Ceea ce se întâmplă în România de o săptămână încoace nu mai este o noutate pentru nimeni sau, cel puțin, n-ar mai trebui să fie. După adoptarea OUG 13/2017, în cel mai mișelește mod posibil, noaptea, când „băieții deștepți” aveau impresia că somnul românilor le este mult prea dulce, România s-a trezit. Oamenii au pus piciorul în prag și, în ciuda încercărilor de dezbinare, s-au unit mai mult ca niciodată, sub o voce comună, a celor care își doresc o guvernare justă și transparență decizională. Nu suntem niște răgălii care coc un război civil, finanțat de Soroș și demonicele multinaționale.

Astăzi, eu vreau să-i aduc câteva mulțumiri omului care și-a cam luat toată luia din lume, lately.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să ne scoți din apatia asta în care zăceam de atâta vreme.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să aduci sute de mii de români laolaltă, nu este nicio tineriadă aici, am văzut bătrâni, familii cu copii, hipsteri, rockeri, corporatiști, bugetari, you name it.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că m-ai adus mai aproape de oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ne-ai reamintit ce înseamnă empatia și blândețea.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că am revenit la obiceiul de a bea un ceai pe zi.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că în ultima săptămână am slăbit câteva kilograme. Mă reapucasem serios de alergat, dar se pare că frigul, săritul pe loc și ridicarea pancartelor la cer sunt the new workout.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că mi-ai reamintit ce înseamnă vigilența și rezistența. 

Te văd sădind vrajbă și teamă în rândul oamenilor, pentru că la rândul tău ești temător, dar, în aceeași măsură, ticălos, iar setea ta de putere nu se va opri aici. Dar, ghici ce, nici noi nu ne vom opri. Mai punem o haină pe noi, mai bem o cană de ceai, ne mai spunem o vorbă bună și tot aici ne vei găsi dacă nu te vei potoli. O țară nu se guvernează cu ură și minciună. O țară se guvernează cu oameni, dar tu nu știi ce-i aia omenie.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că fiecare manevră a ta ne impulsionează să rezistăm împreună!

Dacă data trecută m-am dat cultă-n cap și m-am lăudat cu plimbările pe la muzee, în pauzele de băut vin, acum o să fac o recapitulare a locurilor faine din Cluj, unde te poți ghiftui după pofta inimii. Credeți-mă că sunt destule și nu le-am încercat eu pe toate, mai mult decât atât, în altele am revenit cu drag pe parcursul șederii.

De dragul firului cronologic și narativ, aflați că am ajuns în Cluj și am căutat Hotel Biscuit, unde ne-am cazat în cele două nopți. L-am găsit relativ rapid, dar ne-a intrigat poziționarea, este situat între blocuri, cumva la parterul unuia. Locul e chill, emană fengșui din toți porii, e plin de plăntuțe la intrare. O mâță patrona leneșă de pe o băncuță, iar pe holuri găseai câte un răftuleț cu cărți, ba chiar se auzea niște muzică în surdină. Hotelul era ca o casă mai mare, de asta dându-ne seama dimineața când am intrat într-o bucătărie atipică pentru un hotel. Un băiat, în spatele unei plite, pregătea omlete și sandvișuri la cerere. Puteai mânca salată cu linte, fasole și camembert. Nu neapărat hippie, dar close enough. Cafeaua proaspăt făcută la filtru te aștepta, tu îți luai cana ca din bucătăria ta. A fost o atmosferă intimă, menită să te facă să te simți cosy. În cameră, de fapt, micul apartament aveam mașină de spălat și detergent de rufe într-o cutie. Beat that! La capitolul liniște nu stau taman bine, camera noastră dădea în terasă, care era tranzitată că deh, și îi mai auzeam și pe vecini. Măcar n-au făcut sexuț. Anyway, e un locșor interesant, merită să vă cazați aici din curiozitate.

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Ne-am dat seama că eram cazați nu foarte departe de Grădina Botanică, pe care eu o vizitasem în trecut, implicit stăteam la vreo 15 minute de mers pe jos până-n centru. Memoria se activase draga de ea și așa epifanie am avut că ne-am potolit foamea într-un local, New Croco, unde mâncasem o salată bună în urmă cu 9 ani. Acum ne-au surprins cu supa cremă de roșii, ciorbă de văcuță, pui cu gorgonzola, pizza și tochitură cu mămăliguță, toate foarte bune și la prețuri decente raportat la cantitate și calitate. Numai de bine. După ce am ajuns în centrul centrului, ne-am înfipt în Bistro Viena care era pe lista mea și aici am aflat ce gust are un Sacher torte veritabil. Mâncasem unul bun și la Sibiu, dar ăsta e tata lor. Șefu’ la tort. Ștrudelul o nebunie și el, nu te mai săturai. Chelnerul a fost exagerat de amabil, mi-a făcut turul locului văzându-mă cu aparatul după mine și m-a lăsat să-l trag în poze, asta după ce mi-a povestit un pic din istoria lui, aflând că anterior, restaurantul fusese casă de toleranță. După ce mi-am făcut norma de cadre în interior, am revenit la masă și am căscat ochii în jur. O plimbare în Cluj, seara, este reconfortantă. dacă te oprești la un pahar de vin roșu, este de-a dreptul încântătoare.

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

gradina interioara Bistro Viena

intrare Bistro Viena

Sacher torte Bistro Viena

apfelstrudel Bistro Viena

Dimineața ne-am băut cafeaua la Meron, o locație cu cafea de origine, foarte hip și cu oameni faini. În jurul nostru fiecare-și vedea de cafeaua lui cu ochii-n laptop sau ziar. Te îmbia la o dimineață prelungită, dar după espresso-ul băut, zău că nu mai aveam stare. M-am mai domolit, totuși, cu o înghețată absolut bestială, de la Moritz Eis. Combinațiile sunt surprinzătoare și folosesc ingredinete 100% naturale, furnizate de către producători locali. Sigur, vanilia este din Madagascar, iar ciocolata este belgiană, but you get the point. Eu am încercat două arome, una cu ghimbir confiat și alta cu busuios și lime (or smth). Heaven! Prețul nu este mic, 70 de grame/ 9 lei, dar merită ultimul bănuț. În București sunt de găsit pe la Ateneu și în Floreasca. Mai că-mi vine să trag o fugă în plină iarnă.

Meron Cluj

Meron Cluj

Moritz Eis Cluj

Pentru prânz am revenit la Bistro Viena, unde am mâncat un șnițel vienez cât toată farfuria, iar comesenii s-au înfruptat din cârnați, austrieci și ăia și salată cu pui (ceva lejer). După niște vânzoleală și cultivare a spiritului, după-amiaza ne-a găsit la Camino, un restaurant amplasat într-un palat care datează din secolul XVI și care arată într-un mare fel cu mobilier din altă epocă, culori vii, o toaletă unde găsești inclusiv bețișoare de urechi (detalii la care mă uit cu mare atenție și preocupare). Am început cu vin, după care am continuat cu vin la o cină bogată, unii dintre noi au ales coaste, pe când alții au ales salate cu ingrediente ceva mai surprinzătoare mai ales că la tot pasul dai de salată Caesar. Am mâncat foarte bine și nu am vândut niciun organ vital pentru asta, trust me. Puteți să aruncați singuri un ochi pe meniu să vedeți cum stă treaba.

snitel vienez Bistro Viena

carnati vienezi Bistro Viena

salata de pui Bistro Viena

Restaurant Camino

coaste de porc restaurant Camino

salata de iarna

salata de toamna

Din punct de vedere gastronomic, cam ăsta este Clujul pe repede înainte. Am mâncat regește, am băut asemenea și am avut mereu parte de o atmosferă friendly și cosy, cum ar trebui să fie peste tot.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, iar Clujul a fost elogiat aici.  Urmează să mai scriu tot în această viață despre Sighișoara și Rupea, stay tuned.

Voi ce recomandări aveți?

Dacă este vreun oraș pe care de-abia așteptam să-l revăd, după ce m-a ținut în agonie un amar de vreme, mai precis 9 ani, ei, bine, ăsta-i Clujul. În 2007, când și-a dezvăluit puțin din farmecul lui, mi-a câștigat inima iremediabil. Trăiam în București de doar 3 ani, dar orașul ăsta, cosmopolit și el, și nu la fel de dezvoltat ca acum, a reușit să mă pună pe gânduri și să regândesc decizia de a trăi în capitală pe termen lung (nu se știe ce-ți rezervă viitorul, vorba aia, la proteste se iese și acolo 😀 ).

După 9 ani de suspinat, înghițit în sec și lăicuit poze, m-am aventurat pe străzile Clujului și întrevederea noastră s-a consumat mai pasional, cu pahare de vin la lăsarea serii și preparate vieneze care te ademenesc de pe la vreo terasă boemă. Sigur, despre cum m-am ghiftuit în Cluj și care pernă mi-a vegheat somnul, o să povestesc într-un articol separat, dar să nu încurcăm capra cu varza, acum ne dăm culți în cap.

În prima seară nu m-am îndeletnicit cu multe. După ce m-am dedat plăcerilor gastronomice la Bistro Viena, am luat Clujul la pas să-i iau pulsul la ceas de seară, pentru că orașul este destul de animat, prinde Bucureștiul din urmă chiar în privința aglomerației, cu toate că are o populație de aproape 10 ori mai mică. Biserica Sfântul Mihail nu a scăpat netrasă în poze, este poate cel mai reprezentantiv edificiu cu arhitectură gotică din Transilvania, de statuia ecvestră a lui Matei Corvin, nici nu mai pomenesc. Ia, neamule, poze! Clujul, apropo, abundă în biserici și catedrale în care-ți vine să intri oricât de păgân ai fi. Eu am o fascinație pentru aceste lăcașuri, vorbesc, desigur, despre biserici romano-catolice sau reformate, care, din punct de vedere arhitectural, au un farmec aparte. Contrastând cu exteriorul simplu, interiorul este bogat decorat și cu orga sigur îți ia ochii. În momente cu mai puțină spiritualitate, am tras fațada vreunei clădiri în poză sau vreun detaliu care mi-a atras atenția, la cel mai amatoricesc nivel posibil, dar beauty is in the eye of the be(er)holder. Seara s-a încheiat în prezența unui pahar, chiar două, de Fetească Neagră, care se luptă pentru supremație cu Merlot-ul, uneori mai câștigă câte un Shiraz.

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

dsc_0943-001

dsc_0949-001

Bistro Viena Cluj

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

fatada cladire Cluj

detaliu cladire Cluj

dsc_1040-001

Catedrala Ortodoxa Cluj

detaliu cladire Cluj

După o noapte și o dimineață hipsterească la Hotel Biscuit, am băut un espresso la fel de hipsteresc en la ciudad de los clujenos, care să ne pregătească pentru o incursiune în artă la, bineînțeles, Muzeul de Artă, unde am stat și-am stat și-am admirat un Grigorescu, un Luchian, un Tonitza sau un Pallady, ne-am mai împiedicat de câte un avangardist, știți voi, the usual stuff. Apoi picioarele ne-au purtat la Bastionul Croitorilor, unul din puținele turnuri de fortificație ale vechii cetăți care s-au mai păstrat până în prezent. Nu am plătit un sfanț ca să intrăm acolo, bașca, găzduia o expoziție permanentă dedicată lui Emil Racoviță (#speologie), așa că am căscat ochii la obiecte personale, fotografii și instrumente folosite în cercetare (v-am zis, culți în cap). După atâta cultură, ne-am îndreptat agale spre Cetățuie pentru că panorama este greu de refuzat, ocazie cu care am văzut și Cluj Arena, acest stadion pe care UEFA a pus ștampila „approved”. După ce am coborât boemia din pod, am zis că încă o doză de cultură nu strică și, deloc în văzul lumii, deși situat central, pierzându-se în spatele pereților cu afișe șterse de acum un deceniu, stă intrarea în Muzeul Farmaciei. Vizita aici a fost revelatorie pentru mine și deopotrivă fascinantă. Un muzeu mic, dar încărcat de misticism și știință. Da, la un moment dat cele două mergeau mână-n mână, nu vă mirați că acolo într-o vitrină tronează poțiunea dragostei alături de alte leacuri pentru trup și suflet. Pe vremuri, pastilele erau învelite în aur (?!) pentru că acesta ar fi avut rol curativ, dar cu timpul oamenii au descoperit că este nociv pentru organism, în acea formă, cel puțin. Dacă-mi amintesc bine era folosit pentru tratarea alcoolismului. Alchimiștii erau susținătorii fervenți ai aurului, pe care îl considerau un panaceu. Am văzut aici cum arăta un laborator, asta după ce am coborât într-un beci în pereții căruia rămăsese impregnat mirosul de umezeală amestecat cu pastile. Ca niciodată, un muzeu a ajuns să-mi comunice atât de multe, încât am lăsat și un mesaj la plecare. Vă faceți un bine vizitându-l, trust me.

dsc_0947-001

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

Interior Biserica Sfantul Mihail

Biserica Sfantul Mihail

statuia ecvestra Matei Corvin

dsc_1059-001

dsc_1122-001

Biblioteca Universitara Cluj

dsc_1071-001

dsc_1070-001

dsc_1069-001

Biserica Unitariana Cluj

expozitie Emila Racovita Bastionul Croitorilor

dsc_1077-001

dsc_1087-001

dsc_1092

dsc_1094-001

dsc_1100-001

dsc_1121-001

dsc_1103-001

dsc_1105-001

panorama Cetatuie Cluj

Seara ne-am ghiftuit some more, dar până acolo am băut vin la umbra copacilor și ne-am luat la povești. Clujul te îmbie la, cum ar spune americanul, taking life easy, când ești într-o companie bună. Eu i-am declarat iubire veșnică și poate anul ăsta îmi pun ambiția să-l mai las să mă seducă, nu de alta, dar de mine nu mai scapă.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, iar despre Salina Turda fix aici.  Urmează să mai scriu în alte două veacuri despre Sighișoara și Rupea, iar cu asta voi pune capăt concediului din toamna…trecută.

 

Cu cât ești mai tăcut, cu atât ești luat drept prost. Cu cât ești mai diplomat, cu atât ești luat peste picior. Cu cât ești mai subtil, cu atât ești luat drept ocult. Asta este concluzia ultimei luni în care lupta pentru ciolan s-a întețit. A-ți face treaba, fără să te lăcărești în circul mediatic este văzut cu scepticism: Ăsta ascunde ceva, ne-o coace el cumva. Cu cât scuipi mai puțin venin, cu atât ești suspect de rea-credință. Suntem o nație de vocali care își împroașcă mizeriile la tot pasul. Am arunca cu pucioasă în tabăra adversă doar să nu se mai simtă lăturile noastre. Internetul dă pe-afară de ura din spatele tastelor, sărim ca haitele unii la alții, mulți la comanda unor aleși care mustăcesc când văd masele îngenuncheate în fața demagogiilor de la microfoane. Marea schismă este aici și acum. Ne-am câștigat libertatea doar ca să o pierdem. Gândirea critică este o utopie, țara se construiește pe marionete care cad una după alta ca piesele de domino. Atunci când te oprești din gândire, ți-ai semnat sentința la moarte. Atunci când singurul tău argument este atacul la persoană, ți-ai pus ștreangul de gât. Atunci când refuzi să mai privești în jurul tău, ești orb pe viață.

Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu cuvântă, în țara celor care construiesc fără ură, fără să se suie pe spinarea altora ca apoi să se bată cu pumnii-n piept de cât de destoinici sunt ei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care gândesc înainte să deschidă gura și deschid gura doar după ce gândesc. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu pun ștampila pe buletinul de vot, după ce au fost cărați cu autocarele și li s-a vârât în plasă o sticlă de ulei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu se cred mai deștepți decât sunt, iar atunci când sunt luați la bani mărunți, nu mai știu nici cum îi cheamă.

Dar asta de aici și acum nu e țara în care mai vreau să trăiesc.

M-am mobilizat suficient de tare și am mai dat din „condei” la final de an, punând în lumina reflectoarelor un alt obiectiv turistic de pe meleagurile noastre, situat în inima Transilvaniei și înscris pe lista monumentelor istorice din Cluj – Salina Turda. Yes, I finally made it, mai ales că suspinam la gândul ei după ce a fost făcută gigea cu fonduri UE, atât de gigea că în 2010 trupa Byron a avut un concert unplugged de toată frumusețea la care, desigur, am suspinat (din fața laptopului).

La salină am ajuns înainte de a ne retrage pentru două zile în Cluj. Ne-am tras polarele pe noi și am trecut pragul noii intrări din Aleea Durgău nr. 7. 80 de lei mai târziu (20 de lei/om) am trecut de turnicheți și am căscat ochii bine urmărind cu atenție cât de bine au fost investiți banii europeni. S-a făcut treabă bună și după dezamăgirea suferită la Salina Praid, acum niște ani, mi-am recăpătat încrederea în salinele noastre.

Salina Turda

Salina Turda

Istoricul exploatărilor de sare este suficient de extinsă încât să nu mă pierd cu firea acum, dar dovezile arheologice datează cam din perioada preromană. După ce romanii au bătut în retragere și până în secolul XI nu există dovezi că extracția sării ar fi continuat. Perioada austro-ungară marchează o activitate intensivă, astfel că în 1780 existau cinci ocne ogivale de sare: Ocna de Sus, Iosif, Terezia, Anton și Ocna Cojocneană. Turiștii zilelor noastre pot da cu bifa în Galeria Franz Josef, Mina Iosif – sala ecourilor, Sala Crivacului, Sala puțului de extracție și Mina Ghizela.

Galeria Franz Josef Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

Salina Turda

Roata mare Salina Turda

Salina Turda

Noi am bătut salina în lung și-n lat preț de câteva ore, nu ne-am dat în bărcuțe, roata mare și nici n-am jucat biliard. Da, agrementul în salină este dezvoltat, dar nu deranjant cum a fost la Praid. Totul pare să facă parte din peisaj și nu-ți inspiră kitsch la tot pasul. Nu ai voie să mânânci sau să consumi băuturi în incinta salinei, tough luck. N-ai decât să te bucuri de ceea ce-ți oferă natura și ce a reușit omul să exploateze fără să distrugă, de data asta. De acolo poți lua diverse suveniruri ca acasă să te îmbăiezi cu sare de la Turda, căreia i se adaugă levanțică sau mușețel. Dacă te preocupă sarea pe care o pui în bucate, poți cumpără o pungă după posibilități și puteri. Eu am mers pe varianta girlish, desigur, și m-am răsfățat ca o domniță. Ceea ce mi-a plăcut, iar, sunt sălile de extracție unde s-au păstrat mecanismele vechi, care, culmea, încă funcționează cu toate că sunt acoperite de sedimente de sare. Pe site aveți la dispoziție mai multe informații ca să știți din start cât de mult merită să puneți obiectivul ăsta turistic pe lista celor mai frumoase din România. One more thing, dacă aveți diverse infecții respiratorii sau pur și simplu vreți să respirați aer curat, Salina Turda are un microclimat numai bun pentru asta, doar să vă asigurați că nu scârțâiți prin alte locuri, fiind contraindicat, în acest caz, să faceți aerosoli.

barcute lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0829-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0129

dsc_0842-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0852-001

dsc_0888-001

Roata Mare Salina Turda

dsc_0892-001

dsc_0907-001

Sala Crivacului Salina Turda

 

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Salina Turda

Următorul episod în 2017, până atunci: fie ca!

Au trecut trei luni de când m-am aventurat pe drumurile Ardealului și începusem să povestesc despre prima oprire de la Sibiu, unde am descoperit un loc numai bun de odihnit picioarele umblate ziua-ntreagă. Acum, pentru că procrastinare și viață, în genere, trebuie să fac un exercițiu de memorie ca să reușesc să cuprind în cuvinte strălucirea Cetății Alba Iulia, pentru că, da, din punctul meu de vedere, este cea mai frumoasă cetate din România, din câte am apucat să vizitez până acum. Trebuie să spun din start că trebuie să vă înarmați cu răbdare pentru că a lua la pas cetatea va dura ore-n șir, iar nici atunci nu aveți garanția că ați bifat toate obiectivele. Noi am ajuns acolo înaintea prânzului și am plecat seara în jur de ora 7, fără să reușim să vizităm fiecare colțișor din cetate.

Schimbarea gărzii în Cetatea Alba Iulia

Dacă tot ați bătut atâta drum până la cetate, încercați să includeți în programul de vizitare și ceremonialul schimbului de gardă, care are loc în fiecare zi, de la orele 12:00 (se întâmplă până la jumătatea lunii octombrie). Eu i-am fugărit de la o poartă la alta pe soldații îmbrăcați în uniforme militare austriece de la jumătatea secolului al XVIII-lea, în speranța că o să-i imortalizez cât mai bine. Ceremonialul este unul menit să valorifice și să revitalizeze Cetatea Alba Iulia și reușește să atragă zilnic zeci de turiști, care-i urmează pe soldați, în bătaia tobelor. Oamenii cred că sunt deja obișnuiți să aibă în urma lor atâția „paparazzi” care sunt dispuși să înfrunte obstacolele lăsate în urmă de caii de rasă frizană, doar pentru a prinde un cadru satisfăcător. 😀 Dacă mai adaugi și salvele de tun, experiența devine într-adevăr una impresionantă.

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail

Ziua dedicată explorării cetății a fost petrecută pe cont propriu, fără să ne lipim de vreun ghid, cu excepția momentului când am vizitat Muzeul Principia. Prin urmare, mai târziu am aflat că monumentul deține două recorduri: este cea mai veche și, totodată, cea mai lungă catedrală din România. Aș adăuga și una din cele mai frumoase. Pozele nu sunt cele mai reușite, dat fiind faptul că lăcașul era în plin proces de renovare, așa că am făcut pe pozacul pe unde s-a putut și, de altfel, nu am zăbovit foarte mult în interior, dar nu puteam rata mormântul lui Iancu de Hunedoara, de pildă.

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

dsc_0628-001

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Muzeul Principia – locul unde istoria prinde viață

Dacă ar fi să dau un rating vizitei la muzeu, ar primi detașat 5*, în principal pentru ghidul de acolo, un om pasionat de istorie, cu un umor fin și care face parte din reconstituirile istorice ale Legiunii a XIII-a Gemina. Noi am intrat acolo ușor bulversați și ne uitam în jur fix ca vițeii la poarta nouă, după care s-a făcut lumină când ni s-a explicat istoria castrului roman de la Apulum și a Legiunii a XIII-a Gemina, care l-a ridicat. Dacă vreți să aprofundați povestea, intrați pe site, eu am reținut the fun facts:

  • statuile împăraților erau cam lipsite de capete, din simplul motiv că îi schimbau pe bandă (pentru că mureau) așa că, odată înscăunat noul împărat, atașau statuii capul aferent
  • zidurile castrului roman au fost construite din blocuri paralelipipedice de „doar” 300 kg bucata, extrase din cariera de calcar aflată a 10 km în nordul anticului Apulum
  • dovezile arheologice ale trecutului roman sunt greu de obținut din simplul fapt că în perioada medievală băieților le-a cam fost lene să se mai ducă până la carieră și basically au distrus castrul, ca să construiască una-alta
  • tehnica de construcție folosită de romani este impresionantă: începeau cu trunchiuri de copac înfipte în pământ, continuau cu pietre și apoi foloseau beton – secretul betonului s-a cam pierdut și a fost nevoie de sute de ani ca acesta să fie redescoperit
  • încălzirea prin pardoseală tot romanilor le-o datorăm, nu este cine știe ce descoperire a lumii moderne, iar sistemele de canalizare și conductele de apă sunt iar impresionante
  • faptul că romanii erau niște băieți foarte epilați nu se datorează vreunui trend timpuriu de metrosexualitate, ci erau foarte curați; foloseau tot felul de uleiuri parfumate și apoi efectiv își rașchetau pielea și dispărea orice urmă de pilozitate.

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Traseul celor trei fortificații – incursiune in 2000 de ani de istorie

Cred că mașina timpului este ascunsă undeva între zidurile cetății din simplul motiv că într-o singură zi poți călători prin trei epoci diferite care se întind pe parcursul a două milenii, mărturie stând: Castrul Roman (106 d.Hr.), Cetatea Medievală (sec. XVI-XVIII) și fortificația de tip Vauban Cetatea Alba Carolina (sec. XVIII).

După ce treci de Poarta Monetăriei Principatului Transilvaniei, construită pe locul unde odinioară se aflau o biserică și mânăstire aparținând călugărițelor benedictine, poți observa în dreapta Porta Principalis Dextra, cunoscută mai degrabă ca Poarta de Sud a Castrului Roman, singura dintre porțile castrului, care mai poate fi admirată în prezent. Sigur, poarta a fost reconstituită, însă nu s-a îndepărtat de iscusința cu care a fost construită inițial.

Poarta Monetariei Principatului Transilvaniei

Poarta de Sud a Castrului Roman

dsc_0664-001

Poarta de Sud a Castrului Roman

Poarta de Sud a Castrului Roman

Ne-am continuat drumul prin Caponieră unde am admirat o expoziție cu imagini din timpul restaurării porților. După cum era de așteptat, ne-am abătut de la traseu și ne-am aventurat în șanțul interior al cetății unde oamenii se plimbau cu bicicletele și alergau. Din când în când mai zăream câte-o terasă și parcă ne îmbia la o bere rece, dar știam câte obiective mai avem de vizitat, așa că ne-am pus pofta-n cui. Am ajuns la grajduri unde eu am tras căluții și poneii în poze. M-am cocoțat într-o căruță ca o panseluță, apoi am luat statuile la rând, după care am ajuns la Bastionul Sașilor, unde ghidul ne-a întâmpinat cu vreo 5oo de cuvinte/minut încât pierdeam șirul informațiilor și cu greu îl scoteai din script. Am căscat ochii la săbiuțe și alte jucărele tăioase, am ajuns în sala Cavalerilor Templieri, unde am înțeles că se întâlnesc cei din Ordinul Templierilor din România și am încercat să ridic o replică a sabiei folosite de cavaleri, but no can dosville.

zidurile Cetatii Alba Iulia

zidurile Cetatii Alba Iulia

dsc_0686

dsc_0688-001

dsc_0692-001

dsc_0695-001

zidurile Cetatii Alba Iulia

zidurile Cetatii Alba Iulia

dsc_0718-001

Bastionul Sasilor

Sala Cavalerilor Templieri

dsc_0738-001

dsc_0740-001

dsc_0743-001

Accesul pe platforma de artilerie se face printr-unul din tunelurile de fugă ale Bastionului Sfântul Eugeniu. Pe platformă am dat nas în nas cu trei tunuri perfect funcționale care sunt puse la treabă în zilele de sâmbătă, la ora 12:00. După defilarea Gărzii se execută o salvă, folosind tehnica de început de secol XVIII, așa că merită surprins un astfel de moment.

platforma de artilerie Cetatea Alba Iulia

tunel de fuga Cetatea Alba Iulia

dsc_0752-001

Punctele de belvedere oferă o panoramă spectaculoasă asupra orașului și a împrejurimilor și dacă ești înzestrat cu un binoclu o să mai petreci minute în șir și aici, așa cum am făcut noi, după care mai arunci un băț, mai dai cu bifa. Așadar, Temnița a fost următorul punct de atracție și acolo gândurile ți-o cam luau razna, imaginea nu este tocmai plăcută, unless you’re into BDSM. Ca să nu părăsim registrul, am vizitat celula lui Horea, principalul lider al răscoalei țărănești de la 1784-1785. Celula este aflată în soclul statuii ecvestre a împăratului austriac Carol al VI-lea, din Poarta a III-a a Cetății, dar, cu toate astea, se pare că Horea ar fi fost ținut captiv în Poarta a IV-a, iar în celula lui Horea ar fi fost întemnițat, de fapt, Cloșca. De altfel, de Poarta a IV-a ne-am lovit totally random și, cu toate că se impune prin masivitate, elementele decorative în stil baroc îi dau un farmec aparte. Eroilor neamului românesc le este dedicat Obeliscul Horea, Cloșca și Crișan, care tronează deasupra orașului și în soclul căruia se află o celulă simbolică.

punct de belvedere Cetatea Alba Iulia

punct de belvedere Cetatea Alba Iulia

Temnita Cetatea Alba Iulia

Obeliscul Horea, Closca si Crisan

Poarta a III-a este cea mai spectaculoasă dintre porțile Cetății, atât prin arhitectură, cât și prin elementele decorative și este principalul punct de acces în Cetate. Menită să-l glorifice pe Carol al VI-lea, se remarcă prin dimensiunile impresionante și bogăția decorurilor, iar pe timpul vizitei i-am dat târcoale de multe ori doar ca să-i surprind unicitatea cât mai bine, primul contact fiind la schimbarea gărzii, ceea ce i-a amplificat farmecul de altă dată.

Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxă a fost ultimul edificiu de pe lista noastră, dar mai mult am vizitat curtea interioară și toaleta. Aș fi vrut să urc în turn, dar nu era accesibil. Din seria „the more you know, the more you forget”, aici au fost încoronați Ferdinand și Maria ca regi ai României Mari, dar subsemnata n-a avut curiozitatea să pătrundă în interiorul catedralei, să-și clătească ochii cu această bucată de istorie. A bummer, I know.

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

După o zi în care ne-am învârtit în stanga și-n dreapta Cetății în încercarea de a-i înțelege mai bine istoria și menirea, am decis că este cazul să ne retragem la pensiune, asta după ce ne-am delectat cu niște prăjituri foarte bune și…bere. Pensiunea Select, unde am fost cazați, este situată la marginea orașului, motiv pentru care locul era cam împânzit de șoferi de tir. Locul nu arată deloc rău, iar cazarea n-a fost cea mai ieftină, dar standardele lăsau de dorit pe alocuri. La micul dejun ne-am cam dus cu teamă, pentru că nu știam la ce să ne așteptăm. Am avut de ales între meniuri prestabilite, care s-au dovedit a fi OK, ba chiar ne-au suplimentat mâncarea, că, deh, scosesem artileria grea în dimineața aia. Și uite așa, ghiftuiți, ne-am suit în mașină pentru cea mai așteptată destinație a concediului: Cluj, despre care o să povestesc după o mie de ani, cel mai prrobabil. Până atunci, rezervați-vă o zi-două pentru Alba Iulia, n-o să vă dezamăgească.

 

 

 

Duminică seara m-am întors de la Ateneu după un superb recital de pian susținut de Plamena Mangova, o pianistă de origine bulgară, laureată a unor importante concursuri. În prezent cântă alături de orchestre de pe întreg mapamondul, în unele din cele mai prestigioase săli de concerte din lume. Fără să mă lungesc prea mult cu vorba, în cadrul Serilor Lipatti, pe scena Ateneului Român, a urcat o artistă în toată regula. O artistă pe cât de robustă, pe atât de sensibilă, o interpretă menită să creeze povești doar prin atingerea mai blândă sau mai puternică a clapelor. Sigur, laurii li se atribuie în primul rând compozitorilor, fără geniul cărora nu ar străluci nici interpreții, însă este imposibil să nu rămâi mut de uimire când compozițiile lor sunt interpretate cu atâta măiestrie. Se prespune atunci că a merge la un recital de pian și, în genere, la orice astfel de eveniment cultural, vine la pachet cu niște sensibilitate pentru muzică, o doză de bun-simț și răbdare. Premisele fiind stabilite, putem să purcedem înspre motivul pentru care scriu eu acum, și anume, faptul că oamenilor chiar dacă le desenezi normele de bun-simț, se vor uita mai ceva ca la alfabetul chirilic.

După pauză, a venit rugămintea interpretei de a fi închise telefoanele mobile, a se reduce mișcările de orice fel și, chiar dacă suntem în plin sezon gripal, a se tuși cu ceva mai puțin patos. Ei bine, ce credeți că s-a întâmplat? Exact, odată cu reîntoarcerea artistei pe scenă, s-a spart țeava cu tuse (se găsea câte-un dirijor care dădea tonul celor din jur), umblat prin genți, fâțâit pe scaune, ba chiar soneriile telefoanelor se luau la întrecere cu sunetele de pian. La finalul serii am aflat că, vreo două rânduri mai în spate, o doamnă se înfrupta dintr-o pungă de covrigei. Mă foarte scuzați că pledez într-o snoabă care se pretinde intelectuala lu’ pește, lovită de a’ mai fină sensibilitate muzicală, pentru că nu sunt, dar până și eu știu că așa ceva nu se face. Nu condamn actul tusei, că mă mai gâdila și pe mine gâtul (poți să fii subtil, dar nu poți fi subtil, cam așa), dar cu restul forfotei ce facem? Într-adevăr, un recital de pian poate este mai greu de digerat și cere ceva mai multă îngăduință, dar dacă nu poți sta locului preț de un ceas-două, bașca ai pauză, de ce te supui chinului de mai face act de prezență în sală? Ca să te vadă „elitele” și să zică: vaaaai, Gigel ăsta s-a dat pe brazdă, dragă, este și el hintelectual ca noi. Pe bune, atâta disimulare pentru ce? Nu-ți place, nu-i o rușine să părăsești sala, este mai nasol când „amărâtul” ăla de artist de pe scenă este vădit deranjat de faptul că pare că tu micționezi pe munca lui, pentru că e mai interesant să te uiți pe Iutub în timpul ăla (daaaa, cineva chiar făcea asta). Guess what, la un recital de pian, într-o sală cu acustica Ateneului, se aude tot…TOT. Este trist că efectiv nu înțelegi o boabă din actul artistic și mai deranjezi o sală întreagă. Reiterez, nu sunt cea mai cizelată ființă din lumea asta și poate comparativ cu alții sunt mediocră, dar aici e common sense, nu este vorba despre elite vs. plebe. Din contră, mare parte din forfota de aseară a fost provocată de cei în etate, că nu-i așa, „tinerii din ziua de azi” sunt lipsiți de repere valorice și bun-simț. Aparent, faptul că la un moment dat în viață ai decență, nu este un garant al rezistenței în fața deceniilor.

Dacă tot am deschis cutia Pandorei cu subiectul ăsta, respectul pentru artiști nu trebuie să se manifeste doar în săli de concert somptuoase. Chiar și la concertele pentru „plebe”, trebuie să ai un minim de considerație, pentru că oamenii ăia fac asta for a living, cei mai mulți dintre ei. Sacrifică o groază de resurse, din pasiune de cele mai multe ori, și se simt bine pe scenă în fața publicului. Rolul lor este să transmită emoție, să ridice semne de întrebare, să răscoale spirite, you name it. Țin minte că aceeași lipsă de respect se regăsea pe vremea în care se fuma în localuri și, cu toate că artiștii făcau apel la public să reziste fără viciu, unii le pufăiau direct în nas. Este jignitor și nu ar trebui să ne surprindă dacă data viitoare se ridică și părăsesc sala la jumătatea recitalului. Cu jumătăți de măsură umblăm și noi.

Ca să-mi ponderez revolta, le mulțumesc organizatorilor pentru o seară care merita valorificată mult mai decent și interpretei pentru câtă emoție a reușit să transmită.

 

 

Când eram mică îmi plăcea la nebunie să dau buzna peste mama în bucătărie, atunci când pregătea fel de fel de dulciuri și să înfig formele în aluatul aromat care stătea întins pe masă. Mă autoproclamasem ajutor de bucătar, chiar dacă săraca femeie nu era prea fericită că-i stăteam în drum, și, cum prindeam un moment de neatenție, îmi însușeam ustensilele ca să dau viață propriilor biscuiți sau prăjiturele. Uneori îmi ieșeau experimentele, alteori eșuam lamentabil dar chiar și așa nu mi-era rușine de nereușita mea, doar mă jucam. Și despre joacă a fost vorba și aseară la workshopul culinar organizat de Romanian Art&Craft și TravelBadgers, unde am aflat povestea lui Vlăduț, simpaticul vampiraș, și a biscuiților săi în formă de lilieci.

Vlăduţ ne coace ceva în seara asta. #romanianartandcraft #vladutsstory #workshop

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Vlăduț’s Story este unul din brandurile care se găsesc în magazinele Art&Craft și care a luat naștere din dorința de a promova suveniruri și produse tradiționale românești, altfel decât se întâmplă într-o piață sufocată de kitschuri. Sunt de găsit pe aeroporturi în București, Sibiu și Târgu-Mureș, dar și pe site, așa că data viitoare când părăsiți țara și vreți să impresionați cu un suvenir ales pe sprânceană, treceți-le pragul.

Playground. #romanianartandcraft #vladutsstory #lilieci #christmasy

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Ca să ajung și la subiect, Mădălina Duță este creatoarea biscuiților cu cacao, savuroși și fragezi din cale afară. La workshop am asistat la procesul creației, fiindu-ne dezvăluită rețeta pe care nu am reținut-o în totalitate, dar știu că făina, ouăle, cacaua și zahărul se împacă bine cu un unt bun și gras care va face diferența. Rolul nostru, al participanților la eveniment, a constat, pe lângă devorarea biscuiților, în pregătirea lor având la dispoziție diverse forme, iar aici ne-am lăsat imaginația să zburde, că doar nu ne-am oprit doar la ustensilele de față. Eu se presupune că am dat viață unui biscuite-lebădă, acuzat că aduce mai mult a târâtoare, dar uite ce face invidia din oameni. Sincer, grupul nostru de artiști cofetari nu se mai dezlipea de masa de lucru și tot umpleam tăvile cu aluat proapăt decupat. După ce s-au copt biscuiții, ne-am dat și mai artiști împrăștiind royal icing mai mult pe noi decât pe ei, deși după moțurile lor, aș spune că am exagerat cu cantitatea de glazură, but baking art it’s not that easy.

Anul ăsta am împodobit din timp bradul. #romanianartandcraft #vladutsstory #bakingart #cookies

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

workshop culinar Vlăduț's Story

workshop culinar Vlăduț's Story

workshop culinar Vlăduț's Story

De la eveniment nu am plecat cu mâinile goale, din contră, Vlăduț a fost darnic, cât să le arăt și cunoscuților mei că legenda este vie, dar deloc amenințătoare. A fost o seară reușită alături de oameni faini pe care m-am bucurat să-i revăd și cu ocazia asta și alături de care am băut, inevitabil, un pahar-două de vin (apropo, merci, Robert pentru sticla aia).

dsc_0210-001

dsc_0212-001

Mulțumesc încă o dată bursucilor puși pe fapte mari și Romania Art&Craft pentru oportunitatea de a mă juca.

 

Cum zilele astea am avut mai multe epifanii, am zis că n-ar fi rău să se concretizeze una din ele și să încep să scriu mai des, mai ales că materiale tot sunt. În acest demers curajos o să strâng un mic jurnal de călătorie sub #ExploreRomania, nu doar de amorul artei și din preaplinul limbii lui Shakespeare, ci pentru ca domniile voastre, ale rătăciților care mai zăboviți pe aici, să găsească mai ușor drumul recomandărilor cinstite și motivația de a-și explora meleagurile mai des. Evident o să încep prin a mai aduce înc-un elogiu Sibiului, un loc unde m-aș întoarce de o mie de ori, am mai explicat de ce chiar atunci când am povestit despre un loc minunat unde să-ți pui capul pe pernă când nimerești în zona asta a țării. Dar ce te faci când astfel de comori se cer a fi descoperite la tot pasul și te îndeamnă să-ți trădezi prima iubire, cum mi-a fost mie cazul? Păi simplu, zici bogdaproste și te avânți într-ale explorării, căci despre asta este vorba. Never settle.

După cum povesteam deunăzi, partea a doua de concediu a fost petrecută în zona Ardealului, a Transilvaniei, numiți-o voi cum vreți, pentru că mi-a fost mai comod și pentru că mai sunt multe locuri de descoperit pe plaiurile noastre. A fost un concediu mai mult obositor decât menit vegetării, dar nu regret nimic. Itinerariul a debutat cu o oprire la Sibiu și cum n-am vrut să ne vindem un rinichi pentru cazare, am zis să găsim cea mai ieftină, dar bună variantă disponibilă. Nu ne-am mai cazat la Pensiunea Cardinal pentru că formula de patru, în care am pornit la drum, nu-i chiar ușor de acoperit. Așa am ajuns în acest loc numit Self-Catering Accomodation Sibiu, care așa cum îi spune numele presupune faptul că ești cam șeful la șederea ta acolo și nu-ți suflă nimeni în fund, doar că având cam tot ce-ți trebuie la dispoziție, nici că vei avea nevoie de suport/asistență pe parcurs.

Locația este de vis, faci dreapta-împrejur și ești cam în centru, literalmente. Ciudățenia este că din stradă ai cam intrat în locul cu pricina, după ce treci de micul hol, așa că ești, poate, mai expus. Asta după ce te minunezi de faptul că-s fix două camere, de fapt, una dublă și alta în regim de apartament studio care este efectiv cât o căsuță cu o ditamai bucătăria. Doi inși ne-am cazat în camera dublă, care era cea mai mică, deci tough luck că noi eram cei mai înalți, iar ceilalți inși în garsoniera asta, că nu știu cum să-i zic altfel. Camera noastră era foarte primitoare, cu tot felul de elemente decorative care îți dădeau senzația că ești acasă. Aveam la dispoziție chiar și o plită electrică, un sandwich maker, un filtru de cafea, veselă, un mini frigider și o măsuță unde să ne întindem bucatele. În garsonieră s-a complicat treaba: camera cochetă, mobilierul asemănător celui de la Cardinal, la intrare era inclusiv o zonă de living, iar după ce coborai o treaptă către cealaltă încăpere, nimereai în bucătărie, unde practic erai ca acasă, doar că nimeni nu s-a apucat de gătit. Aici aveai la dispoziție cam aceleași ustensile plus încă vreo câteva și o zonă separată unde puteai mânca (noi am băut bere și am jucat cărți). Ah, bașca, într-un sertar aveai table, șah și joculețe pentru copchii, semn că aici ai putea să te retragi vreo câteva zile cu familia, să mai schimbi peisajul. La noi în familie nu mai e pui de om de multă vreme, dar cei doi masculi nu mai lăsau walkie-talkie-ul nou descoperit din mână, așa că am putea considera că am luat și grădinița după noi. Pe noi ne-a costat vreo 210 lei toată treaba asta, ceea ce este mai mult decât decent. Pe Booking oamenii au un rating de 9.4, deci zic să le faceți o vizită când mai treceți prin Sibiu, eu sigur o să mai fac nănică pe acolo.

camera dubla Self-Catering Accommodation Sibiu

dsc_0427

dsc_0428

dsc_0429

apartament studio Self-Catering Accommodation Sibiu

dsc_0419

dsc_0527

dsc_0421

dsc_0526

dsc_0425

dsc_0423

În rest, Sibiul la final de septembrie era animat, dar mult mai plăcut prin faptul că nu l-am vizitat în zăpușeala verii. Ne-am învârtit prin aceleași locuri, cu o oarecare precauție, pentru că timpul nu a fost de partea noastră și ca să contrazic spiritul aventurier cu care mă lăudam la început de postare, am mâncat tot acolo unde știam că-i bine. Inițial eram setată pe descoperirea unor comori gastronomice mai ales că reținusem niște recomandări, dar cum m-am învârtit ca o curcă beată, cu tot cu asistența preafericitului Google, am poposit în final la Kulinarium, unde, ca de obicei, am avut parte de servire bună și de mâncare pe măsură, iar apoi am mai adăugat câte ceva la rotunjimi la Cafe Wien, unde m-am lipit de o cafea bună și un cheesecake căruia mai aveam puțin și-i închinam o odă. Ah, am aruncat un ochi și pe la CibinFEST, un festival de bere, care era în plină desfășurare în perioada aia. Aici ți se inundau nările de mirosurile preparatelor bavareze și berea te invita să iei un loc în fața ansamblurilor folclorice de pe scenă. Culmea, nu mi s-a părut de prost gust, dar eu n-am zăbovit acolo pentru că deja eram ghiftuită.
dsc_0444-001

dsc_0448-001

dsc_0484-001

dsc_0487-001

dsc_0501-001

dsc_0490-002

dsc_0500-002

dsc_0503-001

dsc_0506-001

dsc_0505-001

Seara s-a încheiat cu un joc de cărți și cuvinte de laudă la adresa cazării pe care am pus pe mâna, iar Waze-ul ne-a purtat a doua zi pe drumurile patriei către un oraș care se afla pe lista mea de mult timp: Alba Iulia. Ce mai contează că am dormit la marginea orașului, făcându-ne loc printre tiruri, când ne-am putut bucura de istoria atât de bogată a acestor locuri. Dar toate astea într-un nou „episod”, că tot suntem în plin sezon de seriale și serii noi.

 

Am așteptat să se ducă pe pustii vara cu soarele ei nesuferit cu tot și să mă lovească vântul aspru în frează, ca să pun sare pe rană și să povestesc cum m-am lăfăit eu la Râșnov într-un loc magic, vara, dar tot pe o vreme demnă de luat la înjurături. Dacă aveți impresia că roacării dorm doar sub poduri și se scaldă în noroaie ca porcii, you’re damn wrong. Om fi mers noi la bestializare la REF, dar ploaia aia a putut fi îndurată doar cu niște stele la purtător.
Maggie's Ranch

De dragul cronologiei, țin să menționez că anul ăsta am petrecut una bucată concediu în august, când, în mod surprinzător, nu m-am aruncat în mare (actually, ultima oară am fost anul trecut, ardeți-mă pe rug, vă rog), ca să casc ochii la REF 2016, despre care am scris fix aici (click mai cu talent se poate?), și altă bucată concediu în septembrie când m-am plimbat prin Ardeal (o să mă laud și cu asta în curând). Sunt sărman(ă), da, nu mi-am aruncat banii prin străinătățuri, csf. Ca să nu divaghez în stilul caracteristic, subliniez faptul că, dacă vă trăznește ideea de a asculta metale grele ca plumbu’ și Râșnovul vă face cu ochiul, ar cam fi bine să căutați cazare cu vreo doi ani înaintea evenimentului. I shit you not. Eu am ajuns în acest loc minunat, despre care urmează să scriu, pentru că era singurul neluat prin februarie…pentru perioada 11-15 august. Mă bucur că am nimerit aici atât de „random”.

dsc_0024

dsc_0023

dsc_0027

Acest aici este Maggie’s Ranch. După cum îi spune numele, p-acilișea cresc niște animăluțe, căluți mai precis, mă rog, niște căluți mai mari. Noi am văzut-o și pe Mona cea lăudată pentru 850 de kilograme de frumusețe cabalină. Dacă stați mai bine cu timpul, puteți face echitație, juca tenis și alte trăznăi de „snobi”. Noi ne-am rezumat la a ne odihni după ce am tremurat din toți rărunchii pe acorduri grele de chitară (iar am zis grele) și voci nu tocmai angelice, dar na, au și astea farmecul lor, dacă aprofundezi subiectul. Anyway, după cum o să vedeți mai jos, fiecare centimetru pătrat din pensiune țipă căluți, Clint Eastwood (mmm) și Texas la tot pasul. Inclusiv agățătoarea de la baie are un căluț ș-o potcoavă, în cazul în care ai uitat unde te afli, să-ți speli repede păcatele. Apropo de asta, mi-a plăcut dușul, dacă nu mi-ar fi înghețat crăcanele atât de rău, aș fi zăcut acolo sub aburii fierbinți. Patul a fost mai mult decât superb, iar atunci când cazi ca tuta pe stradă și ești oloagă cam tot concediul, ar fi bine să ai un pat confortabil. Am dormit ca un prunc sforăitor, ce pot zice. Curățenia a fost ireproșabilă. După ce mă întorceam de la micul dejun, mă izbea ordinea din cameră și tresăream la vederea pliculețelor cu gel de duș, șampon și loțiune de corp, care fuseseră reînnoite. Nu știu de unde și le procură oamenii ăștia, dar they so nice and smooth.

Mona

dsc_0039

dsc_0037

dsc_0036

camera Maggie's Ranch

baie Maggie's Ranch

dsc_1019

Că tot am pomenit de micul dejun, am avut continental breakfast. Dacă ați trăit în întuneric până acum, dați de urgență click aici și imaginați-vă că eu eram băiatul ăla, Peele, supra-extaziat, care molfăia la croissante cu unt, omletă, brânzeturi și mezeluri, sub scuza că urmează o zi lungă și răcoroasă și deh, trebuie niște combustibil. Nu că aș fi un țăran care n-a mai călcat prin hoteluri, că nu-i cazul, dar fu bună mâncarea. Regret, totuși, că nu am testat burgerii de aici, mai ales că mă laud cu această formă de obsesie pentru ei. În schimb, am ars-o pe la festival cu juma de pui cu murături și alte toxi foods (glumesc, stomacul s-a ținut tare). Și când nu am catapultat mâncare în mine, m-am plimbat ca o panseluță să mai fac și eu o poză-două, pentru că, ghici ce, ranch-ul e la poalele muntelui, adică mai ai și o priveliște de zile mari. Când ieși dimineața pe terasă, după ce tușești Bucureștiul din tine, te umpli de ăl’ mai curat aer și te întrebi sincer de ce ai luat decizia de a trage noxe pe nas pentru tot restul vieții (teoretic, cel puțin). Ca să nu mai zic că eu luasem și costumul de baie după mine, parce que piscină, dar vremea a fost ridicol de urâtă așa că mi-am pus pofta-n cui. Uitasem cum e să stai la munte și de inteligentă ce-am fost mi-am luat efectiv trei țoale după mine cu care mă puteam șterge la fund, că am făcut frigul, dar asta-i altă poveste.

dsc_0070

dsc_0069

 

dsc_0046

imag1922

Nu știu ce ar mai fi de adăugat, locul ăsta chiar reușește să-ți reîncarce bateriile, iar serviciile sunt ireproșabile, cel puțin cât m-am perindat eu pe-acolo, nu am avut nimic de obiectat. Nu se fac săracii oameni vinovați de faptul că a plouat sau că am avut eu genunchiul bușit și am fost o suferindă (a se citi o smiorcăită și jumătate). One more thing, noi n-am avut mașină, am mers cu taxiul la suprapreț, dar din cauza faptului că o porțiune sănătoasă de drum era neasfaltată și după ploaie arăta ca un teren minat, nici naiba nu te lua, așa că zic merci. În orice caz, dacă aveți mașină și chef de căluți, munte și servicii mișto, trageți o fugă pe Valea Glăjăriei, km 6 și închinați o omletă în cinstea mea.