Anul trecut, am mers prima dată Rockstadt Extreme Fest și a fost magic, chit că m-a plouat până în suflet. Anul ăsta, a fost senin, dar pesemne că Mercur a fost un pic retrograd. Am savurat reprezentațiile foarte bune ale câtorva trupe, dar la finalul festivalului, când am tras linia, am avut mixed feelings.

Am mai spus asta anterior, dar, dacă vreți să aveți un acoperiș deasupra capului în perioada festivalului, cam trebuie să faceți rezervare cu cel puțin un an de zile înainte. Cum nu poți s-o arzi mereu ca patronașul, noi ne-am mutat niște kilometri mai în sud, în Bran, la Pensiunea Cerbul Carpatin, unde am avut parte de liniște, mult verde și vedere spre Piatra Craiului, dimineața la cafea. Treaba asta ne-a scuturat de 50 de lei în fiecare seară, pentru că alții chiar o ard ca patrona$ii în perioada festivalului și te transportă la suprapreț, dar am trecut repede peste acest incovenient pentru că nu era o noutate. În prima seară am ajuns în zona festivalului cu puțin după ce începuse concertul Taine, pe care voiam să-l prind. Și ei au avut parte de aceeași problemă care urma să bântuie multe trupe pe parcursul celor patru zile: sonorizarea îndoielnică. M-am perindat în mai multe puncte să fiu sigură că într-adevăr era o problemă acolo și treaba asta n-a făcut decât s-o confirme. La Arcturus am sperat să se remedieze dar și acolo e dat cu virgulă destul de des. Trupa, în schimb, a excelat prin muzică și show. După ce anul trecut ICS Vortex a venit la REF cu proiectul numit Borknagar, anul acesta a încântat publicul cu niște avant-garde metal și o teatralitate pe care aș fi dat orice să o surprind mai în detaliu pe ecrane. Cu mulți ani de carieră în spate, pe vremea când black metal-ul norvegian lua naștere, Arcturus a pus un pic piciorul în prag și a reinventat sound-ul ăla brutal adăugând o groază de sunete dintr-un range muzical bogat (de la black metal la muzică clasică la industrial chiar și bucăți de R&B). Pe cât de experimentală e muzica lor, pe atât de gândită până la ultima notă. Ce se întâmplă pe scenă este un adevărat spectacol foarte bine pus la punct, pe care de-abia îl așteptam. Annihilator a încheiat ziua 1 cu succes, trupa fiind creditată ca parte din „The Big 4” ai Canadei. Au trecut ceva ani de când ascultam Annihilator pentru simplul fapt că thrash metal-ul nu-mi mai comunică foarte mult, motiv pentru care nu am dat pe-afară de entuziasm, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: sunetul a fost impecabil (deci se poate), au fost energici, au comunicat cu publicul, cam ce ar trebui să se întâmple la un concert.

Annihilator Rockstadt Extreme Fest 2017

Arcturus Rockstadt Extreme Fest 2017

Ziua 2 a adus cu ea niște vești nu tocmai muzică pentru urechi: toboșarul Leprous pierduse avionul, iar cei de la Kreator au rămas fără instrumente. Deznodământul a fost unul fericit: ambele trupe s-au prezentat pe scenă, cu un shift în program, încât norvegienii de la Leprous au încheiat seara. Ziceam eu că thrashu’ nu mă mai gâdilă de nicio culoare, dar Kreator mi-au plăcut. Știu că nu sunt la primul concert în România, în schimb, a fost prima dată când i-am văzut. Cu toate astea, mă gândeam numai la concertul norvegienilor care au întârziat și mai mult din cauza unor probleme de sunet. Pe la 02:15, The Valley a deschis concertul lor, iar oamenii începuseră să se mai dezmorțească după o așteptare agonizantă. Eu nu pot decât să mă bucur că au cântat mult de pe Coal și The Congregation, pe care, în ultimele săptămâni, cel puțin, le-am tot frecat. Este greu să nu te îndrăgostești de muzica lor, un progressive metal care-și trage influența din artiști precum: Radiohead, Massive Attack, Arvo Pärt, Susanne Sundfør, Behemoth și The Prodigy, după spusele lui Einar Solberg, vocalistul și principalul compozitor al trupei. Sunetul n-a dezamăgit; chiar ar fi fost culmea după toată întârzierea, iar oamenii păreau să se adune în număr din ce în ce mai mare chiar dacă ora era tardivă. După un concert de puțin peste o oră, s-au retras în aplauze, iar noi ne-am dus să inspectăm interiorul pleoapelor ca să ne reîncărcăm bateriile pentru următorul heirup.

Amazing show last night! #leprous #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

În ziua 3, am zăbovit și pe la scena mică ca să prindem două trupe ca frații: Last Hope și Them Frequencies, hardcore bulgăresc care ne-a demonstrat că vecinii noștri nu stau bine doar la capitolul turism. Comparativ cu anul trecut, am stat mult mai puțin pe la scena mică, pentru că într-adevăr aterizam acolo târziu, dar nici line-up-ul nu mi s-a părut la fel de ofertant. Cât despre scena mare, Sólstafir au ridicat și ei stacheta festivalului cu un concert absolut magic. O trupă încadrată la intersecția dintre post-metal și prog-metal, cu începuturi marcate de influențe viking și black metal, căreia nu-i înțelegi versurile, dar care depășește granițele lingvistice prin muzica ruptă din peisajele islandeze. Este o reală plăcere să-i asculți live, au o prezență scenică dichisită, se vede că sunt din alt film. Eu de-abia aștept să-i revăd în decembrie. Aș fi vrut să văd și Wolfheart, dar cum au trecut prin același shift cu care ne obișnuise ziua 2, nu am mai avut nici energia, nici dispoziția să mai zăbovesc în perimetrul festivalului, așa că m-am retras întru așteptarea preafericitului taxi la suprapreț.

Am așteptat ultima zi de festival ca pe cea mai caldă și gustoasă pâine, reușind să văd Opeth după ani de agonie și extaz. Primul și „cel mai recent” act de prezență al suedezilor a fost în 2012, în Jukebox, București, cu ocazia turneului de promovare a albumului Heritage, dar am dat skip la momentul respectiv, ca să aflu că s-a auzit prost, iar organizarea a lăsat de dorit. Aici aveam alte așteptări și n-am avut o clipă de dezamăgire. A compensat concertul August Burns Red de la scenă mică, unde a fost, cred, cea mai proastă sonorizare pe care putea s-o aibă o trupă. Vocea era atât de jos, instrumentele se distingeau cu dificultate, iar oamenii se uitau ca vițelul la poarta nouă. Vorbim de metalcore american, deci la concertul ăsta îți vine să te pui în cap, dar nimeni nu înțelegea nimic. Ploaia puternică a strâns mulți oameni în cort care erau confuzi, dar care s-au mai dezmorțit că frigul deja intra în oase. Eu am părăsit concertul la un moment dat, cu toate că voiam să-i văd pe americani. N-a fost să fie.

Despre Opeth nu știu ce se mai poate adăuga, vorbim despre o trupă cu notorietate și rezonanță pe scena prog. Au avut o prestație captivantă, cu un sunet atât de precis care-ți dădea fiori, compensând neajunsurile din celelalte zile. Vocea lui Åkerfeldt a cuprins întreaga zonă a festivalului, cu emoția și forța dată de vocea clean, dar și de pasajele de growl. Au avut un setlist echilibrat care i-a împăcat și pe unii și pe alții. Au început concertul cu Sorceress, au continuat cu piese precum Ghost of PerditionIn My Time of NeedCusp of Eternity și Heir Apparent. Pe lângă talentul muzical, Åkerfeldt este și un foarte bun stand-up comedian, cu un umor care se pliază pe fiecare public în parte, fără aceleași replici reciclate care fac înconjurul lumii. Sigur că au pomenit experiența de la castelul Bran (eu mă oftic că mă cam nimerisem odată cu ei la castel, dar la coada care era acolo mi-am luat gândul de la un meet & greet ad-hoc). În rest, mi-aș fi dorit un concert care să țină încă pe atât. La finalul celor 14 minute de Deliverance, m-am trezit din reverie când ei se pregăteau să părăsească scena. Eu sper să revină cât mai repede că au motive și fani.

Opeth, thank you for a night to remember! #opeth #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Mai am un pic și trag linia acestei ediții, care poate n-a fost cea mai reușită și te cuprinde toată ciuda din lume. Totuși, e cel mai mare festival și singurul de genul ăsta din România. Aici ai șansa să-ți dai refresh la playlist-ul de zi cu zi și ai epifanii la tot pasul, așa că fiecare ediție merită s-o surclaseze pe precedenta. Anul acesta, au mutat toaletele ca să facă loc mai multor mese și să mărească spațiul dedicat scenei mici (mie așa mi s-a părut, cel puțin). Chestiunea asta, cumva, a atras cu sine lipsa desăvârșită a opțiunilor variate de catering. A fost o singură firmă cu vreo patru puncte de vânzare, iar mai mult decât niște frigărui, ceafă sau mici la grătar, cartofi, mai rar legume și ciorbă (?!) nu am văzut. Prețurile erau exagerate, iar pentru un public care se activează la plata a 50 de lei pentru patru zile de campare, eu zic că a fost un fail de zile mari. Eu am plătit aproape de 30 de lei pentru o frigăruie cu carne de porc în sânge, iar niște cartofi trântiți pe un cartonaș m-au mai scuturat de 12 lei. You do the math. De prețurile la băutură n-am de ce să mă plâng neapărat. Prețul jetonului s-a majorat cu 50 de bani față de anul trecut, implicit pe o bere dădeai 2 jetoane, deci 7 lei. În schimb, berea proastă. Ciuc n-o să mă gâdile în veci, așa că m-am lipit de Silva Dark care la keg avea un gust atipic (nu că berea asta este excelentă, dar deh eu sunt o snoabă care preferă să plătească mai mult pentru o bere măcar decentă). Nu o dată am auzit că berea e caldă, așa că trebuia să te reorientezi rapid. În orice caz, anul trecut au existat mai multe opțiuni și la mâncare și la băutură. Poate ediția din 2018 va veni cu îmbunătățiri, pentru că este păcat să ne cramponăm de detaliile astea, care, până la urmă, au toată relevanța din lume când stai și câte 12 ore la festival. Aș mai zice și că la toalete era jale, iar apa aia nu voia de nicio culoare să curgă așa că dacă aveai servețele umede la purtător, bine, dacă nu, iarăși bine. Sunt convinsă că organizatorii au toată bunăvoința din lume, așa că sper la o nouă ediție care să le bată pe toate celelalte la curu’ gol.

Advertisements

Mai exact, în Lovech și Veliko Tarnovo, pe la jumătatea lunii mai. Cum n-aș fi eu dacă n-aș scrie după luni de zile distanță de evenimentul cu pricina (apropo, încă n-am scris despre Rupea și acu’ se face anul – eu o numesc consecvență), iată-mă, astăzi, cum o să vă împărtășesc secretul bogăției…induse.

În Bulgaria am încercat să ajung pentru prima oară acum câțiva ani când eram prin Vamă. Cumva se face că mijlocul meu de locomoție, per pedes, le-a cam pus bețe-n roate vameșilor care nu m-au lăsat să pășesc în țara trandafirilor, așa că am făcut cale-ntoarsă la ai noștri. Anul acesta, după ce am ajuns pe tărâm britanic, la nicio săptămână după o excursie memorabilă, m-am îmbarcat într-un autocar cu scopul de a mă ghiftui și rătăci pe străduțe. Astrele s-au aliniat și planul mi-a ieșit întocmai, cu toate că în Lovech ne-a întâmpinat o ploaie de toată frumusețea. Drumul prin Bulgaria, de fapt, tot drumul București-Bulgaria, mi s-a părut dezolant. Noroc cu verdeața că altfel mă dezumflam cu totul până să ajung la destinație.

În Lovech am avut două ore la dispoziție să prind un pic din spiritul locului, iar ploaia care nu mai contenea ne cam strica planurile. Ne-am adăpostit pe terasa unui restaurant din centru, asta după ce am traversat un pod acoperit, împânzit cu suveniruri, care pe alocuri m-a dus cu gândul la Ponte Vecchio al Florenței. Micul oraș era îmbrăcat de sărbătoare căci erau zilele lui, așa că, în timpul în care am zăbovit la bere și mâncare, ne-am delectat cu dansuri și muzică tradițională bulgărească. Restaurantul m-a propulsat direct în România anilor 90′, sub a cărei umbră mai stau și la noi multe localități, cu chelneri și mese rupte din filmul ăla. Engleza n-o stăpânesc prea bine, dar ne-am înțeles cât să ne aducă bere sub forma unei surprize (un dozator de 3 litri) și fel de fel de preparate. Porțiile au fost astronomice, nu a fost cea mai bună mâncare din viața mea, dar combinațiile erau interesante (eu am avut o ruladă de pui cu bacon, caș afumat și mere). După ce am atins pragul de sațietate și niște zeci de leva mai târziu, ne-am îndreptat către cetate minunându-ne la casele de pe dealul e care l-am urcat treaptă cu treaptă. Chiar dacă are un iz sărăcăcios, Lovech e un orășel cu un farmec aparte, printre cele mai vechi din Bulgaria. Nu am intrat în cetate pentru că exteriorul a fost suficient de edificator, iar timpul nu era de partea noastră, dar am avut o panoramă de zile mari.

După ce s-a scurs timpul alocat acestei opriri, am revenit la autocar cu destinația Veliko Tarnovo. Bulgaria este o țară de un verde crud, asta este impresia mea, dacă faci abstracție de clădirile abandonate sau în paragină. În Veliko am căscat ochii când am văzut zidurile cetății care părea să nu se mai termine și m-am ofticat știind că o s-o văd pe repede înainte…din autocar, căci scopul excursiei a fost cu totul altul. Chiar și așa m-a uimit. Orașul așezat pe trei dealuri: Tsarevets, unde se află ruinele palatului, Trapezitsa, Sveta Gora și traversat de râul Yantra este cu adevărat surprinzător. Clădirile vechi, care pe alocuri stau să se prăbușească, se împletesc cu un iz de nou sub parfumul tufelor de trandafiri omniprezente. Străduțele colcăie de pisici leneșe care moțăie sub privirile turiștilor rătăciți, oamenii mai au un pic și se închină străinilor care ating pâmântul bulgăresc, atelierele cu meșteri, care îmblânzesc pielea tăbăcită, lucrează vasele de cupru sau țes, atrag privirile curioșilor și le golesc portofelele. Restaurantele îți potolesc setea și pofta pe bani puțini. Noi ne-am răcorit la umbra grădinii interioare a Han Hadji Nikoli Inn, un restaurant cu istorie și unul dintre puținele hanuri care a trecut testul timpului. Servirea a fost ireproșabilă, iar pentru echivalentul a 30 și ceva de lei am băut două beri, două cocktailuri cu gin, o cafea turcească și am mâncat o baclava demențială. Pare greu de crezut, dar m-am simțit a’ mai bogătană de pe pământ. Măcar așa.

Dacă aveți ocazia sau dispoziția să călătoriți 180 de kilometri mai încolo de capitală, trageți o fugă aici, nu doar pentru că o să vă simțiți mai bogați și o să plecați cu tona de produse pe bază de trandafiri, ci și pentru frumusețea unor locuri care nu strălucesc prin tencuielile finisate, ci prin farmecul de altă dată. Veți fi uimiți de curățenia celor mai sărace gospodării împânzite cu trandafiri și mușcate și vă va mișca în același timp curiozitatea oamenilor, înțelegând mai bine fascinația pe care o avem la rândul nostru față de străinii care-și fac curajul să ne viziteze.

 

Gojira a devenit în ultimii ani una dintre trupele de metal care a acaparat lumina reflectoarelor, au fost nominalizați la premiile Grammy, au mers în turneu cu Metallica, mna, gloria s-a lipit de ei și pe bună dreptate. Prima dată au concertat în România în 2013 la Rockstadt Extreme Fest, unde subsemnata nu s-a aflat, dar aseară mi-am luat revanșa. După ce a fost anunțat concertul și m-am extaziat pe tot Internetul, m-am înfipt în bilete la Golden Circle și am început countdown-ul. Nici nu știu când au zburat lunile până la eveniment, iar ieri deja nu mai aveam stare.

Am ajuns la Arene destul de devreme, cât să prind trupele din deschidere. Xaon a fost o surpriză plăcută. Ascultasem fix o piesă înainte, cât să-mi fac juma’ de părere, dar nu am zăbovit asupra trupei. Prestația de pe scenă m-a făcut să le acord mai multă atenție de acum încolo. Sound-ul brutal, cu niște influențe gothice și prezența scenică a vocalistului au compensat incovenientele de natură sonoră, care deja începuseră să mă pună pe gânduri. Au fost energici și foarte mișto. Muzica m-a prins, așa că i-am pus pe listă. Mi-aș fi dorit să cânte mai mult de 30 de minute, dar poate revin într-un format mai generos. The Blackmordia, în schimb, nu m-au gâdilat foarte tare. Generic smth-smth-core și cam atât. Pe alocuri mi s-au părut ușor stângaci. Pare-se că nu s-au aflat la locul și momentul potrivit. În orice caz, când ești trupa care deschide concertul Gojira, e o chestiune de gustibus.

Xaon

Xaon

The Blackmordia

Cu o precizie elvețiană, după ce m-au trecut toate emoțiile și apele, la 21:30 am făcut ochii mari când francezii au apărut pe scenă luând publicul cu asalt pe Only Pain. Pe The Haviest Matter of the Universe lucrurile s-au închegat și mai bine, From Mars to Sirius fiind în top 3 albume Gojira, din punctul meu de vedere. Următoarele piese au fost un du-te-vino între acest album și Magma, cum era firesc. Silvera și Stranded au activat mulți oameni în jurul meu, inclusiv pe mine. Cu toate că este un album mult mai mellow și departe de stilul Gojira, înțeleg abordarea și nu-mi displace. Nu este un album lipsit totalmente de brutalitate, iar timbrul aspru al lui Joe dă cu tine de pământ. Este un album emoțional care vorbește despre lupta pe care mama fraților Duplantier a pierdut-o în fața cancerului. Beat that.

Gojira

În orice caz, că am divagat, concertul de aseară este preferatul meu, chit că trupa ar fi meritat un public mai numeros, dar ăștia 3000 de oameni au rupt efectiv. Eu am avut un mic moment de zmeu când m-am băgat în timidul circle pit din fața scenei, din care m-am retras relativ repede după ce m-am prins că-s singura fată de acolo și mi-am luat un mic cot în moacă. I have no regrets, though! Gojira a trezit în mine fanul ăla care lâncezea și mi-am zburat creierii și pierdut vocea, dar, din nou, nu regret nimic, aș face asta din nou. Am trăit momentul L’Enfant Sauvage cu învolburare și patimă, iar când au început să cânte de pe The Way of All Flesh am atins punctul culminant. Da, ați ghicit, albumul ăsta e și el în top 3, dacă vreți brutalitate, băgați o ureche. Dacă vi se pare prea soft, duceți-vă mai în urmă la primele două albume. Oroborus a fost una dintre piesele pe care le-am savurat și aș mai fi ciulit urechile. Deși umbla vorba prin popor că ar ține vreo două ore concertul, evident că după o oră jumate ne-am luat la revedere de la ei, nu înainte să cânte un cover excelent după Territory al brazilienilor de la Sepultura. Când una dintre trupele care-ți mișcă toate coardele cântă una dintre cele mai bune piese de pe pământul ăsta, e magic. Și magic a fost până m-am prins că seara s-a cam încheiat.

Zeiță Fortuna, Odin, whomever, milostivește-te de noi, fanii Gojira, și adu-i cât mai repede înapoi sau aruncă-mă pe mine în direcția lor. Că aveți sau nu vreo legătură cu bucata asta de piață muzicală, faceți-vă un bine și mergeți să-i vedeți. Concertul o să zboare și finalul vă va lovi la fel de brutal ca riff-urile lor, dar o să experimentați o energie fabuloasă, atât din partea trupei, cât și a publicului. Pentru mine a fost cea mai bună seară ever. Aș relua-o fix așa, deși tânjesc după un concert mai lung.

Despre cum m-am îndrăgostit de Londra am povestit recent, iar acum a venit rândul celui de-al doilea oraș de cinste al Angliei: Birmingham. Mercur, bată-l vina, a fost cam retrograd și centrul orașului era în construcții când am mers noi, dar asta nu ne-a oprit din a-i surprinde frumusețea. Dacă iei orașul la pas, observi cum vechiul se împletește cu noul în cel mai firesc mod posibil și te întrebi ce naiba se întâmplă pe plaiurile noastre. Apoi, te plimbi agale pe canale și ești transportat automat în alte vremuri care amintesc de prolifica epocă industrială.

Cu toate că este un oraș mare, cu o populație de 1 milion de oameni, am avut un oarecare sentiment de cosiness și apartenență (s-o trage de la bere). Primul contact cu orașul a fost când ne-am dus spre Gay Village și China Town, zonă în care s-ar fi aflat hotelul unde au stat băieții (din păcate, n-a fost cazul). De-o parte a străzii atârnau în vitrine rațe fripte, de alta străluceau beculețele colorate de prin copaci și baruri. De dragul diversității aș fi zăbovit acolo, dar prima zi de umblat în Londra ne-a răpus. Seara am ieșit într-un pub, The Smoke Haus, unde am mâncat un burger excelent, iar IPA-ul casei a fost ce trebuie. La finalul serii, eu și Bărbosul am scos 39 de lire din buzunar, dar n-am avut vreun regret. Oamenii foarte drăguți și glumeți, te simțeai mai bine ca acasă.

După ce am mai luat Londra la o tură, ziua 3 a fost dedicată Birminghamului, mă rog, nu integral pentru că primele ore ale zilei au fost petrecute la fabrica de ciocolată Cadbury. Aici ajungem la partea aia cu împrejurimile. Ca să ajungi la Cadbury World, iei trenul spre Bournville și în 15 minute ajungi în orășelul care poartă încă din gară însemnele și culorile celebrului brand de ciocolată. Vizita la fabrică se traduce în 14 zone diferite: cadre statice, prezentări video, cinema multi-senzorial, plimbare cu trenulețul printre mascotele semi-drogate, demonstrații ale staff-ului. Soroș e de vină că fabrica este vizitată anual de 500 000 de perechi de ochi curioși, e clar. Asta este o chestiune pe care am remarcat-o pe parcursul întregii excursii: englezii știu să se vândă. Cam toate obiectivele turistice au zone interactive, iar personalul e mișto, n-o să vezi tăntici plictisite pe scaun, care cum văd un gură-cască îl scanează din toate unghiurile. Iar de ciocolată nu mai zic, ne-au întâmpinat cu patru sortimente de batoane, am mâncat și în zona demonstrativă, iar din shop n-am plecat chiar cu mâna goală. Bravo vouă, băieți!

După ce o dimineață întreagă am respirat ciocolată, ne-am întors în Birmingham unde am luat-o la pas pe canale. Orașele mari ale Angliei sunt conectate prin canale artificiale care au servit transportului de mărfuri și materie primă. Canalele sunt împânzite de bărci care mai de care mai colorate, unde oamenii-și duc veacul. Te poți plimba cu barca, care poate găzdui o petrecere privată sau poți lua cina acolo. Unii te întâmpină cu cafea și gogoși, alții fabrică bere pe barcă, mna, depinde de spiritul antreprenorial al fiecăruia. După atâta plimbare, foamea și curiozitatea ne-au purtat spre The Malt House, un pub faimos prin prisma vizitei lui Bill Clinton, imortalizată și atârnată pe peretele deasupra barului. Locul era populat de englezi care ciocneau zgomotos paharele de bere și cu mare greutate am găsit loc după ce am tot mișunat acolo. Meniul este cel clasic: carne, cartofi și sosuri grele, dar mâncarea e bună. Porțiile sunt mari, pe măsură englezilor. Atmosfera merită trăită. Era ca-n filme.

Un obiectiv mișto, care-ți oferă vedere panoramică asupra orașului, este Library of Birmingham. Biblioteca găzduiește Shakespeare Memorial Room cu o colecție impresionantă de cărți și ediții unice în lume. Încăperea în stil victorian este nespus de frumoasă și aduce un omagiu unui scriitor controversat. Vremea nu a fost prielnică în ziua aia, dar nu puteam rata ocazia de a privi orașul dintr-un unghi generos. Câteva selfie-uri și picături de ploaie mai târziu, ne-am continuat incursiunea în oraș. Am trecut prin Great Western Arcade, unde am bălit la macarons și pantofi, New Street mi-a captat atenția cu arhitectura și magazinele ei, iar Bullring Mall este visul oricărei fete. Centrul comercial este absolut imens, cu două niveluri sub pământ. Eu am intrat la Sports Direct, de unde, contrar așteptărilor mele, am plecat cu mâna goală, dar am păpat vitrinele din priviri. Seara ne-am retras la o berică, după ce ne-am făcut plinul la Tesco. Apropo, căutați și Poundland, care mai ascunde câte-o comoară la, după cum îi spune numele, o liră. Eu m-am întors în România cu un ruj (o liră dai, o liră face), dar și o punga mare de Haribo cu vin (acid acetic, în traducere liberă). Da, put, dar sunt buni. Dacă aveți timpul și dispoziția necesară, Anglia este o țară de unde nu plecați cu mâna goală. Poți găsi haine la prețuri buni și tot felul de nimicuri care-ți aduc zâmbetul pe buze pentru fix 5 minute.

Ziua 4 a fost by far cea mai mișto din toată excursia pentru că am ajuns la West Midland Safari Park unde mi-am clătit ochii cu enșpe specii de animale și am hrănit o girafă. După ce cobori în gară la Kidderminster, după o călătorie de două ore, iei taxi-ul pentru 7 lire și 10 minute distanță de o experiență unică. Sutele de hectare găzduiesc o groază de animale, majoritatea plimbându-se în neștire printre mașini și oameni (cum e cazul lui African Village) și, de asemenea, un parc de distracții în adevăratul sens al cuvântului. O să încep prin a spune că o experiență completă te scutură de aproape 40 de lire, dar ai intrări nelimitate în parcul de distracții și în banii ăștia te plimbi cu microbuzul printre animale pe care le poți hrăni cu grăunțe speciale primite de la ei. Vizita a început cu pinguinii care înotau sau se ascundeau la umbră, provocând prima criză de diabet. Apoi, m-am liniștit rapid în grota cu lilieci care zburau liberi și nestingheriți. Niște șerpălăi și aligatori mai târziu, am hrănit papagali care s-au suit pe mine și am mers într-un fel de Dino Park, unde am făcut poză cu frățiorul meu, T-Rex, mânca-i-aș mânuțele alea.

Parcul de distracții are o groază mașinării, unele mai bogate în adrenalină decât altele. Am început sesiunea cu niște intrat la apă după un ride savuros. Cum am multe fobii, rollercoaster-ul nu este tocmai viața mea, așa că jumate din cursă mi-am petrecut-o cu ochii închiși, ceea ce, evident, mi-a amplificat spaima. La Twister (un fel de rollercoaster mai sadic) am stat că mortu’ cu ochelarii pe nas și capul plecat într-o parte (se vede că știu să mă distrez). Mi-am încercat norocul de mai multe ori într-un ride cu apă de unde plonjai din două puncte de înălțimi diferite. Momentul de Greuceanu a fost depășit într-o mașinărie cu hipopotami, ce părea extrem de inofensivă până la proba contrarie, care s-au tradus prin zguduit, rotit, înălțat și alte manevre bruște nu tocmai pentru copii. Vreo 7 minute mai târziu și tot atâtea țipete, am simțit binecuvântarea solului molcom.

Experiența a fost una pe care aș repeta-o la nesfârșit cu tot fun park-ul. Până acum nu mi-a fost dat să văd asemenea animale care se plimbă nestingherit pe hectare de pământ, cu excepția tigrilor și a gheparzilor. De ocazia de a le hrăni, nu mai zic. Căprioarele n-au fost cele mai prietenoase, neapărat, dar girafa care mi-a mâncat din palmă m-a marcat. M-am chinuit să o prind într-un cadru decent mai ales că în timpul ăla turnam grăunțe în mână, dar i-am surprins șiretenia și eleganța, până la urmă. Și are un cap foarte mare, as you can see. O altă zonă faină e African Village cu autocare, lemuri și capre. Înainte și după fiecare oprire ți se recomandă să abuzezi de gelul dezinfectant pus la dispoziție. Suricatele erau împrejmuite de sticlă, dar lemurii zburdau printre copaci și săreau pe tine ca la Olimpice. Caprele deveneau foarte iubitoare dacă posedai mâncare, atât de mult, că se urcau cu copitele pe tine. Mergeți aici, dacă aveți ocazia.

Cât am așteptat trenul spre Birmingham, am descoperit Kidderminster Railway Museum, de unde tocmai pleca o locomotivă cu aburi. Intrigați, am investigat zona care era la o aruncătură de băț, ca să constatăm că este un adevărat muzeu în aer liber, cu trenuri super finisate și o gară ce păstra izul de altă dată. Muzeul se vizitează gratuit, bașca poți experimenta schimbarea macazului pe o porțiune mica de șină. Pentru o liră ești plimbat pe o variantă în miniatură a lui Thomas the Tank Engine. Mă bucur că am ratat trenul înainte și am descoperit această comoară feroviară. Aș mai fi rămas la un ale în pub-ul de acolo, dar Birminghamul este foarte ofertant din acest punct de vedere, așa că am încheiat o călătorie cu adevărat inițiatică la o porție savuroasă de coaste cu cartofi dulci prăjiți, tot la The Smoke Haus.

Dacă plănuiți un concediu în UK, puneți și Birmingham pe listă, o să vă surprindă și încânte. Are un vibe diferit față de Londra, dar nu se lasă mai prejos. Arhitectura te stârnește la tot pasul, iar plimbarea pe canale este cu adevărat reconfortantă. De mâncat se mănâncă bine, de băut nu mai zic. Pentru toate astea aveți nevoie de un buget destul de generos, pentru că este o țară scumpă, dar merită să faceți o aroganță din când în când. Dacă aveți prieteni acolo, care să vă descurce în anumite situații, you’re really blessed (Bag și Cătălin, ați fost more than awesome și răbdători!).

Where next?

Anul trecut am alergat pentru prima oară la Sibiu, acest oraș de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil, marcând la momentul respectiv al doilea semimaraton din viața mea. De atunci am mai alergat 21 de kilometri, două dintre curse fiind montane, așa că după semi-ul de la Brașov am zis că-i cazul să nu-mi ies din mână, mă rog, din picior, și m-am întors în inima Transilvaniei. Spuneam și în 2016 că este un traseu absolut pitoresc, dar nu lipsit de dificultate, iar anul ăsta mi-am reîmprospătat memoria și nu în cel mai fericit mod posibil.

Traseul s-a menținut în totalitate, singura noutate fiind că anul acesta a fost introdus maratonul, de aici numele: Maratonul Internațional Sibiu, deci iubitorii de curse lungi au avut parte de extra peisaje. În rest, pornirea s-a făcut din Piața Mare, iar primii 4 kilometri au fost parcurși în urcare și coborâre în centrul vechi al Sibiului și în jurul cetății, asta ca să știm o treabă. La km 5 am păpat un gel pentru că deja mă năpădise foamea. Nu pot să zic că mă hrănisem chiar adecvat și s-a simțit asta (șoc și groază, EU nu m-am îndopat corespunzător). Înainte de km 7 am alergat la vale ca un căluț fericit și m-am cam dat în stambă, că genunchii deja erau gelatină. Înspre km 10 am simți un junghi la spate, iar pe la 11 unde era și o pantă nu tocmai bucurie pentru picioare, am băgat mers alert, deși mă setasem să nu iau alte pauze cu excepția celor pentru hidratare. Genunchii începuseră să cedeze și ei iar mindset-ul meu s-a dus pe apa sâmbetei. La km 12 am mai băgat un gel, iar junghiul de la spate era din ce în ce mai intens, semn că ceva nu făcusem bine. De aici încolo am băgat mers alert pe unde am avut ocazia (a fost un traseu cu diferență pozitivă de nivel de 200 m) și am tras de mine să rezist cu stoicism. La km 20 m-am lovit de zidul meu și îmi scuipam în sân că nu mai fac asta. Voluntarii de pe traseu au fost imboldul meu pe ultimul kilometru, iar când am intrat în zona teraselor, erau mese întregi de oameni care mă încurajau, iar pe final am putut băga un sprint.

Ceasul s-a oprit la 02:15:31, ceea ce însemna un timp mai slab decât anul trecut, și cu 15 minute peste target-ul meu, dar de când mă loviseră primele semnale de durere știam că nu are sens să mă încăpățânez și să mă deșir. În ultima perioadă nu m-am antrenat întocmai, din varii motive, iar inconsecvența mea s-a simțit. Nu am pretenții de mare alergătoare, însă duc o luptă cu mine și asta e tot ce contează. Lupta mea de aici încolo trebuie să se intensifice, dar să-mi ascult corpul mai des și să învăț să-mi corectez postura, altfel na, o adunăm pe Adriana de pe jos.

Despre organizare n-am decât cuvinte de laudă. Frumusețea traseului a fost completată de către oameni, fie ei simpli spectatori, fie voluntari. Asemenea încurajări rar mi-a fost dat să văd. Am bătut palma cu o groază de oameni, am primit constant încurajări, iar atunci când simți că o să te rupi de la jumătate, e taman la fix. Bătrânii ieșiti la plimbare ne priveau cu admirație, copiii erau super entuziasmați și țopăiau, voluntarii nu mai aveau voce de la atâtea urale. Cuvântul definitoriu al acestui eveniment este COMUNITATE. În fond, despre asta a fost vorba: Maratonul Internațional Sibiu are un profund caracter social și civic prin proiectele înscrise și susținute de către alergători, cu rolul de a dezvolta comunitatea sibiană.

Eu voi prefera întotdeauna un astfel de eveniment, în detrimentul celui de la București. Îți vine să plângi nu de la efort, durere sau demoni cu care te lupți vreme de 21 de kilometri, ci de la fericirea care te inundă când ți-e dat să parcurgi traseul ăsta. Alergați măcar o dată la Sibiu și veți înțelege despre ce vorbesc. Mai departe, eu mai am câțiva demoni care nu-mi dau pace, dar, hei, vine Cozia Mountain Run, unde poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde, așa că am timp berechet să mă iau la harță cu ei.

Dacă în 2014 spuneam că o să mai aștept vreo 12 ani până îi văd din nou și i-am cam boscorodit pentru concertul de atunci, în Anno Domini 2017, a ieșit Mercur din retrograd și am petrecut cele mai frumoase trei ore în prezența lui John Myung, John Petrucci, James LaBrie, Jordan Rudess și Mike Mangini, Dream Theater, mai pe șleau.

Cred că oamenii ăștia sunt programați sau ceva, pentru că la 21:00, minus câteva secunde, au urcat pe scenă cei cinci corifei ai progressive metal-ului american. Motivul a fost cât se poate de întemeiat: aniversarea a 25 de ani de la lansarea albumului Images and Words (thank you, Lawd Jesus!). Văzusem setlist-ul pe net, știam că or să încheie cu A Change of Seasons, așa că aveam așteptări înalte și, slavă cerului, n-am mai plecat plouată de la concert. Bine, la ce vreme se anunța, mă așteptam ca literalmente să intru la apă, dar iată, ele, astrele, cum se aliniază, măi, măi.

Concertul, as already stated, a durat trei ore și a fost împărțit în trei acte (seems legit), cu o pauză de 20 de minute, cât să mai beie și gurile noastre ceva. După un scurt intro, au început în forță riff-urile piesei The Dark Eternal Night (ați ghicit: Systematic Chaos este printre albumele mele preferate de la ei) și m-a prins așa o poftă de a căsca ochii la ei că ar fi putut să-mi cânte orice și zău că nu le umpleam frigiderul. Am avut și solo de bass, am avut și As I Am (conkydink, I think not, mă gâdilă și Train Of Thoughts). Sigur, în primul Act au pus accent pe albumele din ultimii șase ani, dar au cântat și pe Falling into Infinity, mai precis, Hell’s Kitchen. Chit că nu este favorita mea de pe acest album, rău n-a făcut.

Al doilea Act, dedicat integral albumului ce poartă vina turneului, a început, desigur, cu piesa care deschide Images and WordsPull Me Under. Ăștia puțini din public au prins forță și a fost un moment mișto. Am trecut prin tot albumul, însă, înainte de Wait for Sleep, Rudess și LaBrie au avut un tribute to Chris Cornell și mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Black Hole Sun. LaBrie a uitat la un moment dat versurile și a menținut ritmul când a zis: I forgot the fucking words. Eu nici măcar nu i-am sesizat „stângăcia” pe moment, dar și eu m-aș fi blocat în locul lui. Unii s-au inflamat pentru asta, dar, mna, e mai ușor să dai cu pietre, #veață.

În orice caz, după Learning to Live, a urmat A Change of Seasons, care dă numele EP-ului lansat în 1995, și a fost un final epic, apoteotic și mai găsiți voi epitete. Au fost cele mai apăsătoare și eliberatoare 23 de minute din viața mea, iar, cum era de așteptat, apoi a venit și sfârșitul concertului. Membrii trupei s-au plecat în fața publicului, Petrucci a lansat niște pene de chitară, ca la săraci, și aia a fost.

Concertul a fost incredibil de bun, pe cuvânt că-mi vine să șterg articolul din 2014, așa de bine și-au spălat păcatele. Că tot suntem la capitolul ăsta, păcat că publicul a fost unul restrâns, s-a stat și în tribune, dar nu știu dacă Arenele s-au umplut până la jumătate. Nu mai este Dream Theater trupa pe care să-și dorească mulți să o (re)descopere, iar media de vârstă de la concert era destul de mare, dar zău că mai merită o șansă. N-o să-i ridic în slăvi, dar oamenii ăștia știu ce fac. Acum eu aș da vina și pe promovarea evenimentului care a cam lipsit cu desăvârșire, din punctul meu de vedere. Dacă ar fi avut mai multă vizibilitate, sigur și-ar mai fi amintit careva cât de mișto-s oamenii ăștia pe scenă. Mi-era mie rușine de rușinea lor. În rest, aștept să aniverseze Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory și Six Degrees of Inner Turbulence și peste 50-60 de ani pot muri fericită.

Setlist aicișea.

 

Nici nu știu de unde să încep că iar mă mega-extaziez numai rememorând zilele pe tărâm britanic, care au fost încărcate si ravisante ca mine, dar a fost odată ca niciodată „un băiețel” care a zburat pentru prima oară. Nu doar că și-a luat zborul în premieră, dar de 14 ani n-a mai ieșit din țară (tentativa de a trece la bulgari pe jos, care a eșuat lamentabil, nu se pune). Se făcea că într-o dimineață, după un somn extrem de lung de 3 ore, acest băiețel și gașca lui au pus piciorul în avion cu destinația London Stansted Airport, întru vizitarea prietenilor de peste hotare, care aveau promisă călătoria de ani de zile. Ca să #seștie, în cele 4 nopți în care nu prea mi-am făcut somnul de frumusețe, am stat în Birmingham, iar în primele două zile am făcut ruta Birmingham – Londra cu trenul parce que așa a fost planul.

Zborul nu m-a panicat pe cât mă așteptam, cu toate că mi se perindau niște scenarii sumbre când eram deasupra mării, dar mi-am dat doo și mi-am revenit. Urechile nu mi s-au înfundat teribil, nu mi-au țiuit, mi-am învins teama de înălțime, ce mai, am fost un zmeu. Voiam encore, pe care l-am avut la întoarcere, ca să înțelegeți cât mi-a plăcut. După ce am stat un pic la UK Boarder unde oamenii te analizau din cap până-n picioare să fie siguri că n-ai lipit vreo pictură renascentistă pe buletin, aveai OK-ul să-ți faci de cap.

Ziua 1

Am luat un tren până la Liverpool Street și n-am fost inspirați să luăm pentru grup de 6 și să avem un discount mai consistent, așa că pentru doi inși am scos din buzunar 29 £. Drumul a durat 45 de minute, iar trenurile plecau odată la 15 minute. Parfum. De la Liverpool, unde ne-am regăsit noi fetele din liceu (o parte, că doo trădătoare au rămas în țară) am luat-o la pas și am căscat ochii până la primul obiectiv turistic, pam-pam: Tower of London. Sigur, înainte am catapultat niște mâncare într-un loc numit crepeaffaire, unde toate preparatele, inclusiv omletele, erau „îmbrăcate” într-o clătită gustoasă. Am băgat un All day breakfast împachetat în aluat dulce și am turnat pe gât, literalmente, un lighean de cafea. Americano a venit într-o cană cam mare pentru gustul meu, dar who am I to judge.

Tower of London sau prima porție de umor britanic

Înainte de a povesti despre această minunăție arhitectonică, vă rog insistent să vă mai lipiți de pliante, din când în când, că poate aveți bafta să dați de ofertă 2 for 1, cum ni s-a întâmplat nouă. Mai precis, pentru că am mers cu trenul, puteam vizita atracțiile Londrei plătind considerabil mai puțin. Astfel, doi oameni am plătit 29 £, în loc de 58 £, pentru prima oprire, iar când convertești în lei, îți vine să pupi pământul de fericire.

Tower of London este una dintre principalele atracții turistice londoneze, cu o istorie care datează de la începutul mileniului al II-lea. Noi am avut bafta să prindem la marele țanc un ghid care ne-a ajutat să înțelegem mai bine rolul fortificației și al monarhilor care s-au perindat aici. În ora în care literalmente am alergat după om dintr-un punct în altul am râs de m-am prăpădit. Aici am văzut pe viu ce înseamnă umorul britanic. De la miștouri care vizau francezii, cu care se știe că englezii nu s-a avut la suflet, până la chestii basic de genul: „Ia uitați-vă la White Tower care *insert purpose in life*. Oh, wait, de fapt nu aveți cum să-l vedeți de aici, dar mă amuză să văd cum vă întoarceți toți”. Sună mai puțin amuzant decât a fost, dar omul a fost a hell of an entertainer. Și când te bate vântul în frează, te ajută să râzi cu toate ființa măcar să te mai încălzești. Fun fact, la vreme respectivă englezii au apelat la danezi (parcă?!) să facă niște săpături ca rahatul să se ducă pe râu spre francezi, numai că săpăturile au fost atât de adânci că s-a cam împuțit tot orașul, asta apropo de animozitățile între englezi și francezi.

Din capul locului, vă zic că aveți nevoie de câteva ore bune ca să parcurgeți interiorul zidurilor, cu siguranță veți face ochii mari la Crown Jewels, punct în care vă veți fi dorit să aveți skill-uri de ninja. Ghidul ne-a purtat pe repede înainte, cât să înțelegem o iotă din istoria castelului care a funcționat și ca închisoare, iar apoi ne-am plimbat pe unde ne-au purtat picioarele. Să-i fie viața lungă ghidului care ne-a trecut pragul Chapel Royal of St. Peter ad Vincula, locul unde mulți proscriși sunt înmormântați, printre care și Thomas Cromwell care a avut un rol important în reformarea Bisericii și care l-a ajutat pe King Henry al VIII-lea să anuleze mariajul cu Catherine of Aragon și să se căsătorească cu Anne Boleyn. Apropo de Anne Boleyn, ghidul nostru minunat ne povestea cum regele a așteptat-o și i-a spus că o va iubi până la sfârșitul vieții ei și, ce-i drept, nu a apucat să domnească prea mult: fix trei ani, după care a fost decapitată. Mna, Henry, săracul trebuia să găsească o metodă prin care să-și ia o nouă soață.

Poveștile astea despre regi, trădări, decapitări sunt cele care dau viață locului. Eu, în zilele petrecute prin Londra, am realizat cât de puțină istorie mai știu și, pe alocuri, m-a bulversat grav firul cronologic al succesiunii monarhilor. De cele mai multe ori, am căscat ochii pe la câte vreun mormânt și adevărul e că oamenii au fost creativi. Nu contestă nimeni că mai mult de niște oase nu se află acolo, but you get to sleep in style și să te admire milioane de oameni pentru asta.

St Paul’s Cathedral – un edificiu cu adevărat maiestuos

După ce am tras în poze London Bridge, care încă se ține bine, și am „admirat” Tamisa, cam jegoasă de altfel, ne-am îndreptat spre St Paul’s Cathedral, pe care de-abia am reușit s-o cuprind cu privirea. Este imensă (that’s what she said) și nu știi din ce unghi s-o mai privești. Și aici am beneficiat de 2 for 1 offer, curățându-ne de 18 £. De regulă, poți urca taman în vârful catedralei, în exterior, de unde ai o priveliște unică asupra Londrei, dar și asupra interiorului. Nu am avut noi bafta asta, pentru că era închis accesul pentru moment așa că am urcat până la ultimul nivel în interior – Whispering Gallery. Se numește așa datorită proprietăților acustice, adicătelea șoptești înspre perete și ești auzit din orice punct al acestuia. Sigur, ai experiența asta după ce îți dai duhul 259 de trepte, dar merită tot efortul. Interiorul catedralei este absolut impresionant, detaliile te lasă fără suflare. Este o operă de artă la scară înaltă. Cripta nu se lasă mai prejos, mai ales că aici sunt înmormântați Ducele de Wellington, Lord Nelson și, de asemenea, sunt comemorați Samuel Johnson, William Blake și Sir Alexander Fleming. Dacă vizitați catedrala cu gândul de a face vreo poză, trebuie să știți din capul locului că în interior nu este permis, eu am făcut o poză sus, în Whispering Gallery. În orice caz, este greu să ți se șteargă din memorie un edificiu atât de impunător și frumos.

După ce am părăsit catedrala ne-am îndreptat spre Tate unde am băut o cafea la înălțime. Nu am prins loc la geam, dar chiar și așa aveam o vedere bună. Având doar câteva ore de somn la bord, nu prea mai eram funcțională în momentul ăla, dar nu puteam rata drumul cu trenul până în Birmingham, unde am și stat în cele patru nopți, dar despre Birmingham voi scrie separat pentru că este altă mâncare de pește.

Coffee with a view. #travel #explorelondon #exploreuk #coffee #origincoffee

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ziua 2

Încep pledoaria prin a sublinia cât de nedormită am fost toată călătoria (pentru gustul meu, cel puțin), dar pompând adrenalină și minunându-mă ca un copil, la tot pasul. Drumul Birmingham – London Euston l-am petrecut cu așteptări mari, știind că în această zi aveam de bifat multe obiective, implicit de mers mult.

Westminster Abbey – abația unde au fost încoronați cam toți monarhii Angliei

La o aruncătură de Big Ben, pe care te chinui să-l tragi în poze pentru că aglomerație și unghi nu tocmai favorabil, ajungi la Westminster Abbey, vreo patru semafoare mai târziu. Cozile sunt mari aici pentru că este una dintre cele mai notabile construcții religioase. Aici au fost încoronați și înmormântați monarhii, dar este și locul unde aveau loc nunțile lor sau cele ale unor nobili importanți. Din istoria recentă, funeraliile prințesei Diana au avut loc aici, dar și nunta prințului William și a lui Kate Middleton. Pentru a vizita abația plătești 22 £/ om, noi am intrat tot cu oferta 2 for 1.

Abația a avut o istorie destul de tulburată și a trecut prin mai multe etape de construcție și reconstrucție, iar interiorul său ilustrează asta cel mai bine. Dacă aveați impresia că aici o să apăsați declanșatorul, luați-vă gândurile de la asta. Am asistat chiar la un moment în care un tip a vrut să pozeze mormântul lui Isaac Newton, iar un preot l-a muștruluit. La Westminster Abbey o să petreceți ceva timp, iar ghidul audio pe care îl veți procura la intrare va fi de un real ajutor ca să înțelegeți fiecare zonă a abației, și sunt vreo 20 la număr, deci înarmați-vă cu răbdare, mai ales că locul mișună de oameni curioși care uită să mai avanseze.

Dacă istoria Angliei eram un mare mister până acum, lucrurile încep să prindă contur și veți realiza că lumea Game of Thrones nu e chiar atât de îndepărtată. Mormintele care mi s-au perindat prin fața ochilor sunt cu adevărat uluitoare și construcția în sine reușește să spună multe despre cel pe care-l găzduiește. Așa cum spuneam înainte, aici au și fost încoronați monarhii, iar la finalul vizitei, cât se poate de bine protejat, se află Coronation Chair sau King Edward’s Chair. Din secolul XIV toți monarhii și-au așezat cei mai frumoși mușchi ai corpului pe acest tron din stejar, mai puțin Maria a II-a a Angliei care a fost încoronată pe o replică a tronului. Încoronarea Reginei Elisabeta a II-a este cea mai cunoscută din această serie.

Westminster Abbey comemorează, de asemenea, poeții, scriitorii și muzicienii englezi în Poets’ Corner unde se odihnesc multe figuri de căpătâi. Henry Purcell, Thomas Hardy, Lewis Caroll și Charles Dickens se află aici, iar monumentul comemorativ al lui Shakespeare este foarte ușor de remarcat. Întreaga abație este o întoarcere în trecut, iar vocea lui Jeremy Irons te ghidează la fiecare pas.

Londra verde la pas – Trafalgar Square, Buckingham Palace, Hyde Park și Kensington Park

Incursiunea în tărâmul londonez a continuat cu Trafalgar Square, împânzit de turiști și britanici care se bucurau de fugitivele raze de soare în care piața s-a scăldat la un moment dat. Londra pe de-a întregul este un oraș cosmopolit, dar astfel de zone îi validează acest caracter. După ce am lenevit puțin, ne-am ghiftuit cu un burger cu cartofi prăjiți, preparat pe care îl întâlnești la tot pasul și ne-am răcorit cu un Devil’s Backbone IPA, care nu a fost cea mai extraordinară bere dar it quenched my thirst.

Animated GIF  - Find & Share on GIPHY

Cum toate drumurile duc la Buckingham Palace, aia ne-a fost următoarea destinație, mergând la pas pe lângă St James’s Park, după ce am tras în poze Duke of York Column. De aici încolo a urmat fața verde a Londrei, unde oamenii opresc timpul în loc. După ce am băut un ceai cu Regina și am încercat să stau la poză printre alte sute de turiști, care vânau gardienii, am făcut piciorul frumos pe Constitution Hill, am salutat Wellington Arch și apoi am fost prinși în abuscada veverițelor din Hyde Park. Aparent, veverițele londoneze sunt dornice de interacțiune umană și dacă sesizează cumva că ai mâncare nu se mai dezlipesc de tine. În 27 de ani de existență n-am reușit să prind o veveriță în poze cum am făcut-o acum. De porumbei nu mai zic, ăștia-s un pic psycho și planează deasupra capului îngrijorător de aproape. La fel, și indivizii aviari îți urmăresc cu atenție pașii. Lacul din Hyde Park a fost un pretext bun să admir lebedele, rațele și pescărușii – căpitani vajnici ai hidrobicicletelor. Am părăsit parcul după un scurt moment de reculegere la Diana Memorial Fountain, al cărei design este menit să reflecte viața prințesei: apa curge din cel mai înalt punct în două direcții, se revarsă și este învolburată până când se potolește atunci când ajunge la piscina de la bază.

Kensington Park este un parc cu adevărat revigorant, iar grădinile sale înflorate te sensibilizează un picuț. Aici poți admira Albert Memorial un monument care, personal, mi se pare rupt din templele asiatice, dar na, eu unde văd cu un acoperiș și o statuie grandioasă aurită, mă grăbesc să-mi dau cu presupusul. De fapt, în arhitectura bisericească monumentul cu pricina este un ciborium – o boltă susținută de coloane (the more you know). Peste drum se află Royal Albert Hall care a găzduit și găzduiește pe scena sa mari artiști ai lumii. Niște corgi mai târziu, am trecut pe lângă Kensington Palace, pe care l-aș fi vizitat doar-doar să găsesc o toaletă. Disclaimer: în parcuri găsești toalete foarte rar și când ai bafta asta, nu sunt funcționale. La fel de rar găsești coșuri de gunoi, asta de teama bum-bum-ului. Când am ieșit la stradă m-a pălit norocul pentru juma’ de liră.

Înainte de întoarcerea în țară am vizitat British Museum pe repede-înainte, într-o dimineață de luni când te-ai fi gândit că nu o să fie mare înghesuială, dar era arhiplin, o groază de turiști, zeci de elevi care stăteau pe jos lângă diferite obiective pe care le desenau. Am ajuns la concluzia că juma’ de Egipt se află în muzeul ăsta, mii de artefacte luate de la egipteni și nici cu grecii nu mi-e rușine. Asta dacă vreți o consolare pentru pierderea Tezaurului României. În orice caz, muzeul este încărcat de atâta istorie încât îți trebuie multe ore în tihnă ca să poți înțelege ceva. Noi am căscat ochii pe unde am putut și am zăbovit în momente de maximă necesitate. De menționat că intrarea este gratuită, dacă vrei să te lipești de ghid audio scoți din buzunar vreo 6 £, dacă-mi amintesc corect.

Cam asta a fost Londra, așa cum am văzut-o noi și am avut norocul să mergem cu oameni care știau pe ce lume trăiesc. La metrou te cam calcă lumea pe cap dacă te miști în reluare, trenurile sunt înguste, cel puțin cele care circulă pe liniile vechi, iar London Underground are un sistem relativ întortocheat, dar căruia, într-un mare final, îi poți da de cap. Londonezii sunt altă nație dacă pot spune așa. Bărbații, mai ales ăia la costum sunt chipeși, au un aer aparte, femeile nu m-au impresionat prea tare și, da, sunt o groază de oameni supraponderali, deși la câte trepte trebuie să urci și să cobori, cam peste tot, nu înțeleg cum. Apoi îmi amintesc că mâncarea lor este bazată pe multă carne, pâine și cartofi prăjiți și se face declicul. Nu am simțit vreo urmă de discriminare, mai puțin într-o zi, la metrou, când un negru aflat pe peron s-a prins că suntem români și ne-a trântit un „Fucking Romanians!” și apoi auzeam „Watch your pockets!” în jurul meu. Mna, nu te umple de glorie episodul ăsta, dar a fost izolat așa că, deși m-a zdruncinat un pic, nu este definitoriu pentru englezi. Oamenii din servicii sunt foarte mișto și amabili. De fapt, peste tot lumea este politicoasă. Dacă te bagi ca melteanul în fața cozii, n-or să-ți umple frigiderul…cu voce tare. 😀

Despre UK mai am de povestit, doar am zis că am stat în Birmingham, așa că în episodul următor o luăm la pas pe canale, ne îndopăm cu ciocolată de la mama ei, de la Cadbury, și apoi hrănim girafe în Safari Park.

Voi ați fost în Londra? Ce recomandări aveți pentru viitoare călătorii?

 

Povestea mea de dragoste cu alergatul a început acum doi ani, cred că am mai menționat asta în varii ocazii, dar simt nevoia să reiterez, nu de alta, dar înainte de 2015, mai mult mă chinuiam să alerg, deci nu pun la socoteală perioada aia. Tot de dragul justificării, menționez că și acum mai scot limba și mai iau niște sfinți la rând, dar o fac cu dragă inimă măcar. Când stimulentul este o alergare montană, nici nu te mai gândești la ce te așteaptă, te arunci în brațele spontaneității și speri doar că nu sfârșești ca-n Into the wild.

La Semimaraton Brașov Intersport am alergat pentru prima oară și asta pentru că o duamnă dragă și-a cedat locul lăsând pletele-mi bălaie și căprite să zburde în adierea vântului montan. Nu este prima alergare de trail, întrucât subsemnata și-a rupt vara trecută niște spate, la Cozia, experiență din care am tras niște învățături. Nu cunoșteam traseul de la Brașov, dar asta nu m-a speriat. Cu toate că traseul de la Cozia este pentru noobs, conform ălora mai pricepuți, m-a cam deșirat, și știind că la Brașov lucrurile stau ceva mai bine, nu m-am panicat. Mă speria mai mult gândul de a da nas în nas cu vreun blănos mormăitor, ceea ce n-a fost cazul, deși pe traseu ar fi zis unii că Ursache țipă a foame.

Ca o amatoare ce sunt, am stat cam la coada vacii și am încercat să nu mă cred mai Greuceanu decât eram. Cu toate astea, Bărbosul a rămas în urma-mi, eu crezând până la final că am terminat cursa înaintea domniei sale. Din nou, n-a fost cazul, am fost mai lentă de atât. Primii kilometri i-am alergat lejer, chiar și după ce am intrat pe drumul forestier, după care am avut un moment în care am crezut că m-au năpădit sovieticii, am simțit că mă albesc la față și mi-am rezervat un pas alert. După despărțirea de cursa de 10k și primul punct de hidratare, am continuat să alerg până am văzut că se îngroașă gluma. La deal am alergat cu pași mici și mă uitam cu scepticism la cei care o călcau ca apoi să-și dea duhul. Nu-s cea mai brează și tehnică, au contraire, dar uneori e bine să-ți conservi energia sau s-o folosești cu cap. Cum nu te pui cu pantele, am avut un mers alert, suficient de alert încât să-i depășesc pe cei care făceau eforturi vădite să alerge pe porțiunile alea. Prima bucată la vale a fost o reală binecuvântare și am mai recuperat din timpul de melc. M-am stresat destul de tare că nu o să ajung sus în 90 de minute, dar I nailed it.

După ce am renunțat la sticla de isotonic (pe care am ras-o, efectiv) pentru apa glorioasă, am țopăit sfioasă prin zăpadă și noroi ca apoi să cobor prin potecă. În punctul ăsta, am cam stat în curul salvamontului pe ATV și am tras niște noxe-n plămâni ceea ce m-a cam descurajat. Also, era să mă rostogolesc de câteva ori, așa că am fost mai atentă la rădăcinile copacilor. Pe unde am putut să trag mai tare, am făcut-o și am înghițit un gel pe la km 12, la Poiana Stechil, când mă gândeam că poate mă năpădește vreo crampă. De la Șaua Tâmpei până la Răcădău am suferit cu țopăitul la vale, mai ales că la un moment dat am prins viteză mare, a dat cu panică, m-am înfrânat și vai de genunchii mei, dar deja mă vedeam cum o să îmbrățișez alți alergători. De la atâta entuziasm mi-am și tras cu dreptu-n stângul, încât admir și acum vânătaia de pe gambă.

La treptele lui Gabony îmi venea să merg în patru labe, doar-doar să nu mi se mai înmoaie genunchii, iar pe sub Tâmpa am simțit cum scârțâie glezna stângă, fiind ferm convinsă că ultimii kilometri chiar o să-i parcurg pe burtă. Am tras de mine până la „cireașa de pe tort”, cum mi-a fost prezentat anterior dealul unde este celebrat sadismul organizatorilor și unde vezi cei mai mulți alergători în chinuri pe metrul pătrat. Cu chiu, cu vai, aproape târându-mă, am ajuns în vârf, de unde am coborât prin Schei, asta după ce eram să-mi pierd piciorul stâng, noroc cu voluntarii care au fost mai vigilenți. Ultimii 500 de metri i-am alergat aproape plângând și mai că nu-mi venea să cred că termin cursa în 02:38:44. Sigur, când realizez timpul celor de pe podium, mi se pune un nod în gât, dar pentru mine este o evoluție în condițiile date și un imbold să alerg mai bine.

A fost un traseu pe care cu siguranță îl voi repeta și anul viitor, de data asta total intenționat. Nu am ce să resproșez organizării, iar voluntarii au fost la mare înălțime. Din perspectiva unui om care făcea asta la un moment dat, știu cât de greu este să mai ai plămâni și răbdare după ce stai pe loc și încurajezi fiecare alergător. Ajută să mai vezi o față senină, chit că ce primesc ei la schimb este o schimonoseală de zile de mari (cred că de vreo două ori mi-a scăpat și-un zâmbet). În rest, număr zilele pe degete până când voi zburda iar pe munți, pentru că atunci când îți descrețești fruntea, realizezi liniștea și frumusețea care te înconjoară, iar asta merită tot efortul din lume.

Mulțumesc Rareș Popa, Ioana Dan, Oriana Iordache și Lucian Mardare pentru poze!

În Sighișoara nu mai fusesem de ceva ani de zile și, trebuie să recunosc, nu și-a pierdut strălucirea în ochii mei, cu toate că nu mai sunt atât de avidă să-i învăț toate cotloanele. Și da, este o diferență ca de la cer la pământ între a vizita cetatea cu ocazia Festivalului Medieval și a te plimba nestingherit în orice altă perioadă a anului. Am avut ocazia să o privesc din ambele perspective, însă o prefer pe cea din urmă, cu toate că în timpul festivalului este vividă, dar și mult prea zgomotoasă pentru gustul meu.

Înainte de a urca în cetatea ne-am oprit la o terasă de la poalele ei, de care eu îmi aminteam ca fiind ok în urmă cu niște ani și, deși înfățișarea te putea goni ușor, mâncarea a fost bună și îndestulătoare. Eu m-am înfipt negreșit într-o ciorbă de fasole în pită și m-am bătut pe umăr pentru decizia asta. A fost exact ce trebuie. Dacă la felul doi n-aș fi vărsat juma’ de bere pe mine, cred că aș fi fost și mai fericită, dar la bafta mea, nu mai comentez.

După ghiftuiala de la prânz și pe un soare destul de toropitor pentru perioada aia a anului (of, da, încă sunt la povestea cu concediul, bear with me), ne-am urnit spre Cetate. În Turnul cu Ceas n-a mai fost chip să urcăm pentru că am ajuns tardiv, așa că ne-am reorientat spre alte obiective, cu care deja eram familiarizată, mai mult sau mai puțin. Fiind în imediata vecinătate a turnului, am vizitat Biserica Mânăstirii unde ghid ne-a fost o doamnă amabilă care ne-a explicat istoria lăcașului de cult. Aceasta a aparținut Mânăstirii Dominicane, construite în sec XIII și demolată la finele secolului XIX. Biserica a suferit reparații, mai ales după incediul de la 1676. Interiorul îți atrage atenția prin obiecte care au trecut testul timpului: cristelnița de bronz turnată în 1440, tocul de ușă din piatră sculptat în 1570 și 35 de covoare orientale care înfrumusețează pereții bisericii. Altarul baroc de la 1680 îți atrage atenția și el, alături de orga în același stil, care este folosită și astăzi în numeroase concerte care au loc în Biserica Mânăstirii.

vedere din cetatea Sigihișoarei

altar Biserica Mânăstirii

covor oriental Biserica Mânăstirii

Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Străduțele colorate din cetate sunt o plăcere de explorat, iar picioarele ne-au purtat până la Biserica din Deal, după ce am urcat 175 de trepte, din cele 300 câte avea inițial Scara Școlarilor. După alte câteva poze, ne-am înfipt la suveniruri, apoi, strada Cositorarilor ne-a purtat spre Turnul cu același nume la baza căruia m-a ronțăit un pui de bichon, ce semăna cu un ghemotoc cu lăbuțe. La Medieval Cafe ne-am tras sufletul, înainte de a părăsi Sighișoara și a porni spre ultima destinație a concediului: Rupea, care a încheiat cu succes mica noastră incursiune în inima Ardealui.

detaliu Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Turnul Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Strada Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Medieval Cafe Sighișoara

lichiu cu prune Medieval Cafe Sighișoara

 

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, despre Cluj, da, aici. Apropo, dacă vreți să știți pe unde puteți mânca bine în Cluj, încât să vă mulțumească papilele gustative, aruncați un ochi aici.

Pe australienii de la The Temper Trap este foarte posibil să-i cunoașteți îndeosebi pentru piesa Sweet Disposition, auzită cel mai probabil prin reclame sau în 500 Days of Summer. Either way, nu știu dacă asta este neapărat esența lor, cu toate că este o piesă bună care merită repeat-ul ei, însă au o groază de alte piese care ți se plimbă pe șira spinării și te adulmecă într-un vortex emoțional. Eu fac parte din categoria aia de oameni care a auzit vreo două-trei piese de la ei și i-a descoperit de-abia recent, dar zău că este cea mai bună revelație muzicală din ultima vreme.

Seara din Fratelli a fost deschisă de The Mono Jacks și, cu toate că o să sune ca și cum aș fi stat în grotă până acum, a fost prima dată când i-am văzut live cap-coadă. Îmi plac maxim tot prin prisma faptului că reușesc să te zdruncine emoțional. Am avut la un moment dat o perioadă în care efectiv nu mă puteam dezlipi de When I was gone, mă rog, încă am momente în care mă uită Ăl’ de sus ascultând-o pentru că sună al naibii de bine și pentru că dă cu mine de pământ. Dacă muzica nu este în stare să te miște atât de bine, nu știu ce o poate face. În orice caz, au avut o prestație frumoasă, Doru Trăscău are un farmec aparte pe scenă, au fost alegerea potrivită pentru deschiderea concertului The Temper Trap, e de bine.

Finally! #themonojacks

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Australienii de la The Temper Trap au început concertul undeva aproape de 21:30 în ropote de aplauze și, sincer, chiar a fost multă lume, ceea ce s-a simțit pe parcursul întregii seri în care te scurgeai efectiv. Concertul a început cu Thick as Thieves, piesă de pe albumul omonim, vinovat pentru turneul european care s-a încheiat la noi și a rezultat într-o oră jumătate de setlist echilibrat, care s-a plimbat prin toate cele trei albume ale lor, insistând asupra Conditions și Thick as Thieves. Am stat cam în fața scenei și, cu toate că nu este o poziționare pe care o prefer la concerte, pentru că de obicei sunetul tinde să fie execrabil și să nu mai înțelegi ce se întâmplă acolo, de data asta nu a fost cazul. Sunetul a fost impecabil, iar vocea lui Dougy Mandagi a fost demențială, în principal pentru forța și emoția pe care o transmite, dar slavă cerului, a avut și sonorizare bună. De aproape, am putut să surprind și dedicarea lor de pe scenă și energia pe care o emană. Se vede că savurează piesele pe care le cântă și sunt autentici în transmiterea emoțiilor care-i încearcă în fața ta. Muzica lor te pune pe gânduri, te face să pleci, să te întorci, să arzi la foc mocnit, să renaști puternic și încrezător, să plângi în hohote, să zâmbești cald și sincer, you name it. A fost un concert pe care l-am savurat cu pofta, cu aceeași poftă cu care savurezi o înghețată în plină iarnă, când nu este sezonul ei, dar ești atât de înflăcărat că nimic nu te poate opri. Despre vehemență a fost seara din Fratelli și nimic mai mult.

Setlistul de la București văd că nu a făcut ochișori, dar cam ăsta a fost. Eu fac în continuare un du-te vino cu albumele lor, pentru că apetitul de-abia mi s-a deschis și sper să revină la noi mai repede decât e cazul, până n-om construi și noi un zid în jurul nostru.

Nu neapărat Sweet disposition, dar ceva care să placă la toată lumea. #thetempertrap #europeantour

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on