După cum prezisesem, Gotan Project au reușit să ridice sala în picioare și chiar să provoace la dans câteva cupluri. Da, a fost unul din cele mai bune concerte ever. E destul de greu să cuprinzi în cuvinte o experiență de genul ăsta. Gotan se trăiește, nu se povestește. Așa că tot ce pot să spun e că au avut un setlist pe măsură. Au cântat de pe cel mai recent album și au încântat publicul cu piese mai vechi printre care Epoca, Una Musica Brutal, Santa Maria, Diferente, Mi Confesion, care i-au instigat pe cei din sala atât la aplaudat frenetic cât și la dansat un tango ca la carte fie în fața audienței, fie mai timid în spatele sălii. De fapt, cred că toți cei prezenți acolo au “dansat” mai mult sau mai puțin. Și, bineințeles, după cum eram obișnuiți deja, proiecțiile și jocurile de lumini au fost fantastice. Uitasem să adaug că sonorizarea a fost impecabilă. Așadar, am asistat la un concert căruia nu aveai ce să-i reproșezi, poate doar faptul că cele două ore nu au fost îndeajuns pentru a trăi asemenea momente.

După o seară de vineri, care mi-a lăsat cea mai frumoasă senzație post-concert de până atunci, am pornit sâmbătă spre The Big 4. Iar ziua 2 la Sonipshere Festival, pot să spun că nu m-a dezamăgit absolut deloc. Cu Anthrax nu avusesem prea multe tangențe până atunci, dar mi-au plăcut mult. Iar tribute-ul adus lui Ronnie James Dio, prin piesa Heaven and Hell, a reușit să unească un public întreg. Au fost energici, au comunicat cu publicul, mi-au plăcut. La Megadeth, am atinse cote maxime (în sinea mea, bineînțeles).  Dezamăgirea mea a fost că vocea lui Mustaine se auzea mult prea încet, iar faptul că lângă noi era un grup de grohăitori neinspirați, nu a ajutat prea mult. Asta ca să nu mai menționez puștimea fumată sau băută, care se manifesta atât de aiurea că-ți venea să le dai vre doo bobârnace. Bineînțeles, let’s not forget the taaaaaaall rockers, din cauza cărora m-am chinuit să văd ceva. Dar trecând peste toate aceste inconveniente, Megadeth kicked ass. Vroiam să-i văd de câțiva ani, and I finally got to sing along with them.

La Slayer a fost rupere. Pogo peste pogo, crowd surfing, plete aruncate/ rotite în aer extrem de rapid, berea aruncată pe sus…Slayer. Nu sunt mare fan (chiar deloc), dar sună atââââât de bine, că oricât de sceptic ai fi, e imposibil să nu te bâțâi măcar un pic. Până să înceapă Metallica, ne-am dus să mâncăm un cârnat (“meniul” de la festival a lăsat de dorit, tot ce puteai mâncă fiind mici, cârnați nemțești sau frigărui, deci un mare minus din partea mea).  După o “cină copioasă”  ne-am îndreptat spre locul cu pricina, adică spre jumătatea puhoiului isterizat după Metallica (sinceră să fiu, cred că 80 % din oameni au venit pentru ei și Doamne, ferește să-i fi trădat tricourile). Metallica au avut cam același setlist de acum 2 ani, aceleași poante, iar Hammet, același solo. Previzibil, dar au cântat bine. Iar Hetfield a dat-o-n bară nasol cu “It’s up to you, Budapest”. Tipic. Dar publicului nu a părut să-i pese. Din contră, lumea era din ce în ce mai extaziată .

Per total, au fost cele mai mișto zile din ultimul timp. I shall not complain once again, but something bad is in the air. Anyway, o să revin în curând cu niște filmulețe de la Gotan, pentru că la Sonisphere nu m-am încumetat să-mi iau camera.

Gotanii la final de concert

Gotanii la final de concert

Advertisements