The Progressive-Rock Dream Team a fost intr-adevăr o surpriză plăcută și mai degrabă un preludiu pentru ce va fi concertul Dream Theater (în caz că va fi). Cei 4 reprezintă nume grele de pe scena progressive, iar despre Mike Portnoy nici nu mai are sens să spun că este un toboșar multipremiat și al doilea cel mai tânăr toboșar inclus în Modern Drummer Hall of Fame. Oamenii ăștia au fost profesioniști și au dat clasă prin tehnica lor…dar atât. I-am simțit destul de departe de public și nu știu dacă asta are treabă cu faptul că m-am chinuit tot concertul să văd ceva. Portnoy a avut câteva intervenții în care a spus că se bucură să revină în România după 10 ani (norocoși cei care au prins concertul DT din 2002) și a întreținut publicul zgomotos. Da, publicul (mai ales secțiunea din fața scenei) a fost entuziast și emoționat.

Concertul, care inițial fusese anunțat de la ora 21:00 urmând să ia sfârșit spre miezul nopții, a durat cam 90 de minute și asta după ce a început cu întârziere de aproximativ o oră. A fost neplăcut mai ales că în timpul ăsta pe ecranul cel mare de pe scenă rula la „foc continuu” clipul de promovare a concertului. Devine stresant după o perioadă să caști ochii la așa ceva timp de mai bine de o oră, dar am trecut și peste asta. Marea nemulțumire a venit din vizibilitatea redusă. O să susțin răspicat că mega clubul Chaos Venue (fost Jukebox) este o idee proastă ca locație pentru concerte. Din păcate la cei 1,69 m a trebuit să ridic gâtul constant mai ceva ca o nevăstuică/popândău/girafă și nici așa nu am văzut mare lucru pentru că de ce nu, este mișto să ai un podium/ring de dans în față, care le dă altora un avantaj de încă 10 cm. Un alt minus a fost sunetul, care mie personal nu mi s-a părut atât de îngrozitor, dar les connaiseurs susțin că le-au sângerat urechile (caz similar la concertul Opeth din același Chaos).

Revenind la the dream team, mi s-a părut drăguț când Derek Sherinian a apărut pe scenă purtând un tricou cu Trooper la modul că nu prea te aștepți la așa ceva. Sheehan și MacAlpine au cântat cu pasiune, iar Portnoy…well, e Portnoy. 🙂 Ce mi-aș fi dorit mai mult din partea lor, poate o conexiune mai bună cu publicul și categoric un solo de tobe, care nu a existat!!! Overall, au fost profesioniști și au venit să-și facă treaba așa cum știu ei cel mai bine: scurt, la obiect și cu un setlist pe măsură.

Și la final o poză la calitate îndoielnică:

Mike Portnoy, Billy Sheehan, Tony MacAlpine

Advertisements