Cred că aveam vreo 4-5 ani când tata mi-a dăruit un BMX verde fosforescent. It was love at first sight, dar the old man a dus lupte de convingere cu mine să renunț la roțile ajutătoare. Fail! Plus ca la fiecare ieșire cu bicla cineva mă ținea de șa, însă inevitabilul s-a produs într-o zi de vară, în parc, când nu am mai primit ajutorul cu care eram obișnuită. Când am realizat că nu mai e nimeni în spatele meu să mă țină, am căzut. Nu pentru că nu m-aș fi descurcat singură (reușisem să mențin controlul ghidonului zeci de metri), ci pentru că undeva în adânc aveam implantată ideea ca there must be someone behind me.

Tata mi-a mai dăruit două biciclete până să moară. Pe ultima am iubit-o cel mai mult. Era un MTB vișiniu cu care mă aventuram peste tot. Nu-mi păsa de restricții sau de pericole. Eram în plină perioadă de explorare și bineînțeles mă întorceam acasă cu cel puțin o julitură. De fiecare dată mă aștepta mama cu sticluța de rivanol. Aveam oroare de substanța aia. Avusesem un accident cu bicicleta în urma căruia mi se luase pielea de pe bărbie și genunchi. Răsplata mea: rivanolul. Răsplata vecinilor: urlete apocaliptice. 😀

MTB-ul a fost abandonat în brațele unchiului meu, după ce am recuperat-o din mâini străine care mi-au ținut bicicleta captivă aproximativ un an. Iubirea pentru pedalat nu a dispărut niciodată, dar de când m-am mutat în București, acum 7 ani, ocaziile în care puteam să pedalez au fost din ce în ce mai rare. Aproape de sfârșitul primului an de facultate mi-am cumpărat o bicicletă de la DHS. A costat vreo 300 de lei. Nu era ieșită din comun, însă avea tot ce îmi doream eu la momentul ăla. Bucuria nu a durat mult. Dupa nici două luni de când o aveam, un individ s-a încumetat să urce până la 8 și să fure ambele biciclete, prinse cu lanțurile de balustradă. Am plâns, am încercat s-o găsesc, iar într-un final m-am conformat.

Acum am un MTB alb de la Decathlon. Mi-a fost alături la primul marș al bicicliștilor la care am participat (marșul Earth Hour). Iar in weekenduri abuzez de ea pe cât de mult pot. Azi am ieșit în Herăstrău. M-am plimbat și în jurul lacului and my chill mood was almost ruined at some point. Erau vreo 3 cupluri în fața mea, iar eu am încetinit. Unul din masculii alfa o trage deoparte pe nevasta/iubita/amanta lui. Apoi pe un ton ofuscat mă întreabă de ce nu merg pe pistă. L-am ignorat și am plecat mai departe. Însă mi-a părut rău că nu i-am servit o replică. Mi-aș fi dorit să-i spun că plimbările în jurul lacului nu sunt rezervate doar pietonilor. Aș fi vrut să-i spun că unul din motivele pentru care nu avem o cultură a bicicletei este atitudinea oamenilor de genul lui. În ultimă instanță mi-aș fi dorit să-l “ștampilez”. 😀 Dar am preferat să înghit în sec, ca de obicei.

Trecând peste episodul ăsta, chiar mi-aș dori să văd orașul plin de bicicliști. Sunt conștientă că în momentul de față nu se poate. Nu există piste speciale pentru bicicliști, la modul serios. Încă avem șoferi mârlani. Încă avem oameni cu ochelari de cal. Cât despre câinii care mai că ar gusta un copănel de biciclist, well, tot noi bicicliștii suntem de vină. NU știm să ne purtăm cu ei și nu i-am obișnuit cu prezența noastră pe două roți. Da. Păi câinii din parcuri de ce lenevesc plictisiți când pedalăm pe lângă ei? Sunt obișnuiți cu noi. Restul câinilor ne văd atât de rar pe străzi ca devin confuzi în momentul în care “bolidul” le invadează teritoriul.

Start loving your bike more often, people! 😀

Advertisements