească un public întreg. Au fost energici, au comunicat cu publicul, mi-au plăcut. La Megadeth, am atinse cote maxime (în sinea mea, bineînțeles).  Dezamăgirea mea a fost că vocea lui Mustaine se auzea mult prea încet, iar faptul că lângă noi era un grup de grohăitori neinspirați, nu a ajutat prea mult. Asta ca să nu mai menționez puștimea fumată sau băută, care se manifesta atât de aiurea că-ți venea să le dai vre doo bobârnace. Bineînțeles, let’s not forget the taaaaaaall rockers, din cauza cărora m-am chinuit să văd ceva. Dar trecând peste toate aceste inconveniente, Megadeth kicked ass. Vroiam să-i văd de câțiva ani, and I finally got to sing along with them.

La Slayer a fost rupere. Pogo peste pogo, crowd surfing, plete aruncate/ rotite în aer extrem de rapid, berea aruncată pe sus…Slayer. Nu sunt mare fan (chiar deloc), dar sună atââââât de bine, că oricât de sceptic ai fi, e imposibil să nu te bâțâi măcar un pic. Până să înceapă Metallica, ne-am dus să mâncăm un cârnat (“meniul” de la festival a lăsat de dorit, tot ce puteai mâncă fiind mici, cârnați nemțești sau frigărui, deci un mare minus din partea mea).  După o “cină copioasă”  ne-am îndreptat spre locul cu pricina, adică spre jumătatea puhoiului isterizat după Metallica (sinceră să fiu, cred că 80 % din oameni au venit pentru ei și Doamne, ferește să-i fi trădat tricourile). Metallica au avut cam același setlist de acum 2 ani, aceleași poante, iar Hammet, același solo. Previzibil, dar au cântat bine. Iar Hetfield a dat-o-n bară nasol cu “It’s up to you, Budapest”. Tipic. Dar publicului nu a părut să-i pese. Din contră, lumea era din ce în ce mai extaziată .

Per total, au fost cele mai mișto zile din ultimul timp. I shall not complain once again, but something bad is in the air. Anyway, o să revin în curând cu niște filmulețe de la Gotan, pentru că la Sonisphere nu m-am încumetat să-mi iau camera.

Gotanii la final de concert

Şi dacă tot am poposit pe-acilea să mă laud, must I say că zilele trecute am înotat ca un guvid fericit. Nu, nu am fost la mare, ci la Tulcea, la mama. Au fost 3 zile foarte drăguţe (astea cu bălăcitul), asta până să înceapă nenorocirile astea de furtuni, care au făcut prăpăd în mare parte din ţară. Şi cum planurile mele de alergat dimineaţa, pe faleză, au eşuat lamentabil, m-am apucat de făcut sport în casă (chestii d’alea de fete pentru abdomen, chişoare de gazelă etc. etc.). Hopefully, la Bucureşti, vremea se va prezenta altfel pentru a urma cu stricteţe programul de alergat în Moghioroş alături de “antrenorul personal”, Răzvi. )

Luaţi de ascultaţi primul single extras de pe “Tango 3.0″.

• Ce aş schimba la ce se întâmplă în România pentru ca ţara să se dezvolte şi să progreseze?

În paginile ce urmează nu-mi propun să elaborez un plan economic sau politic mirobolant, fantasmagoric, eclatant, ce se promite a da pe spate un întreg popor în deja binecunoscutul stil demagogic şi băutor de gargară. De asemenea, promit să nu-mi înec frustrările acum şi aici. Vreau doar să trasez câteva posibile direcţii în care am putea să ne îndreptăm noi ca popor pentru a cunoaşte progresul şi dezvoltarea după care tânjim de atâta vreme.

Personal, consider că vorba de duh “Nu ţara e problema, ci oamenii care o populează.”, a fost spusă de un mare înţelept în faţa căruia fac plecăciuni sfioase. De ce spun asta? Pentru că românii suferă de grave deviaţii comportamentale, pentru că au mentalităţi învechite, ceauşiste şi pentru că s-au născut leneşi. Da, că tot sărbătorirăm noi de curând Rusaliile, una din multele sărbători legale, care reprezintă doar o altă oportunitate de scoate românu’ la iarbă verde alături de prietenul Mic şi Sfânta Bere. Afirmaţia pe care o susţin nu are la bază o cercetare elaborată, de fapt nici nu este nevoie de aşa ceva întrucât nu-ţi trebuie cine ştie ce studii ca să-ţi dai seama de cercul vicios în care ne învârtim.

Da, aş schimba mentalităţile! Nu pe toate, pentru că nu toţi românii fac parte din categoriile enumerate mai sus. Însă, tind să cred că noi, oamenii, prin mentalitate, atitudine şi comportament, contribuim la perpetuarea sistemului pe care-l criticăm şi înjurăm de atâta timp. Dacă noi nu am încuraja anumite practici şi am pune piciorul în prag atunci când ar trebui, poate nu s-ar duce mai departe vorba care spune că românul e hoţ, prost şi comunist. Dar noi ne complacem în mizerie, ne complacem în ce avem, adică o mare pereche de ochelari de cal. Suntem atât de încuiaţi (deşi realitatea m-ar contrazice: suntem o ţară de iubitori de tehnologie, de plasme scumpe aruncate în mijlocul cocioabei din satul cel mai bătut de soartă, ne etalăm BMW-urile, Porsche-urile prin centrul oraşelor, scoatem fetele la cico pe o distanţă nu mai mare de 1 Km, că deh, de-aici încolo nu ne mai ţine benzina şi trebuie să dăm rata la bancă pentru frigiderul ăla trăznet de 3990 de Ron) că nici 20 de ani nu ne sunt de ajuns pentru a ne trezi la realitate. Nu ştim să ne revoltăm cu stil şi eleganţă. Pardon, ne revoltăm în stilul propriu. Dansăm în faţa Guvernului şi cerem căderea “puilor de fiară”, dar suntem o adunătură de clovni ce se vând ieftin. Am rătăcit valorile de odinioară, ne-am pierdut sinele în bani, promisiuni şi măşti pe care le schimbăm atât de des că nici noi nu ne mai cunoaştem.

Am avut un job de curând, care mi-a permis să am dese momente în care să privesc oamenii din jurul meu cu mare atenţie. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii şi de ce să neg, mi-a plăcut să cârcotesc în sinea mea pe seama observaţiilor întreprinse. Revenind la ce spuneam, românii ar trebui să fie un popor de oameni cu coloană dreaptă, nu un popor pe seama căruia se râde mult şi care, pe alocuri, stârneşte milă. Oamenii ăştia se lamentează extrem de mult. Parcă ne-am lua doza de lamentare intravenos, în fiecare zi. Popor care se plânge mai mult, dar nu ia taurul de coarne niciodată, n-am mai văzut. Acum că e criză, ne plângem că suntem săraci, ne lamentăm că sistemul este injust, că sunt toţi o mare turmă de bovine, ovine şi porcine, care ne conduce spre moarte. Dar, tot în criză, românul este mare iubitor de shopping, de îndesat burdihanele cu slană şi fleică dimineaţa, la prânz şi seara…şi între mese. Românul nu are 10 cărţi în bibliotecă, dar are adidaşi Nike şi plasmă LG cu diagonala de zeci de kilometri, vorba venind. Suntem nişte roboţi ahtiaţi după etalarea brand-urilor şi a non-valorilor. Ne conducem întreaga existenţă după pseudo-valori. Din şcoală suntem învăţaţi să le îngropăm, în caz că le-am descoperit vreodată.

Da, aş schimba sistemul de învăţământ complet. Aş face în aşa fel încât să nu mai existe profesori incompetenţi şi agramaţi în şcoli. Profesoare însetate după sex şi apariţii la TV, profesori trăgători la măsea şi violenţi. Suntem nişte ipocriţi fără dar şi poate. Cum să criticăm clasa politică şi să ne dorim să-i dăm jos când noi înşine suferim de atâtea boli? Ipocrizia este cea mai mare boală a noastră. Înainte de ne căuta bârna din propriul ochi, ne uităm în grădina vecinului. Cred că am avea şanse reale de progres dacă am şterge tot sistemul ăsta de operare intern, am face o defragmentare serioasă şi de-abia apoi am pune cărămidă peste cărămidă. Nu poţi clădi ceva frumos peste ceva stricat. Este ca şi cum ai face curăţenie, ascunzând mizeria sub covor. România este o ţară care are nevoie de schimbări de substanţă şi nu de suprafaţă. Luciul provizoriu nu asigură un mers sănătos al lucrurilor, pentru că acolo unde clădeşti se va dărâma. Trăim mitul lui Sisif în mod repetitiv, o luăm de la capăt cu fiecare dimineaţa. Nu avem timp să reflectăm 2 minute, suntem prea orgolioşi să cerem ajutor când suntem la capătul puterilor şi facem lucruri de mântuială. Suntem grăbiţi în orbire. Ne grăbim, dar nu ştim de ce. Fugim de responsabilităţi, fugim de esenţă, fugim de spiritualitate, fugim de valori, de tot ce ar putea să ne ridice câtuşi de puţin.

Că tot spuneam de învăţământ, l-aş schimba în aşa fel încât copiilor să nu le mai fie pompate cu forţa toate materiile an după an. Avem pretenţia să avem oameni specializaţi, dar nu-i specializăm de mici. Românul aşa a fost învăţat: că ce-i mult e şi bine. Să-mi arate mie cineva un elev ce studiază la un profil de matematică-informatică, doritor să asculte copilăriile lui Nietzsche, frustrările lui Cioran sau să trăiască după imperativul categoric al lui Kant. De ce obligăm elevii să înveţe inutil? De ce să folosim măsuri coercitive atunci când cineva se ridică din ultima bancă şi spune: mie nu-mi place filosofia, eu vreau să învăţ altceva în timpul ăsta. Poate că cineva ar folosi argumentul potrivit căruia fiecare ar trebui să deţină un bagaj cultural bogat. Sunt de acord, dar nu cu forţa. Nu pedepsind. Avem liberul arbitru. De ce să nu-l folosim? De ce să nu urmărim potenţialul fiecăruia şi să scoatem ce-i mai bun din el, preferând în schimb să-l irosim într-o direcţie greşită? Cred  că de la o anumită vârsta, fiecare are un minim de discernământ şi poate să-şi clasifice preferinţele după anumite criterii. Poate dacă nu ne-am mai ciocni de aceleaşi metode de evaluare de pe vremea Răposatului, am ştii care sunt competenţele fiecăruia şi am putea să nu mai punem toţi elevii în aceeaşi “oală”. Ah da, mi-ar plăcea să văd profesori dedicaţi care urmăresc dezvoltarea şi evoluţia fiecărui copil în parte. Este greu, dar dacă ne-am descotorosi de incompetenţii ce mai mult rău le fac elevilor şi am pune în locul lor profesori motivaţi şi care nu văd în meseria lor doar o simplă meserie, poate am avea acei oameni specializaţi pe care ni-i dorim.

Sunt conştientă că m-am abătut de la calea pe care mi-am propus-o în introducere, însă genul acesta de eseu a scos la iveală multe vorbe nerostite, ma rog, cuvinte nescrise. Chiar în momentul acesta, în care scriu, realizez câte lacune are ţara noastră şi prin lacune nu mă refer la gropile de pe stradă. Totul porneşte dinlăuntrul nostru. Trebuie doar să admitem cu demnitate că avem o mare problemă, sau mai multe, şi să începem să le găsim o rezolvare. Nu cred că este o rezolvare să plece toţi din ţară. Nici ideea “Să ne cumpere o ţară mai bogată şi puternică” nu este prea strălucită. Fraţilor, chiar vă bateţi joc de tot? Hai să facă fiecare ceva ca ţara asta să fie un loc mai bun, să progreseze, să nu ne mai fie ruşine. Hai să trecem peste prejudecăţi şi să îmbrăţisăm valorile adevărate şi nu superficialitatea de moment. Hai să nu mai înghiţim tot ce ni se oferă pe tavă. Trebuie să începem să filtrăm tot ce vedem, auzim, citim. Trebuie să ne formăm o părere proprie şi nedistorsionată despre anumite aspecte ce ţin de viaţa cotidiană. Trebuie să cercetăm mai mult şi să ne uităm mai puţin la televizor. Trebuie să trântim de pământ cu tabloidele şi să mai citim o carte. Trebuie să ne dezicem de îndobitocire în masă şi să renunţăm la a căra crucea pe care ne-o pun alţii în spate. Trebuie să începem să fim verticali şi nu corupţi. Să iubim mai puţin banul şi mai mult copiii noştri. Să nu mai întoarcem spatele celor ce au nevoie de noi şi să nu-i mai cenzurăm pe cei care se ridică în picioare. Trebuie să ne dăm nouă înşine motive de reală mândrie şi să n-o mai căutăm la alţii. Trebuie să dorim schimbarea şi să acţionăm în consecinţă.

Îţi scriu pentru a-ţi propune să devii un hoţ de timp. Hoţul de timp este acea persoană care fură puţin din timpul celorlalţi pentru a-l dărui bolnavilor de cancer. Un timp de calitate, fără durere, în care să se poata bucura cu cei dragi.

Fundaţia Hospice “Casa Sperantei”, la care sunt voluntară, este prima fundaţie din România şi Europa de Est pentru îngrijirea paliativă a bolnavilor cu boli incurabile aflaţi în stadii avansate şi terminale.Ea oferă asistenţă socială, medicală şi suport psiho-emoţional gratuit pacienţilor diagnosticaţi cu cancer, leucemie, fibroză cistică etc.

Recent, fundaţia a lansat, atât în Braşov cât şi în Bucureşti Campania 2% din impozitul anual pe venit, campanie intitulată “DĂRUIEŞTE TIMP FĂRĂ DURERE“, cu sloganul : “Am cancer. Cât timp îmi dai?”

Pentru cei nefamiliarizaţi cu această procedură, există un procent de 2% din impozitul pe venit anual al oricărui salariat din România (cu carte de muncă) pe care, printr-o lege din 2003, salariatul îl poate redirecţiona către o asociaţie, fundaţie sau ONG la alegerea sa. Acest procent de 2% din impozitul pe venit anual ajunge, în mod normal, în posesia statului, care dispune de el “după bunul plac”, fără ca cel impozitat să afle unde au fost redirectionaţi acei bani din salariul său. Acest fapt se poate schimba însă, prin simpla completare a unui formular şi depunerea lui la Administraţia Financiară, formular prin care cel impozitat poate alege singur ONG-ul către care să redirecţioneze aceste fonduri.
Subliniez ideea că cei 2% sunt oricum retraşi din venitul anual al fiecărui individ angajat cu carte de muncă, formularul nu face decât să redirecţioneze suma respectivă în cunoştintă de cauză şi după preferinţa angajatului ( nu e nicidecum vorba de o impozitare în plus ) oferindu-i acestuia posibilitatea de a se responsabiliza, a putea susţine o cauză şi de a putea lua atitudine în ceea ce priveşte scopul unor sume care altfel, s-ar contopi în “marea” de dări către stat.

Te invit şi pe tine să iei atitudine în ceea ce priveşte redirecţionarea celor 2% din impozitul tău pe venit anual, sau al părinţilor, prietenilor şi cunoscuţilor. Nu îţi ia mai mult de un minut să devii hoţ de timp: tot ce trebuie să faci este să completezi formularul ataşat mai jos- dacă eşti salariat, sau să îl trimiţi cunoscuţilor care sunt, de asemenea, impozitaţi pe venitul anual . Astfel,  vei putea contribui la fondurile Fundaţiei Hospice ”Casa Speranţei,” în scopul îngrijirii şi suportului oferit celor cărora timpul le este limitat.Vei putea asigura ca tratamentul şi serviciile pentru ei să fie în continuare gratuite.

Asigură-te că până la data de 15 mai, formularul este depus la Administraţia Financiară! Dacă nu ai timp să faci un drum până acolo, ia legătura cu mine. Formularele se vor centraliza la sediu şi apoi vor fi trimise sau duse la Administratia Financiara de către un reprezentat al Fundaţiei.
Campania de 2% se face în vederea redirecţionării fondurilor din anul precedent, respectiv 2009.
Pot completa formularul doar cei care nu au redirecţionat până acum către alt ONG cei 2% din 2009, în caz contrar, formularul devine invalid.
Pensionarii nu pot redirecţiona cei 2%.

Pentru mai multe informatii despre fundaţie sau 2%, îţi stau oricând la dispoziţie.

Descarcă Formular 230.