Am crescut într-un oraș de munte și cu toate astea, spre rușinea mea, copilăria nu mi-a fost marcată de trasee montane. Singurele amintiri sunt legate de veșnicele excursii cu învățătoarea la Cabana Voina (sunt câmpulungeancă), de unde o luam agale spre Bătrâna, însă mai mult nu m-am aventurat. La 14 ani m-am mutat în orașul ăsta gri, supranumit capitală, așa că șansele să pot deveni omul munților au scăzut alarmant. Acum niște ani am mers cu prietenele din liceu și mama uneia dintre ele (o femeie extraordinară, care face trasee cam în fiecare weekend) de la Poiana Țapului și am ajuns pe la ~1300 m, la Poiana Stânii, apoi am coborât în Sinaia, dar periplul meu acolo părea să se oprească, cel puțin până acum.

Traseu Munții Ciucaș

Weekend-ul ce tocmai a trecut m-a pus în fața unei experiențe mărețe, pe care aș repeta-o la nesfârșit. Omulețul urban din mine a întâlnit Munții Ciucaș, alăturându-se altor 8 oameni cu poftă de urcat pe munte. Sâmbătă am pornit spre Bratocea și noroc că am împrumutat o pereche de parazăpezi, că altfel mă făceam una cu marea zăpadă, în care m-am afundat de vreo câteva ori. Traseul a fost unul solicitant, pentru mine cel puțin, și a trebuit să țin pasul cu ceilalți, dar vorba aia, omul cât trăiește își depășește limitele. Vremea a fost de partea noastră și am avut alături de noi, pe tot parcursul zilei, un soare puternic (în schimb, dacă nu aveai ochelari de protecție, cum a fost cazul meu, nu încetai să te întrebi de ce cuplul ăsta fatal, zăpadă-soare, este atât de invidios pe o pereche minunată de ochi încât ține musai să-i semi-orbească). Momentul în care am ajuns pe la 1800 m și am putut să-mi clătesc ochii cu atâta frumusețe îmi va rămâne pe retină multă vreme de acum încolo și, serios acum, Dumnezeu, Mama Natură sau hazardul (you name it) este un artist pe cinste care și-a desăvârșit opera în munți. Toată nebunia asta să fi durat peste 5 ore, deja pierdusem noțiunea timpului și cu toate că spre final începusem să resimt oboseala, când ne-am întors la mașini eram dispusă s-o iau de la capăt.

Bratocea Munții Ciucaș

Bratocea Munții Ciucaș

Seara ne-am cazat la o pensiune ok din Cheia (trăiască netu’ și ale lui rezervări spontane) și am descoperit Dixit, un board game pe care o să-mi pun lăbuțele cât de curând. A doua zi, după un mic dejun (prea) copios ne-am făcut curaj pentru un traseu spre Muntele Roșu, teoretic mai lejer, dar la cât ajunsesem să urc (unghiul nu mă ajuta deloc), îmi doream mai degrabă să mă duc spre Bratocea și înapoi de o mie de ori. A nins tot drumul, iar pădurea pierdută pe alocuri în ceață îți insufla când siguranță, când incertitudine. Ajunși la Cabana Muntele Roșu lucrurile deja arătau mai bine și mă întreb dacă pentru asta a fost de vină ceaiul cu coniac (m-a uns la suflet, nu alta).

Muntele Roșu

Aventura noastră s-a încheiat în momentul în care ne-am urcat în mașini și am pornit spre București. Drumul înapoi a fost încărcat cu imagini, care-mi zburau prin minte, despre munții semeți și 9 oameni voioși care s-au lăsat pradă naturii.

Advertisements