Cum epifaniile astea te lovesc de obicei când prestezi activități nu tocmai destinate filosofării, ședeam eu astăzi la duș și am avut REVELAȚIA (printre altele că ar fi cazul să nu mai las blogul ăsta în paragină, nu de alta dar tare bine mai e să ai unde să-ți verși of-ul). Marea revelație vine pe fondul unor angoase legat de job/job-uri în general și al întrebării care mă macină de ceva timp încoace: „Tu ce vrei să faci mai departe?” (întrebare care mi-a fost adresată de cel puțin trei ori în ultima vreme). Cumva încă mă ascund în spatele unor răspunsuri diplomatice, but it keeps haunting me. Fără dar și poate sunt o mare cinică: urmez un master cel puțin interesant, dar nu mă regăsesc în aproape nimic din ce se întâmplă acolo, iar în ceea ce privește job-ul…eh, asta e altă poveste, esența fiind aceeași.

Trecând peste cinism și insecuritate și alte bălării de genul asta, ideea timidă care a răsărit în timp ce picurii fierbinți cădeau râuri-râuri pe corpul subsemnatei se referă la limitările pe care ni le impunem. Mai mult decât atât, media ni le impune: românii sunt lipsiți de resurse, nu au un viitor în față, sunt săraci, sunt inferiori altora și lista poate continua. Poate exagerez pe alocuri, dar încurajările sunt rarisime. Protestez și eu în felul meu în fața gargarei ăsteia. Ca oameni în general, avem așteptări prea mici de la noi, considerăm că ne lipsesc resursele pentru a progresa și îl luăm pe NU în brațe. Eu cred că avem toate resursele la îndemână și că într-adevăr, the sky is the limit.  E nevoie doar de câteva momente de reculegere, o foaie și un pix, iar restul devine istorie.

Pentru a evita un discurs patetic (dacă nu cumva am picat în panta aia deja), vă recomand un filmuleț cel puțin interesant care are toate șansele să vă scoată din zona de confort. Mi-a fost recomandat de un om drag mie și la rândul meu vă rog să rupeți 39 de minute din timpul vostru (și eventual să treceți peste detaliile regizorale).

Advertisements