Cam așa poate fi rezumată seara de 24 martie: 4 ore de spectacol, 14 artiști și un public restrâns. Dincolo de aceste cifre, a fost o seară cel puțin interesantă, din mai multe puncte de vedere.

Luni seara m-a găsit bântuind pe la gardurile de la Romexpo, în așteptarea momentului în care urma să-mi iau în primire locul de la Golden Circle. Pe scurt: multă puștime, extrem de disperată, care se călca în picioare, cu toate că oricât de departe ai fi stat față de scenă, nu aveai cum să ratezi ceea ce se întâmpla acolo (concertul a avut loc la Romexpo, la Pavilionul Central, totuși). Am ajuns la locul cu pricina, lejer din punct de vedere al densității demografice, dacă mi-e permis să spun asta, berea și apa la același preț ca la orice alt concert de genul ăsta (pardon, jetonul a fost doar 6 lei!), iar cozile s-au format ceva mai târziu.

Cu o precizie uimitoare, show-ul a început la 19:27, aducându-i pe scenă pe cei de la Death Dealer, heavy metal foooooarte apropiat de stilul celor de la Judas Priest, poate și din cauza faptului că Sean Peck, vocalistul trupei, părea copia fidelă a lui Rob Halford: chelios, cu ochelari de soare și purtând veșnicul palton din piele. Ross the Boss (Manowar) și ceilalți colegi de trupă au cântat ca la carte și au adus publicul într-o stare totală de frenezie la piesa “Hail and Kill”, a legendarilor Manowar.

Kobra Paige (Kobra and the Lotus) a fost următoarea apariție după o scurtă pauză și mare lucru nu pot să zic: o tipă care arată bine, un fel de Shakira a scenei metal, cu o voce bună,  într-adevăr, dar care nu m-a impresionat foarte mult. Este totuși interesant să asculți Fear of the Dark în interpretarea asta, dar cred ca rolul ei în show a fost pur estetic și vizual.

Brian Fair (Shadows Fall) a făcut senzație cu dread-urile imense și mă uitam cu teamă, așteptând ca după headbang-ul ăla să fie scalpat de propria podoabă capilară, care, sincer, părea o entitate acvatică. Mă rog, trecând peste aspectul fizic, omul a fost energic și a fost principala cauză a unui mosh pit ceva mai măricel, care a crescut in dimensiuni sub ochii noștri (aici, trebuie să recunosc că am împărțit și eu niște coate sănătoase…și nu numai).

După o altă pauză, pe scenă a urcat Udo Dirkschneider (UDO, Accept), acest bunicuț al metal-ului, care, în ciuda vârstei înaintate, a cântat ireproșabil și a antrenat publicul prezent. Balls to the Wall, o piesă așteptată de altfel, a unit vocile multor îndrăgitori ai trupei Accept.

Max Cavalera a fost unul din motivele pentru care mi-am luat bilet la concertul ăsta și aveam așteptări mari, în special după anunțul retragerii lui Phil Anselmo din line up-ul Metal All Stars. La Cavalera, nu prea este mult de comentat, omul chiar a încercat să închege câteva vorbe în română și ne-a oferit o porție de brazilian death metal, presărat cu un mosh pit. Mi-aș fi dorit să ascult mai multe piese, dar m-am adaptat la formatul deloc generos și m-am bucurat de sunetele tribale, riff-urile grele și o prezență scenică, deja devenită clasică.

Joey Belladona a însuflețit Pavilionul Central și a țopăit dintr-o parte în alta a scenei, debordând de energie și reușind să ofere o doză de thrash metal în formă pură (aștept cu nerăbdare un nou concert Anthrax în România). T.N.T. a strâns ropote de aplauze, în rândul fanilor frenetici.

După reprezentațiile energetice, scena i-a aparținut lui Zakk Wylde, care a fost în lumina reflectoarelor în tot acest timp și chiar ne-a încântat cu solo-urile de chitară și dedicarea pe care a avut-o pe parcursul celor 4 piese cântate. Momentul lui a fost diferit de toate celelalte din seara aia și accentul a fost pus pe pasiunea interpretării și a conexiunii prin muzică. Mi-a plăcut foarte mult și parcă îmi pare rău că nu am răbdat până la marele final.

Zakk Wylde - Metal All Stars

Zakk Wylde – Metal All Stars

All star jam-ul nu a fost chiar un all star jam, în adevăratul sens al cuvântului, dar principalele figuri ale show-ului au revenit cu încă o interpretare, iar aici l-am remarcat pe Cavalera, căruia îi mulțumesc pentru Roots Bloody Roots și, evident, piesa War Pigs, cântată de Zakk, a fost cel puțin emoționantă, însă nu am ascultat-o până la sfârșit, zbughind-o în speranța că nu o să ajung în creierii dimineții acasă (evident că astrele nu s-au aliniat cum trebuie).

Per total, a fost o experiență care m-a scos din rutina mea și mi-a arătat o altă latură a mea și a celor din jurul meu. Trecând peste filosofiile astea, am așteptat să (re)văd o parte din artiștii ăștia cu sufletul la gură și cred că pe viitor, ideea unui astfel de show poate avea un succes mai mare decât a avut acum.

Advertisements