După ce în urmă cu aproape două luni de zile am avut prima alergare trail la Cozia Mountain Run, despre care am scris în timp ce febra musculară tocmai devenise una cu mine, am zis că niște 21 de kilometri petrecuți în Pădurea Băneasa nu sună tocmai rău, fiind prima alergare trail din urbea gri. Vasăzică, de dimineață m-am înființat cu două picioare relativ zdravene și niște entuziasm împletit cu niște grumpiness (că așa-mi șade bine) la FOX TRAIL Half Marathon (văleu, fată, iară băgăm 21?).

Mi-am pregătit echipamentul de cu seară, m-am minunat iar de sticla de un litru jumate de Persil, inclusă în kitul de alergător (subtil, având în vedere că după un semimaraton nu miroși a patchouli și ylan ylang), mi-am pus ceasul la o oră la care, în weekend, somnul e ăl’ mai dulce, iar de dimineață m-am împachetat pentru o cursă care-mi stârnise curiozitatea. Cea mai mare temere era legată de avertizarea legată de viespi și, mai în glumă, mai în serios, ziceam că poate după 13 ani în care un roi de viespi se înfruptase din subsemnata, n-oi păți-o fix acum (ce urmează e demn de o comedie proastă, dar ajungem și acolo). Boooon, ajunsă la fața locului m-am învârtit pe la standuri, am băut o apică, am făcut un șușulică, cam ce poa’ să facă un alergător înainte de cursă. Am făcut încălzire, desigur, după sesiunea oficială că la toi-toi era coadă ca la pâinea caldă, m-am tras în poze la standul Persil, înainte să arăt ca un om suferind, apoi mi-am luat în primire locul de la start.

Primii kilometri nu mi-au dat mare bătaie de cap, mai admiram un copăcel, mai ștergeam sudoarea de pe frunte și așteptam cu nerăbdare primul punct de hidratare pentru că subsemnata ar putea să bea apă fără oprire, bașca la efort fizic. Ei, și de acum va să se desfășoare epopeea Viață, prin reprezentanta de seamă: înciudata viespe – Subsemnata, desigur eu pierzând această luptă. După ce am trecut de punctul de hidratare de la kilometrul 6 am început să trag cătinel de mine în plină arșiță, parce que niște câmp deschis. Pe la kilometrul 7 am zis să pap și eu un gel că poate o fi nivelul de energie scăzut. M-am oprit la umbra copacilor, a durat fix două secunde după ce am rupt ambalajul ca să simt că ceva îmi folosea gamba pe post de masă de prânz. Era ea, furioasă că suratele au fost alungate pe lumea ailaltă și în invidia ei a zis că răzbunarea e mai dulce când te ghiftuiești dintr-o blonzenie cu moaca profund confuză. M-a mușcat cu ob’ectul muncii prin jambieră, după care am simțit o durere care creștea în intensitate. Renunțarea nu era o soluție, vorbim de o înțepătură de viespe, iar alergică nu mă știam, dar zona se umflase. Am continuat să alerg și, surprinzător, aveam un mindset teribil de la locul lui, deși premisele conduceau către cu totul altceva. Trăiască Salomonii mei minunați (de bărbat, don’t ask) care mi-au făcut picioarele ferfeniță, având bășici de pe la kilometrul 3. Nu numai că aștept ca niște unghii să se înșire pe jos, dar cu fiecare privire mai descopăr o bășică nouă.

Am terminat, oarecum, cu lamentarea și merită să menționez că până pe la kilometrul 15 m-am ținut destul de tare, verificând rar ce mai face zona ciuruită și sorbind câte o gură de Iso. Ei bine, după acest prag psihologic de care m-am mai lovit și înainte, iar m-am resetat și am început să mă opresc ceva mai des, fiecare oprire venind cu câte un șut în cur pe care mi l-aș fi tras cu drag. Durerile deveniseră insuportabile, tălpile mă ardeau, gamba se scandaliza și aia, ce mai, de vis. Nu mă ajuta nici faptul că tot vedeam oameni oprindu-se, dar pe ultimii 1500 de metri am tras de mine. Porțiunea de asfalt a fost cea mai odioasă de până atunci, aș fi dat orice să mă pun în cur fix în mijlocul drumului, dar asta nu era o opțiune. Am trecut de finish, schimonosindu-mă, cel mai probabil, dar nici că-mi mai păsa. Reușisem să termin cursa și trasând linia, îmi dau seama că m-am grăbit ca fata la măritat dintr-o ambiție, poate. Cursa din Băneasa a fost al patrulea semimaraton, începând din mai, și constat că am de lucrat o grămadă și încă nu am găsit armonia minte-corp. Este ușor să găsești trigger-ul care te poate duce pe cele mai înalte culmi, dar e greu să te disciplinezi în tot acest proces. Poate înțepătura asta nenorocită a fost epifania de care aveam nevoie să fac lucrurile cum trebuie, nu sub imboldul adrenalinei.

 

Timpul scos a fost cel mai slab de până acum, vreo 2 ore 23 minute, pentru că subsemnata = panseluță sensibilă, dar la fel de bine puteam să dau bir cu fugiții, which I didn’t. Culmea, mare parte din traseu am avut un mindset de care sunt mândră, chit că am luat sfinții la rând. Despre asta e vorba în alergare: să găsești motivația să nu te oprești atunci când crezi că trebuie să pui stop. Nu vorbesc despre cazurile evidente, în care riști să-ți produci leziuni, ci despre momentele în care „fuga” de tine este cea mai la îndemână opțiune. Eu îi mulțumesc viespii ăleia, ce-i drept, am o gambă mega sexi acum, mmm.

P.S.: Hai cu pozele oficiale!😀

Anul ăsta mi-am setat concediul în funcție de cea de-a patra ediție Rockstadt Extreme Fest, prima de altfel pentru mine, așadar, între 11 și 14 august, am fost la poalele Cetății Râșnov, ochi și urechi la trupele care au compus line-up-ul lui 2016. Ce a urmat este demn de consemnat în istoria festivalurilor de metale din România prin prisma unor trupe care se remarcă nu doar printr-o deosebită tehnicalitate, ci și printr-o prezență scenică ce reușește să anime mase de oameni avizi după astfel de evenimente.

Cu toate că sunt discuții legate de line-up-ul din acest an, eu zic că pentru amatorii de roacăreală de toate genurile, a fost ce trebuie, având la dispoziție atât scena mare, cât și scena mică pentru a te pune-n cap, literalmente, actually. Desigur, eu tânjesc după ediția din 2013 când aș fi putut avea ocazia să-i văd pe Gojira, dar fingers crossed pentru 2017, zic că o revenire cu ocazia promovării noului material discografic, Magma, n-ar fi tocmai rea. Will see.

Ei bine, eu am petrecut bună parte din vreme la scena mică, cu excepția zilei de duminică din motive evidente pe care le voi enumera mai jos. Lista mea de „must see” a fost una restrânsă, dar ea a stat la baza deciziei de a veni la REF2016. Primii pe care îi așteptam destul de entuziasmată au fost francezii de la Hypno5e, o trupă de cinematographic/avant-garde/progressive metal, cu sound-uri melancolice, dar pătrunzătoare, ce se împletesc cu secvențe din filme și book samples datând chiar din anii ’20. Cum joi seara era dedicată scenei mici, am stat captivată să văd ce le poate pielea live și efectiv m-am bătut pe umăr pentru că i-am pus pe listă. Ca sentiment și prezență scenică țipau Gojira din toți rărunchii, deci n-aveau cum să nu-mi placă mai ales că i-am ascultat înainte. Concertul lor m-a pus pe gânduri și mi-a lăsat imaginația să zburde în toate direcțiile datorită muzicii puternice și viscerale, poate și datorită ploii care nu mai contenea să-și facă de cap fix atunci. Au cântat mult de pe Shores of the Abstract Line, ăl’ mai nou album, care este de ascultat cu atenție. Văzut, plăcut, mai vreau.

Hypno5e killing it. #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

 

A doua zi, tot pe o ploaie de toată frumusețea, în jurul orei 15:00, m-am postat în fața scenei, la Soulfly, care este my guilty oldie-but-goldie pleasure, cu toate că dom’ Cavalera nu mai este în formă foarte bună. Oricât m-aș încăpățâna eu să zic că e ce trebuie, nu e chiar așa. Sunetul nu a fost cel mai fericit, ei ar fi putut mai mult, dar n-a fost să fie. Au cântat la crème de la crème din repertoriul Soulfly/Sepultura, cu toate că iar n-am ascultat Territory. Data viitoare, băieți, data viitoare. La 16:00 am decolat spre scena mică unde m-am bâțâit pe muzica băieților de la Targ3t, pe care înainte i-am ascultat foarte, dar foarte fugitiv și mă întreb ce-o fi fost în capul meu de nu le-am acordat mai multă atenție până atunci. Au rupt scena, pure hardcore shit, incisiv și brutal de sincer. Dați o ascultare aici, de pildă (cu plăcere). Prestația lor a fost mișto, au un vocalist bun și alături de alte trupe din România sunt dovada vie că în 2016 poți evolua și face muzică, în condițiile în care alții încă se cramponează de anii ’80 (hai, săriți cu bâtele). Pentru scurt timp m-am așezat la masă să înfulec juma’ de pui cu murături și să sting cu bere, ca apoi să mă lovească în moalele capului că Negură Bunget se aflau pe scenă. Despre Negură nu am ce să zic în plus față de ceea ce știe toată lumea, vorbim totuși despre o trupă cunoscută la nivel mondial, care a trecut prin niște schimbări de componență și un ușor shift de stil, fapt pentru care m-am prins și târzior că ei erau motivul pentru care atâta lume era adunată în fața scenei. Până să urce pe scenă Ștefan Zaharescu aka Fane, Buvnitz sau pentru cei prezenți, organizatorul Rockstadt Extreme Fest, lucrurile nu păreau tocmai închegate și aveam un ușor gust amar, apoi ne-am revenit din letargie. Semn că cineva avea niște pile, pe Hora Soarelui, ăl’ mai mândru dintre aștri și-a făcut simțită prezență ieșind timid dintre nori. Până la 22:00, când iar am poposit la scena mică să văd H8 de această dată, am stat în banca mea căscând ochii la ce se întâmplă în jur în compania bericii/apicii și a trupei de șoc, compusă din doi membri de seamă. Revenind la muzică, doar pentru asta am mers acolo, la scena mică s-a desclanșat un show de hardcoreală 100%, un public care-ți lăsa impresia unei familii numeroare și cel mai mult crowdsurfing/m² (am pierdut eu șirul băieților și fetelor care făceau cu rândul spre a se lansa în public). Cu atâta familiaritate, riști ca show-ul să-ți fie acaparat de fanii care preiau scena, dar asta-i altă discuție. Din cauza probelor de sunet care au durat ceva mai mult, show-ul s-a încheiat destul de abrupt fără ca cei de la H8 să mai cânte ultima piesă, oamenii nemaiputând să scandeze la unison: „la pușcărieeee, la pușcărie toată lumea”. Păcat, dar se mai întâmplă și episoade de genul ăsta. După 23:00 am părăsit incinta festivalului, ratându-i pe headlinerii serii, My Dying Bride, dar na, cu preferințele omului nu te pui.

(Soul)flyin' high. #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

 

Targ3t Rockstadt Extreme Fest 2016

Negură Bunget Rockstadt Extreme Fest 2016

H8ăreală + crowdsurfing=love #hardcore #H8 #rockstadtextremefest #săplouăsăplouă

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

 

Sâmbătă a fost ziua a’ mai neagră, avându-i ca headlineri pe Mayhem, pe care, exact, nu am stat să-i văd pentru că pur și simplu mi-e imposibil să le diger muzica sau mesajul. Tot respectul pentru cei care o fac, dar eu am zis pas și am oscilat între scena mică și scena „Adrian Rugină”pentru cu totul alte opțiuni muzicale. Am ajuns la scena mare la puțin timp după ce Infected Rain începuseră să cânte. Frații noștri de pe Prut au făcut un show destul de bun, în mare parte datorită vocalistei, Lena, care era imposibil să nu atragă priviri. Piesele lor sunt catchy și până spre finalul serii te trezești că fredonezi în minte asta, dar cu toate astea mie, personal, nu-mi comunică foarte mult. În rest, au cam toate atuurile care să-i mențină în atenția publicului. Încet, dar sigur m-am deplasat înspre scena mică ca să-i prind pe For The Wicked, pe care i-am ascultat pentru scurtă vreme, îmi plac, însă ceva acolo nu se închega cum trebuie, deși pe înregistrare sunt OK oamenii. Merită menționat că la ambele scene au fost probleme cu sunetul și e păcat să zici pas doar pentru asta, sincer. Intervalul 21:00-22:40 a fost dedicat thrash-ului cu Tankard la scena mare și Infest, din Serbia, la scena mică. Pentru împătimiții genului este o oportunitate bună să te pui în cap. La scena mică, de altfel, a fost haos ca de obicei, iar discursul vocalistului de la Infest a strâns când uralele oamenilor, când niște sprâncene ridicate. Oamenii erau super încântați de public și au avut grijă să transmită asta, doar făceau parte din deathrash legion, nu? Momentul de crowdsurfing al vocalistului l-a lăsat un pic unplugged, dar cine să mai bage de seamă în nebunia aia? Pentru că subsemnata e o minunată, care s-a lăsat amăgită de două raze de soare, trăgând pe ea doar o pereche de pantaloni scurți și o cămeșă, frigul de la munte și-a lăsat amprenta și, din păcate, la Borknagar nu am rezistat eroic mai mult de câteva piese. Îmi pare rău și acum, pentru că progressive black metal, care sună surprinzător de frumos, pentru că ICS Vortex (știți voi, basistul de la Dimmu Borgir, până-n 2009) și pentru că atmosferă, dar poate o mai fi cineva inspirat să-i aducă înapoi.

Altă ploaie azi. #infectedrain #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

 

Infected Rain Rockstadt Extreme Fest 2016

Borknagar Rockstadt Extreme Fest 2016

Ultima zi de festival a fost cea mai așteptată din punctul meu de vedere. Eu, cel puțin, aveam de dat cu bifa la: TesseracT, Cattle Decapitation, Soilwork și Parkway Drive. Când TesseracT ți se perindă prin playlist-ul de zi cu zi, te instalezi la scenă și stai în bătaia soarelui fără să comentezi. Regretul meu este că am trăit cu senzația că vocea lui cam ceda pe alocuri and then again, mama ei de sonorizare. Au cântat mult de pe Polaris, care este totuși cel mai recent album, lansat în septembrie anul trecut, dar recunosc că am tresărit când am auzit acordurile piesei Nocturne – who wouldn’t? I-aș revedea în cadrul unui eveniment dedicat 100% lor, acum parcă s-a întâmplat totul prea repede. Înainte de CD ne-am făcut încălzirea la scena mică, iar Jack the Stripper, niște australieni realmente demenți au făcut show. Vocalistul, cu o mimică foarte teatrală, pure maniac, a reușit să-i anime pe cei din fața scenei și, sincer, nu te pui cu unu’ pe care crapă mușchiul, just sayin’. Calitățile vocale, pentru genul abordat, sunt de necontestat și a fost o surpriză plăcută. Ar fi meritat un loc pe scena mare, sincer. La americanii de la Cattle Decapitation s-au deschis cerurile din care a plouat cu fân. Șalupa în care s-a făcut crowdsurfing pe tot parcursul concertului a fost pretextul cel mai bun de aruncat cu fân în stânga și-n dreapta. Ca să nu mai divaghez, recunosc cu mâna pe inimă că într-o zi cu soare nu m-aș putea gândi: „bă, ce m-aș încărca cu niște optimism, hai să ascult niște Cattle”, nu este cazul, dar merită să zic că Travis Ryan este un virtuoz al genului death metal progressive grind, ca să cităm întocmai. Ce face omul ăsta cu vocea lui este mindfuck, chiar dacă nu accesibil publicului larg. Luați de clătiți-vă ochii cu studio report-ul pentru Monolith of Inhumanity. Și, deși n-ai crede asta, temele abordate în cântece variază de la protestul împotriva maltratării animalelor și a consumului de carne, abuzarea mediului înconjurător până la mizantropie și genocid. Dovada că sunt și ei niște suflete sensibile, vocalistul și-a prins la un moment dat flegma în mână, ca pe o steluță, pe care a întins-o mai apoi pe piept. Ain’t that cute?😀 Până la Soilwork  am stat la masă ca apoi să strângem rândurile alături de alte sute de oameni. Unei trupe de melodic death metal provenită de pe scena suedeză nu prea ai ce-i reproșa mai ales că în România oamenii au fani care au cântat cot la cot cu ei. Au reușit să strângă în fața scenei un public entuziasmat care nu rata vreun vers. Momentul în care suedezii au amintit de primul lor concert în România, taman în 2001 la Târgu-Mureș, a atras noi urale. Eu am băut dintr-un vin prost și am lăsat spectacolul să se dezlănțuie în fața ochilor, în speranța că va compensa alegerile nefericite pe care le fac uneori.

A dat şi soarele. #tesseract #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Making burgers. #cattledecapitation #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

#crowdsurfing #cattledecapitation #rockstadtextremefest

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

 

Soilwork Rockstadt Extreme Fest 2016

Festivalul a avut un final apoteotic, cel puțin pe scena mare, prin prezența australienilor de la Parkway Drive, trupă așteptată cu sufletul la gură de majoritatea celor care au trecut pragul REF2016 și pe bună dreptate. Concertul lor a fost memorabil și gândit în detaliu. Winston McCall, vocalistul trupei, a comunicat constant cu publicul și a ridicat ștacheta show-urilor din cele patru zile de concerte. Oamenii au cântat la unison și au sărit încontinuu. Ulterior, s-a vociferat pe tema setlist-ului ales de ei, care a inclus în mare parte piese de pe ultimul album, Ire, dar să-i dăm cezarului ce e al cezarului: ce s-a desfășurat în fața ochilor este definiția entertainment-ului și cam așa ar trebui să aibă loc un concert la nivel de energie, dedicare, comunicare, so on and so forth. Mie mi s-a părut un setlist echilibrat, dacă e să mă iau după lista asta, dar să nu înfurii fanii, zic. Bravo lor pentru ce au făcut pe scenă și bravo organizatorilor că i-au ales să încheie festivalul, a fost de bun augur cu toate că e așa, mai music for the masses. Noi ne-am retras în așteptarea lui nea’ Liviu, care să ne transporte la suprapreț la pensiune, deja făcându-ne planul pentru anul viitor, mai ales că asta e prima din multe ediții la care vreau să ajung.

Parkway Drive ending 4 mad days. #rockstadtextremefest #parkwaydrive #concert

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Ca să bifez și detaliile organizatorice, merită să menționez că pentru un jeton am plătit 3 lei, iar prețurile au fost mai mult decât decente. În condițiile în care pe la noi apa la 8 lei este la modă, să plătesc un jeton pentru o sticlă de 0.5 l este surprinzător, deh, ne mirăm la normalitate. Berea, sub principalele forme: blondă, neagră, nefiltrată era două jetoane, vinul (prost) tot două jetoane, cidrul la fel. Pe la cafea, înghețată, fresh-uri, mâncare plăteai cash. Pentru jumătate de pui cu murături am plătit 24 de lei, foarte OK raportat la cantitate, iar în altă zi m-am încumetat să-mi iau niște cârnați cu cartofi de la Regele Ciolanului și nu am fost foarte încântată de alegere. Alți indivizi au dat năvală la sandviciurile cu cârnați, peste care au turnat muștar în prostie, și s-au declarat mulțumiți. Am văzut ciorbe, pizza, salate plus carne sub toate formele, așadar opțiuni existau. Dacă nu, aveai oricând la dispoziție restaurantele din oraș, pe care era cam bătaie, din păcate.

A fost o ediție reușită, cu toate că a plouat în primele două zile de mi-au sărit capacele, dar are și noroiul farmecul lui. Este genul de festival unde ai la ce să-ți clătești ochi și unde mai ai câte-o epifanie muzicală, care să-ți răsune în căști, la întoarcere. Îmi bag unghia în gât că am ratat celelalte ediții, dar timpul n-a intrat în sac și aștept cu jind să fie anunțate numele pentru 2017. Sigur, visez cu ochii deschiși la o combinație Gojira + Mastodon + Meshuggah, dar vorba aia, poate răsare iepurele de undeva. În rest, regret că nu am putut să aduc DSLR-ul cu mine să suprind cum se cuvine atmosfera, but then again, este timp berechet să reparăm neajunsurile. REF2017, te aștept ca și când!

Panoramă din Cetatea Râșnov

În stilul caracteristic, o să încep cu punctele slabe ale evenimentului, ca să las loc unui final apoteotic, de altfel. Un mare minus pentru acest „festival” este că numa’ festival n-a fost și lumea a stat cu sufletul la gură până să anunțe organizatorii ce și cum. Serios vorbind, nu se compară cu ce am văzut în 2012. Pe lângă asta, a fost cam urâtă schema cu a treia zi, care a dispărut în neant. Comentariile au curs cu zecile, oamenii întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă cu Twisted Sister și Volbeat, desigur, fără nicio reacție din partea organizatorilor care s-au scuzat cam sec în ceasul al doisprezecelea. Aș putea spune că Maiden au rupt norma, reușind să compenseze toate neajunsurile, dar tot nu-i frumos să dai bir cu fugiții când anunți un lineup de care nu te mai ții. Pe lângă asta, prețul unui jeton a urcat la 8 lei, măcar de dădeau un Evian la pahar, dar mă bucur să văd că la nivel de mâncare sunt și alte opțiuni pe lângă clasicul hot dog. Am tras cu ochiul să văd care-i treaba la burgeri, dar am rămas cu privitul.😀

firma rock the city 2016

rock the city 2016

Principalul motiv pentru că care am cumpărat abonamentul a fost pentru Muse, culmea, pentru că i-am ratat cu ocazia primului concert la București și am zis că e bine să-mi iau răsplata pentru tinerețea zbuciumată în care-i ascultam. Bellamy, orice ar spune eventuale guri rele, are o voce mindfuck, la chitară și la pian rău nu se descurcă, deci avem premisele unui concert bun. Rușine să-mi fie că nu pomenesc nimic de Christopher Wolstenholme și Dominic Howard, dar ăsta-i păcatul frontman-ilor, îți iau ochii de fiecare dată. Cum concertul de la noi a făcut parte din Drones World Tour, desigur că ne-am delectat cu piese extrase de pe cel mai recent album, iar după jumătate de oră de întârziere peste ora anunțată oficial, s-au auzit și acordurile piesei Psycho, publicul luând-o razna. Unde mai pui că următoarele trei piese: Plug in Baby, Interlude și Hysteria ne-au plasat pe la începuturile lor discografice, iar în jurul meu se scanda de zor, semn că zicala oldie, but goldie are o mare aplicabilitate. Resistance m-a pus pe gânduri și regretam undeva în sinea mea că n-o să aud Undisclosed Desires oricât tânjeam după asta, dar a fost un moment bun. Cu toate astea, setlist-ul a fost bine gândit și te purta ba prin zilele noastre, însă fără să insiste prea mult, ba prin anii lor de glorie (nu că acum nu stă faima bine lipită de ei). Supermassive Black HoleStarlight și Time Is Running Out au făcut efectiv valuri, pregătind un final ales pe sprânceană. Uprising (pe care am înregistrat-o cu ajutorul Bărbosului, cu aere de regizor), Mercy și Knights of Cydonia au încheiat un concert pus de altfel sub semnul întrebării. Multă lume s-a plâns de sonorizarea precară, mai ales cei din zona Normal Circle. Aflată și eu la „săraci”, nu pot să zic că m-a izbit fix în moalele capului problema asta. Momentele fără gin-gin se auzeau ce-i drept mai încet, but then you wonder, asta o fi vrut să zică autorul? Aveam așteptări foarte mari, speram să fie realmente exploziv și m-a lăsat așa numb pe alocuri. Oamenii din jurul meu, cel puțin, erau foarte energici, dar recunosc că i-au cam acoperit vocea lui Bellamy. I still wonder what happened there, dar mă bucur că i-am văzut că cine știe când or mai veni. Setlist-ul se găsește aici.

Finally! #muse #dronestour2016 #gig #rockthecity

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Ieri seară, după ploaia torențială de la mine din cartier, mi-am făcut curaj să mai prind două piese de la The Raven Age. Îmi fac mea culpa când zic că mare lucru nu știu despre ei, mai mult decât faptul că băiatul ăl’ mai mare al lui Steve Harris este chitarist în trupa asta. Sună bine, dar nu am ascultat suficient ca să am o părere închegată, așa că I’ll skip to the headliners și, deși nu mai aveam entuziasmul de prima dată când i-am văzut, nici măcar pe cel de acum trei ani, când Dickinson & co. au pășit pe scenă, m-am resetat cu totul. Reiterez faptul că Muse a fost motivul principal pentru care weekend-ul ăsta m-a găsit la Rock the City, dar trăgând linia, hmm. Tot din seria „răstigniți-mă/oh, no, you didn’t/mă duc să-mi fac seppuku”, nu am ascultat The Book of Souls cap-coadă, așa că a fost un fel de blind date, pentru că norocoșii de noi ne-am aflat pe lista unui nou turneu: The Book of Souls World Tour. Știam setlist-ul dinainte, pentru că uneori pur și simplu nu-mi place să fiu luată prin surprindere, așa că proporția de piese consacrate/piese noi a fost 50-50. Mă așteptam la un final mai în forță, dar discursul lui Dickinson a compensat și ohooo, cât. Doamna Firea, deși indirect, a fost pomenită, prin prisma faptului că acest concert ar fi ultimul în Constituției, dar Dickinson a zis că las’, ne descurcăm noi până la urmă, găsim alt loc de zbenguială, mai pe șleau. Semn că omu’ se simte OK cu vârsta pe care o are, și totuși, tinerel nu prea mai e, s-a legat și de asta fericindu-i pe alții și mai ramoliți, anunțând astfel Children of the DamnedTears of a Clown, piesă dedicată lui Robin Williams, a mai smuls niște emoție din rândul publicului, dar cu The Trooper și Powerslave ne-am revenit repejor, nu de alta, dar să nu uităm cine-i în fața noastră. The Book of Souls  a fost pregătită cu un discurs legat de marile civilizații care au pierit, în speță, cea mayașă. Pe larg, discursul s-a legat de marile imperii care au căzut unul câte unul și Dickinson a arătat înspre civilizația greacă, care a fost una măreață, după care criza i-a lovit. A mai zis ceva despre un nebun care a construit o imensă clădire, îndoielnică din punct de vedere estetic (a zis că-i urâtă în draci, ce să mai), adicătelea Casa Poporului. Înțelegeți ideea. Hallowed Be Thy NameFear of the Dark și Iron Maiden au adus nostalgicii împreună și vocile la unison. Finalul a fost unul apoteotic și chiar dacă a început cu Number of the Beast, a continuat cu Blood Brothers, pretextul unui nou discurs legat de înfrățire, pace și faptul că rockerii nu-s așa violenți cum par. Wasted Years a pus capăt unui concert pe care aș fi regretat să nu-l văd. Always Look on the Bright Side of Life de la Monty Python m-a purtat înspre ieșire cu o urmă de regret, totuși. La capitolul sunet, nu știu dacă vocea lui Dickinson nu a mai avut vigoare sau iar ne-a pus sonorizarea bețe-n roate, dar au fost multe momente în care a cedat cu totul. Rămâne un mister. Setlist aici.

The Trooper. #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour #Bucharest #brexit

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Scream for me, Bucharest! #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

De dragul unei concluzii, mă bucur că n-am stat acasă, m-aș fi bucurat și mai mult ca astrele să se fi aliniat mai cu talent, dar se pare că la noi nu poate merge totul strună. Mă deranjează că persistă în continuare comportamentul ăsta al organizatorilor care se spală pe mâini pentru că oricum oamenii vin la concerte și nu e nimeni suficient de breaz să boicoteze evenimentul. Păcat, că altfel lucrurile ar putea merge pe un făgaș normal, dar mai avem de răbdat. Până una-alta, mă duc să mă uit la niște live-uri de la vecini.

Acum două luni m-am întors în Sibiu ca să zburd ca o căprioară la cel care, atunci, era al doilea semimaraton parcurs în, să zicem, alergare. Am amânat momentul magic în care să scriu despre cum să mănânci bine fără să-ți vinzi un rinichi, că oricum subiectul nu e unul nou, dar întotdeauna-i loc de completări, so here me out.

Înainte să povestesc despre papilele gustative aflate mai mult sau mai puțin în extaz, merită să menționez că ne-am cazat tot la Pensiunea Cardinal, care, la finele lui mai, deja avea trei camere nou amenajate. Dacă în februarie am plătit vreo 250 de lei prin Booking, acum ne-am curățat buzunarele de vreo 400 și ceva de lei, tot cu mic dejun inclus, dar am nimerit cameră cu cabină de duș + jacuzzi, ehe. Deh, sezon turistic în toi, bașca eveniment mare de alergare. Camera a fost spațioasă, mobilierul nou și păstrând izul de secol XX, care se regăsește cam prin toate camerele lor. De data asta ne-am aflat la parter și camera era stradală, așa că la nivel de zgomot am stat ceva mai rău decât înainte, plus că vecinii noștri vorbeau cam ca în târg, dar situația nu a persistat. Norocoși din fire, în prima seară se cam bușise pompa de la centrală și pe la parter nu prea mai era apă caldă. Cum gradul de ocupare al pensiunii era de 100%, pe unde să te îmbăiezi? După niște insistențe am aflat că niște oameni urmau să se cazeze mai târziu așa că am „împrumutat” baia lor. În viața mea nu am tras apă pe mine cu asemenea viteză. Când știi că poate să intre un străin peste tine în timp ce tu ești în toată splendoarea și mai și folosești baia lui, parcă nu-ți vine s-o lălăi cu vocalize prin duș (nu că aș avea eu talente de genul ăsta). A doua zi s-a rezolvat, numai bine că șiroia transpirația pe noi după alergare. Eu vă recomand să vă cazați aici pentru că e eye candy locul și la o aruncătură de băț de centru, restul sunt detalii care-și găsesc rezolvare.

camera pensiunea Cardinal

DSC_0109

La capitolul mâncare, i-am declarat Sibiului iubirea eternă. Și ce poate fi mai frumos decât să-și clătești ochii cu clădirile iconice în timp ce te dedai răsfățului culinar? Prânzul din prima zi care a fost mai degrabă un lunchinner, petrecut la Atrium, unde am catapultat cât pentru 10, pe masă perindându-se gulaș în pâine – S P L E N D I D și doar 15 lei, paste cu somon și capere – 27 de lei și paste quattro formaggi – 23 de lei. Am „stins” cu bere rece, după care, amețiți de soare, ne-am revăzut cu cafeaua bună de la Cafe Wien și cu prăjiturile lor la care mă gândesc și acum. A fost o după-amiază de lâncezeală fără nicio urmă de jenă și zău că în bătaia soarelui pe terasa cu vedere la Catedrala Evanghelică, nu ți-ar fi venit să mai faci ceva. La cafenea am revenit și în ziua următoare când ne-am delectat cu limonadă, cafea, desigur, și tarta săptămânii.

Atrium Sibiu

Atrium Sibiu

Atrium Sibiu

 

 

Cafe Wien Sibiu

A doua zi, cea în care mi-am tras șuturi în moral vreme de 21 de kilometri, am zis să încercăm burgerii de la Benjamin Steakhouse. Ce răsplată mai bună? Data trecută nu am găsit loc la ei, fără rezervare, așa că acum mi-am luat măsuri de precauție. În momentul de față mă pot lăuda că nu-s o simplă amatoare de burgeri, că știu să-i și gătesc cum trebuie și i-am încercat în diverse restaurante, deci pot să-mi dau juma’ de părere. Rău n-arată și pozele stau mărturie, dar carnea mi s-a părut fadă, uscată, iar chifla s-a făcut vraiște. Eu am încercat Mexican Spicy Burger, care, așa cum îi spune numele, îți încălzește instalația cu niște jalapeños. Porumbul, trântit peste carne direct din conservă, nu m-a încântat prea tare. Cartofii păreau din cei congelați. Aveam așteptări mari pentru că e un loc mișto, cu personal pe măsură, dar burgerii nu-s their thing. Fiind steakhouse mă gândesc că la fripturi n-ar trebui să dea greș. Rămâne de văzut.

burger Benjamin Steakhouse Sibiu

În seara dinaintea plecării am revenit la Kulinarium, care m-a cucerit în iarnă și pe care îl voi ridica în slăvi până la ultima suflare. Designul restaurantului, așa cum am mai scris, îți ia ochii prin elementele tradiționale îmbinate în cel mai modern mod posibil dar păstrând senzația de coziness, iar locul ăsta transmite ospitalitate la tot pasul. Personalul este bine instruit și preț de-un ceas, două, trei, te simți ca acasă. Mâncarea e așa, with a twist, și te surprinde prin combinații. Eu am ales o ruladă de porc umplută cu bacon, prune şi caşcaval afumat, pe sos de ciuperci, la care am alăturat legume la grătar. Toată afacerea a ajuns la 40 de lei, dar a meritat ultimul bănuț. El Bărboso și-a tras o tigaie (la propriu) Leonhardt cu piept de pui, ceafă de porc şi cârnaţi, cu Bratkartoffeln şi sos de ciuperci. Sună absolut S.F., ne-am fi putut înfrupta amândoi din asta, dar scuza mișcării de peste zi ne-a dat imboldul să învingem porțiile mari. Și am făcut-o cu succes, rostogolindu-ne înspre pensiune, încheind astfel un nou periplu gastronomic în Sibiu.

Kulinarium Sibiu

Kulinarium Sibiu

Eu atât vă zic, nu vă sfiiți să mâncați bine atunci când aveți ocazia. Mai rar ți-e dat să ai o experiență culinară de nota 10 fără să te usuce de bani, așa că prindeți curaj și călcați pragul restaurantelor cu respect pentru mâncare și clienți. It’s worth your time and money, zic.😀

Drumul parcurs de dimineață spre birou s-a desfășurat cu o serie de înjurături și grimase și asta nu pentru că a fost luni – zi fatidică, ci pentru că am avut mersul unui pinguin fracturat de la șold în jos. Dă ce? Parce que subsemnata, dintr-o dorință aproape suicidală, s-a aruncat în brațele sadice ale primului semimaraton montan, cucerită fiind din cale-afară de aproximativ 800 de metri diferență pozitivă de nivel (topografi, săriți în ajutor), niște multe pante numa’ bune de urcat (ghici ce, pe astea mai trebuie să le și cobori la un moment dat), noroaie, bolovani, crengi care te masează mai ceva ca la spa și, în fine, alte elemente naturale care-ți fac cu ochiul. Așadar Georges-Q + munte = LOVE. Oare? OARE?

Ca să fac puțină lumină, am alergat 21 de kilometri la Cozia Mountain Run, fiind prima alergare montană pe care am bifat-o cu succes, dacă ar fi să iau în considerare lipsa de antrenament pentru genul ăsta de alergare. Endomondo mi-a trântit niște 23 de kilometri alergați, eu zic că fie a cedat GPS-ul odată cu mine, fie am reușit ca zevzeaca să parcurg distanța asta pentru că am marele talent să alerg pe exterior, deși nu știu cât de plauzibil e. Trecând peste asta, tot ce știam eu despre alergare s-a resetat în momentul în care s-a dat startul. Au fost porțiuni întregi de urcare care credeam că nu se mai termină iar cum primul traseu serios pe munte și, de altfel, ultimul, a fost acum mai bine de un an, „alergarea” asta m-a bătut la curul gol. Ghilimele sunt puse bine în context, pentru că da, e cam greu s-o numesc alergare în toată regula întrucât în mare parte am parcurs traseul în pas alert, profitând de porțiunile de vale unde zburdam, dar mă și înfrânam tocmai ca să nu pic în tărtăcuță. Din acest motiv, coapsele sunt butuci până-n ziua de astăzi, iar la birou m-am sprijinit în scaun că să mă ridic/așez. Nu mai zic de treptele pe care le-am întâlnit pe parcursul zilei, că iar mă apucă plânsul.

Traseul Stânișoara, deși este unul numa’ bun pentru amatori (așa circulă vorba prin popor), nu-i lipsit de dificultate. În momentul în care ai impresia că te-ai oprit din urcat și dai de o porțiune aparent plată cu iarbă care-ți gâdilă gleznele și te simți așa ca într-o poveste în care de undeva din dreapta o să sară o căprioară care te va însoți până la finish pe acest drum „drept”, te lovești de crunta realitate a urcărilor fără sfârșit. Porțiunile de galop sunt înșelătoare pentru că în momentul în care te simți mai viteaz decât este cazul poți să pici în nas sau să-ți scrântești glezna. Am văzut două cazuri pe traseu și asta se întâmpla de la primii kilometri. Eu am prins curaj când aplicația îmi spunea că aș fi pe la kilometrul 19, deși realitatea era cu totul alta, și am început să bag viteză. Ajungând în dreptul Mânăstirii Turnu am constatat că pe marele final (foarte sadici organizatorii) mă așteaptă un deal cu un unghi de înclinare de toată frumusețea. Nu m-am târât în patru labe, dar nici mult nu mai aveam. După ce am tras de ultimele resurse, iar i-am pomenit când pe unii, când pe alții, pentru că sosise vremea să zburd la vale prin noroaie de astă dată, iar din spate mai veneau tino-nino și băieții vajinici care te cam spulberau din calea lor, deci baftă cu echilibristica. Când am văzut voluntarii care anunțau ultimii 500 de metri, zău că mă simțeam ca și cum l-aș fi prins pe Dumnezeu de picioare. După un scurt moment de panică pentru că ciobănești agitați😀, am băgat un sprintuleț până la finish și cu moaca de mai jos am trecut de poartă cu timpul oficial de 03:32:41.

Ca să ating și punctul important legat de hidratare și alimentare, din nou îl invoc pe creatorul băuturicii izotonice care mi-a fost companioană bună parte din traseu. De apă nu mai zic, că se subînțelege. Când storci din tricou la fiecare pas, iar în colanți simți că se fac niște oareșce valuri de transpirație, zic că-i bine să mai dai o dușcă de apă pe gât. Geluri am băgat două, aveam pregătite trei, dar pe unul l-am donat pe traseu. Pe traseu am băut apă de vreo două ori la punctele de hidratare, iar la Stânișoara am dat pe gât niște suc de mere și am mâncat o felie de măr, asta după ce am tras zona-n poze pentru că peisajul îți lua ochii de-a dreptul. Voluntarii de la punctele de control au făcut treabă bună și au ținut moralul ridicat. Pe traseu chiar ne mai ciocneam de oamenii care urcau pe munte și ne încurajau. Niște puștoaice mi-au dat bună ziua și m-au felicitat și pipotă level 1000, ca să zic așa. Când alergi de nebun prin pădure te ajută să mai dai de-un om bun care să-ți zâmbească sincer și să-ți dea un boost într-un moment în care te lovești de-un zid de neputință. Oricum, renunțarea, când ești aproape-n mijlocul pustietății, nu-i o opțiune. Sinceră să fiu, nici nu-ți vine să renunți când la finish urmează să mănânci cu toată fața bucăți de lubeniță proaspătă și zemoasă. Mmm. M-am înfipt în vreo 7 bucăți și nu am nici cea mai mică urmă de regret.😀

Raiul pe pământ. #monastery #stanisoara #cozia #mountains #ig_romania #visitromania

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Cu mâna pe inimă promit să-mi trag un șut în disciplină și să mă deșir mai puțin data următoare, nu de alta dar ăsta-i începutul. Vorba aia: no pain, no gain. Așadar, Cozia, să-mi duci dorul (doar) până la anul.

Weekend-ul trecut mi-am luat inima-n dinți și am lăsat canicula de București în urmă ca s-o dau pe cea de Tulcea. N-am mai mers cu compania de transport cu care mă deplasam eu înspre maică-mea, ci am zis să văd cum se comportă cei de la Memento Bus, mai ales că drumul de întoarcere de la Sibiu a fost ok. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, ce-a urmat e demn de-o reclamație la ANPC.

Ca să începem cu începutul, am plătit cu aproximativ 100 de lei mai puțin decât ar fi trebuit în mod normal pe ruta asta, dar cum am procurat biletele pe ultima sută de metri nu am ieșit atât de ieftin pe cât și-ar fi dorit lacoma din mine. Pentru cine nu știe, Memento Bus, aflată sub aripa protectoare a Christian Tour, este o agenție de turism care promite transport turistic la nivel occidental, fiind noul concept de Smart Cost Bus. Mai pe șleau, călătorești în condiții mișto pe bani puțini. Oare? OARE?

Plecarea din București a fost una nefericită. După ce aerul condiționat din microbuz (da, microbuz, nu autocar confortabil, cu Wi-Fi) părea să nu vrea să funcționeze în parametri optimi (deși, fie vorba între noi, când în plină caniculă stai cu ușile larg deschise, în timp ce AC-ul e pornit, n-ar trebui să te aștepți să toarne cu gheață pe frunțile care asudă ca la concurs), ne-am mutat în alt microbuz. Schimbul s-a produs tardiv, după ce șoferul a făcut ture agenție-microbuz (a nu se înțelege că era preocupat tare, că l-am surprins la taclale cu colegii). Am plecat din București…wait for it…cu 40 de minute întârziere, după ce deja apele curgeau pe mine în neștire. De aici încolo ați putea spune că astrele s-au aliniat, dar al naibii Mercur cred că iar era retrograd. Aerul condiționat funcționa satisfăcător dar la un moment dat simțeam cum gleznele iau foc și picioarele capătă proporții astronomice. Guess what, dăduseră drumul la căldură pentru picioare (mda, CE mi-aș fi putut dori mai mult când soarele dogorea?). Evident, că i-am sesizat șoferului această „micuță” problemă și mă așteptam ca după un timp, după ce situația se mai răcorește, lucrurile să revină la normal, doar șoferul mă asigurase că a remediat problema cauzată de alt coleg, pare-se. Sunt naivă din fire, admit. Problema nu s-a remediat nici după ce am sesizat inconvenientul a doua oară. Mi-am făcut o cruce și am sperat că echilibrul termic îmi va fi salvarea. Oare? OARE? Ca să fie treaba, treabă când speram că voi ajunge la destinație aflu că facem ocol prin Babadag pentru că o călătoare l-a asigurat pe șofer că e în drum, deci o poate lăsa liniștit acolo. Șoferul, aflat pentru prima dată pe ruta București-Tulcea, a făcut un ocol de vreo câteva zeci de kilometri ca să mai asud puțin și să-mi pierd ultima fărâmă de răbdare. Niște zeci de minute mai târziu am ajuns în brațele mamei care nu știa nici ea ce să mai creadă.

Mini vacanța de Rusalii a fost nesperat de bună, dar presărată cu grade multe. Drumul de întoarcere, am zis eu, n-are cum să-mi pună bețe-n roate pentru că, draga de ea, karma, m-a bătut deja la curul gol. Karma și suratele ei s-au pus pe un râs isteric și, challenge accepted, m-au aruncat în brațele aerului care te arde pe dinăuntru. Microbuzul cu care am decolat din Tulcea nu era ăl’ mai răsărit, as a matter of fact, îl pot compara cu maxi taxi-ul care face drumul Câmpulung-Pitești, and trust me on this one, nu-i o călătorie tocmai de vis. Aerul condiționat iar a vrut să fie sub lumina reflectoarelor și de astă dată și s-a pus fix de-a curmezișul să nu funcționeze cum trebuie. Acestea fiind zis, am mers cu AC-ul pornit, dar și cu geamurile din față laaaarg deschise cât să nu mai ai urechi funcționale a doua zi. Ai zice că nu era cald în microbuz. You fools, termometrul indica și vreo 38 de grade la un  moment dat. M-am albit la față când am văzut, la fel ca Tătărușanu când a încasat golul de la Sadiku. Sadică situație, ce pot să zic. M-am distrat tot drumul, cu transpirația care-mi mângâia romantic șira spinării. În 5 minute după ce am schimbat tricoul la popas m-am pus pe asudat de parcă stătea careva cu biciul în urma-mi. De vis, I tell you. După un ocol până la Otopeni, că așa se pare că e cutuma pe la băieți, am ajuns la destinație, după ce am înjurat în gând mult și bine.

Poate unii dintre voi care ați apucat să călătoriți cu Memento Bus o să-mi spuneți că-s cu capul și că băieții vor să revoluționeze transportul turistic, iar eu, desigur, sunt o fițoasă și nu înțeleg că de vină-i încălzirea globală. Chiar pe site își prezintă deviza astfel: „Călătoria relaxată și fără stres este prima noastră prioritate”. Dacă mai zic ceva de principiile după care se ghidează, iar se umflă o venă pe gât, așa că mai bine nu. Serios, inițiativa nu-i rea, dar vorba proverbului: brânză bună în burduf de câine sau, și mai bine, s-au grăbit ca fata la măritat. Nu știu dacă o să mai am gânduri din astea sinucigașe și o să mă înham la o nouă călătorie cu ei, dar pe cuvânt că orice economie se plătește scump, mai devreme sau mai târziu. Eu, pentru moment, mi-am învățat lecția și o să mă gândesc de două ori înainte de a testa un serviciu, care are suficiente review-uri negative.

Și, în incheiere, am o colegă care am mers chiar pe aceeași rută și i-a lăudat pe oameni, întrucât condițiile au fost foarte mișto. Meanwhile, peștele s-a cam împuțit. Dacă vreți să citiți review-urile, tough luck, nu mai sunt vizibile pe pagina lor de Facebook, semn că adevărul doare, dar mai sunt câteva posts to page ale unor utilizatori care reclamă aceleași condiții nefavorabile. Mdeci, ce facem de aici încolo?

Astăzi aveam de gând să scriu din nou despre Sibiu și locurile mișto în care te poți ghiftui cu stil, pe bani decenți, dar marcând cumva simbolic ziua alegerilor locale din acest an, îmi voi vărsa năduful pe o temă abordată acum trei ani: șpaga. Contextul nu este cel mai fericit, dat fiind că bunicul meu se află acum pe patul de spital, dar întâmplarea de mai jos a venit cumva la fix ca un reminder al corupției care zace în ADN-ul poporului nostru și, sper, ca o trezire la realitate.

Bunicul meu, un om la 82 de ani, ca mulți dintre bătrânii noștri, este o țintă marcată de vulnerabilitate în fața aparatului de propagandă, care își tot întinde ghearele și sugrumă de ani de zile orice încercare timidă de „nesupunere” și vociferare. Chiar pe patul de spital, am avut o discuție destul de aprinsă cu el pe tema clasei politice din România. Așa cum puteți bănui, molima roșie l-a îmbolnăvit și pe el. Oamenii din spatele acestui partid putred (ca multe altele de pe la noi) par imaculați în ochii lui și refuză să admită cât de corupți sunt chiar și când atâtea dosare penale poartă numele lor. Mie mi-e deja clar că pierd fiecare luptă pe care o port cu el pe tema asta. Mă doare chiar să zic că mă lupt cu el, doar e bunicul, dar în privința asta suntem atât de antagonici. E paradoxal cum ia apărarea fix celor care, culmea, au distrus industriile pe care bunică-miu le plânge astăzi, dar chiar și atunci când vedem, nu credem. Corupția, deja știm, a acaparat cel mai mic cotlon de pe pământul ăsta și motorul său e lăcomia omenească. E o relație de directă proporționalitate: cu cât ești mai lacom, cu atât ești mai coruptibil sau corupt, dacă vreți.

Bunică-miu a venit la București să-și opereze ambele picioare. Pe rezident îl știe, susține el că e om cumsecade. Medicul, care l-a operat marți, în schimb, aproape că și-a vârât mâinile în buzunarul său. Mi-am scrâșnit dinții de nervi și neputință când, aflat la reanimare, bunicul m-a atras aproape de patul său, să-mi șoptească cât i-a cerut și cum s-a întâmplat. Cred că la piață e mai multă disciplină decât a fost în episodul ăsta. Da, bunică-miu a fost amenințat că nu va fi operat și i s-a „sugerat” pe un ton nu foarte amabil să pluseze dacă vrea să fie băgat în seamă. De aici încolo lucrurile au devenit și mai ridicole. După ce bunică-miu a adăugat bani la plic, medicul și-a ieșit din fire și i-a aruncat înspre el, aproape „jignit” de tupeul de a nu atinge măcar pragul minim acceptat de el. Într-un moment de vulnerabilitate, bunică-miu și-a dat aproape ultimii bani din buzunar ca să fie primit în sala de operație.

Da, dragilor, asta nu este o poveste care cred că mai poate produce vreun șoc vreunuia dintre noi, dar jur că să fi fost de față când târguiala a avut loc, i-aș fi sărit medicului la gât. Ce aș fi rezolvat cu asta? Nimic, ba mai mult cred eu mi-o luam, iar bunică-miu neoperat rămânea. Dar mă înfurie că în punctul ăsta mai mult decât să-mi vărs amarul pe taste, n-am ce să fac. Înțeleg cât de inechitabilă este leafa medicilor și a întregului personal din sistemul de sănătate, dar unde este echitatea atunci când mie, cetățean al acestui stat, care cotizez la bugetul sănătății, mi se bagă mâna în buzunar? Dacă facem un calcul simplu, luând ca referință salariul minim pe economie, vedem cum contribuțiile la sănătate sar de suta de lei. Când la final tu rămâi cu mai puțin de 800 de lei în buzunar, parcă-ți piere zâmbetul de pe față. N-am nicio problemă cu contribuțiile la sănătate, atâta vreme cât sunt justificabile. Doar că nu pot să uit cum acum trei ani la Bagdasar m-au trimis să-i cumpăr maică-mii perfuziile necesare și Algocalmin, un nenorocit de Algocalmin. Așa că nu mai înțeleg ce scop mai au atâția bani plătiți la stat când în final îți plătești medicamentele cele mai banele, iar când ajungi la bisturiu negociezi la sânge taxa de intrare în sala de operație.

Soluția ar fi să refuzăm să nu ne mai supunem acestei practici atât de bolnave, dar asta pare utopie. Cum poți să smulgi de la rădăcină un obicei murdar, când nici pacienții și nici medicii nu sunt stimulați să o facă? Hippocrate cred că se răscoală în pământ cu fiecare jurământ pe care se trag flegme în neștire. Să invoci etica și orice principiu moral care ar închide palma înainte să primească vreo atenție, e semn de naivitate. Dacă vrei să dansezi, trebuie să intri în horă. Doar că în hora asta se dansează pe cadavre și din palme curge sânge. Sistemul public de sănătate este falimentar și SRL-urile cu culoare politică stau precum căpușele pe el. La capătul celălalt se află miile de pacienți lăsate-n plata Domnului pe holurile spitalelor.

Ce-i de făcut, cu toate astea, ca să nu ne mai fie frică când trecem pragul unui spital? Cum ne putem recăpăta demnitatea în momentele în care suntem priviți cu dispreț și tratați într-o doară? Cum putem să ducem mai puțini oameni la groapă și să-i aducem sănătoși acasă?

Pe principiul „când te mănâncă, te scarpini”, la final de mai am zis că nu-i treabă rea să-mi clătesc din nou ochii cu frumusețile Sibiului în timp ce zburd ca o căprioară, mai pe șleau, să marchez al doilea semimaraton pe astă lună. L-am marcat alături de alți 2600 de alergători, împreună susținând 21 de proiecte de sociale destinate dezvoltării comunității sibiene. 340 000 de lei s-au strâns pentru susținerea ONG-urilor implicate. Așadar, componentă socială avem, oraș gigea check, în cojones ne umflăm, este bine.

Cyborg de 21k. #halfmarathon #running #sibiuinmiscare2016 #semimaratonsibiu

A photo posted by Adriana G. (@baietel03) on

Ca să purced spre detaliile mai picante, zic de la bun start că a fost un traseu dificil, absolut pitoresc, dar DIFICIL, pentru că ghici ce, mare parte din cursă a fost în urcare și alergatul la deal presupune o tehnică și juma’ de pregătire acolo, cât să nu-ți dai duhul mai apoi. Acu să dăm cu banul: mi-am dat sau nu duhul? De murit n-am murit, pozele-mi stau mărturie, dar recunosc cu mâna pe inimă că am fost pregătită insuficient. Atât știam: la deal nu galopezi că pici, alergi cu pași mărunți și deși, numai că am pierdut meciul cu unele porțiuni de pe traseu și atunci găseam scuze să mai arunc un iso pe gât, să mă mai „dopez” cu câte un gel, doar-doar să pot merge alert și să nu alerg din nou…la deal. A fost o „strategie” pe care mi-am însușit-o mai ales după ce am parcurs jumătate de traseu când deja razele soarelui se împleteau cam prea tare cu pletele-mi bălaie. Deși soarele dogorea, am avut noroc să alergăm destul de mult prin parcuri. Am luat la rând Parcul Sub Arini, Grădina Zoologică și Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, pe care l-am văzut de această dată din cu totul altă perspectivă. Și cu toate că nu sunt mare fană a ideii de grădină zoologică, țopăind eu de zor, am realizat destul de tardiv că mă aflu acolo, la vederea unor babuini care defilau leneș prin fața oamenilor. Aș mai fi zăbovit asupra momentului, dar întâmplarea făcea că mai aveam niște kilometri buni în față.

Cu riscul de a fi redundantă, trebuie să subliniez că până acum a fost cel mai frumos traseu pe care am alergat, am avut chiar și o mică porțiune de trail, pentru care genunchii mi-au mulțumit. Nu doar că am admirat de zor principalele obiective turistice pentru care Sibiul este atât de cunoscut, dar m-am bucurat de susținerea multor oameni. Mi s-a părut incredibil să văd grupuri întregi de oameni care aplaudau, scandau și încurajau alergătorii cu atâta patos, încât mai să-mi fac o cruce. Cu toate că Bucureștiul este gazda unor evenimente sportive de rang internațional, pe străzi n-ai să vezi atâția oameni bucuroși. Din contră, săracele „gazele cu adidași” sunt huiduite că blochează traficul. Aici am simțit bucuria sinceră a sibienilor și de multe ori am primit imboldul necesar de a trage de mine mai departe. Voluntarii într-un număr mare, 300 mai exact, au fost incredibili. A fost o mișcare de forțe în toată regula și mă mir să mai fi avut vocile în regulă a doua zi.

Nu mă pot mândri cu un rezultat fenomenal, am alergat mai prost ca la primul semimaraton, mai exact am trecut de finish cu un timp oficial de 02:14:22, dar de dragul căutării scuzelor, mi-s o biată amatoare, care mai are de muncit, plus că eu și alergatul la deal nu prea facem casă bună. Că veni vorba de asta, tre’ să-mi pregătesc acatistele din timp pentru Cozia Mountain Crawl, ăăă, pardon Run, nu de alta, dar pe 2 iulie cred că o încerc schema aia cu 4 labe, pare un scenariu mai plauzibil. Lăsând la o parte orice tentativă de umor, mă bucur teribil de tare că mi-am făcut curaj pentru a doua tură de 21 Km și că am ales Sibiul pentru asta. Vorba aia, de ceva vreme încoace tot îmbin utilul cu plăcutul.

Voi pe unde mai galopați în perioada următoare?

Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată?😀

Cred că în ultima perioadă, prietenilor mei feisbucieni, și nu numai, le-am făcut capetele pătrate cu „lamentările” sau kind reminder-ele mele legate de BurgerFest 2016, unde m-am dus cu scopul de a-mi lipi de frunte eticheta de șefa la burgeri, și de primul semimaraton alergat în beneficiul Hospice Casa Speranței. Astăzi voi povesti despre cum a fost prima competiție de gătit…burgeri, unde am fost jurizată, chipurile, pe bune.

Despre motivul pentru care m-am înscris la competiția de amatori am povestit deunăzi și insist prin a le spune gurilor rele că „burgerii” de la Mec n-au nici în clin, nici în mânecă cu burgerii gătiți în restaurante, care folosesc retețe și ingrediente mai neconvenționale și de calitate superioară. Mă găsesc în acest punct al vieții în care-s dispusă să închin o odă acestui preparat al zeilor care, mai mult decât a fi devenit ceva cool de tras în pozele pentru Instagram, reprezintă o masă teribil de decadentă, dar demențial de gustoasă. Acestea fiind spuse, cum eu gătesc de plăcere și, mainly, de nevoie, am zis că-i cazul să mă încumet într-ale burgetărelii și sâmbătă m-am prezentat la Verde Stop cu tot cu asistentul bărbos și ustensilele de lucru.

Mecanismul a fost unul simplu: pe parcursul zilei concurenții intrau la mesele de lucru în serii de câte doi având la dispoziție 45 de minute să realizeze ăl’ mai breaz burger dintre toți (că nu toți au respectat acest timp întocmai, bașca au furat din cașcaval, e partea a doua, dar asta-i altă discuție). Când mi-a venit rândul, pe la aproximativ 13:30, mi-am golit sarsanalele și am înșirat ingredientele și ustensilele pe masa de lucru. La dispoziție am avut frigiderul care mi-a găzduit ingredientele pentru o scurtă perioadă, grill-ul pe care a sfârâit carnea și, desigur, masa de lucru. În rest, m-am prezentat cu tot ce mă putea ajuta pe mine în realizarea burgerilor (o rețetă x 4 bucăți). Mi-aș fi dorit să am unde să mă pot spăla pe mâini din când în când, dar am improvizat. Așadar, dacă vreți să vă înhămați pe viitor la un astfel de concurs, e bine să prevedeți mai multe aspecte care v-ar putea da peste cap universul roz.

Nu voi zăbovi prea mult asupra rețetei, pe scurt, am gătit un burger cu guacamole (sau mă rog, un wannabe guacamole, că avocado ăla mi-a dat bătăi de cap) și am introdus în marea ecuație și dulceață de roșii (o combinație foarte pe gustul meu). M-am luat de nea’ avocado, când vina a fost a mea pentru că nu mi l-am procurat din vreme și, evident, nu a fost suficient de copt, că de altfel rețeta de guacamole nu a fost una tipică, pentru că piticilor mei de la cratiță le place să se joace cu arome în general. La carne am stat cu emoții pentru că a fost prima oară când am gătit-o pe grill, dar am avut încredere în mixul de mirodenii și condimente folosit. Cert e că am avut un mastodont de burger, pare-mi se că cel mai mare din competiție, dar treaba aia cu mărimea care contează nu-i aplicabilă peste tot. Nu m-am suit pe podium, deși aș fi sperat să se întâmple asta dar gusturile sunt pur subiective și, sincer, am văzut niște burgeri foarte șmecheri. Ce m-a deranjat, în schimb, a fost că juriul nu s-a menținut până la finalul competiției și atâta vreme cât membrii s-au schimbat, este greu să ai o imagine de ansamblu, de aici eu îmi pun problema corectitudinii concursului. Nu am văzut clasamentul și încă îmi doresc să știu ce punctaj am avut, poate s-o întâmpla minunea asta, pentru că în fond a fost un concurs.

Trecând peste aspectele organizatorice cu care nu m-am împăcat 100%, a fost o experiență benefică și prima de felul ăsta pentru mine. Nu m-aș hazarda să zic că la anul voi participa din nou, dar nebănuite-s căile Domnului. Acum, dacă ar fi să discut despre eveniment la nivel general, mă leg din nou de gurile rele care au contestat taxa de intrare (15 lei/zi). Observ că oamenii încă nu înțeleg că printr-o taxă de genul ăsta se face departajarea între gurile-cască (pentru a fi politically correct) și cei care vor să testeze astfel de preparate într-un mediu unde logistica presupune totuși niște costuri. Din păcate, trăim în țara celor care consideră că nu trebuie să plătească bilet pentru a intra la concerte, așa că I rest my case.

Cum vorba multă, sărăcia omului, în încheiere îi felicit pe toți participanții, I’ve seen some great stuff în concurs, și le mulțumesc și organizatorilor pentru oportunitate. Sper, totuși, ca fiecare ediție să vină cu îmbunătățiri, că de altfel conceptul e fain. Cu toate că burgerii merită zeificați, eu voi avea o perioadă scurtă de abstinență, după care îmi voi lua pe rând fanii la niște sesiuni de testare, că atunci când te mănâncă, te scarpini.😀
Follow

Get every new post delivered to your Inbox.