Astăzi am atins punctul ăla nevralgic pe care mulți îl numesc midlife crisis, concept care de altfel ar trebui să-mi fie străin, pentru că, nu-i așa, nu am nici măcar un sfert de veac pe acest pământ. Bun, acestea fiind stabilite, cineva poate să-mi recomande un duș cu apă rece (ironic, chiar s-a luat apa caldă de vreo câteva ore) și să mă sfătuiască să mai acumulez niscaiva ani de experiență până să încep să mă plâng ca un pseudo-adult râzgâiat. Constat cu stupoare și chiar tristețe că mă mulțumesc (cu adevărat) foarte puține lucruri în ultimul timp și în permanență văd hibele societății. Mai grav e când te ciocnești de ele zi de zi.

Așa că, încă o dată, fac terapie prin scris. Mă expun în fața celor 2-3 oameni rătăciți și cu mâna pe inimă îmi recunosc slăbiciunea. Recunosc că tânjesc cu ardoare după vârful unui munte sau hai fie, și al unui deal, de unde să țip din toți rărunchii. De mică mama m-a îndemnat să nu mă mâhnesc și să nu plâng pentru că mă voi îmbolnăvi de inimă. Eu îmi permit s-o contrazic și să-i spun că un mai mare rău îmi fac dacă refulez toate frustrările astea. Da, în mod ideal, toți ar trebui să fim fericiți, să avem bani, să știm ce vrem și încotro ne ducem, ba mai mult decât atât să nu arătăm o urmă de slăbiciune pentru că asta automat ne plasează în categorii inferioare. Eu, astăzi, îmi permit să spun că sunt slabă, că sunt nesigură și că mă înfurie nedreptatea (și nu o spun la modul naiv). Suntem cu toții pasageri: cunoaștem oameni, lăsăm oameni în urmă, părăsim locuri de muncă, dar de fiecare dată o parte din noi rămâne acolo undeva. Acum mă întreb dacă unii din noi știm cât și cum să investim în viață. 

Așadar, astăzi vreau să pun piciorul în prag. Astăzi vreau să nu mai consum timp și nervi aiurea. Astăzi vreau să trag  linie și să merg mai departe.

Advertisements