Scenariu: se ia una bucată blonzime, se adaugă ingredientele secrete, the usual stuff: sugar, spice and everything nice și se ornează cu un tutu, se aruncă în cazanul cu săptămâni de antrenamente de alergare, mai ceva ca un câine în jurul cozii, iar adițional se și trag căștile în urechi cu ceva supărare pe viață. Turele în jurul lacului sunt mai amuzante dacă avem și niște câini cu sau fără stăpâni, cu poftă de copănele balerinice (de altfel, am auzit ca merg cu o legătură de leurdă, că tot e în sezon). După ce se atinge viteza maximă (pentru 10 metri probabil, că cică așa te încurajează prietenul Endomondo), se trage un șut în tutu, pardon în moral, și se continuă antrenamentul (ceeeee? n-am terminat după 1 km?), presărat cu admirat copăceii plini de puf, care-ți intră și ăla care pe unde, și meditat asupra nemuririi sufletului. Dacă n-am adormit între timp, se trece la pasul următor: alergat alături de câteva mii de bezmetici, că e cool să schimbi impresii pe traseu despre cele mai noi tendințe în moda alergăcioșilor (am investit mai mulți bani în echipamentul de alergare decât în hainele cumpărate în ultimul an de zile, trust me). Bear with me în tot acest scenariu, că de-abia acum devine interesant.

Anul acesta la OMV Petrom Bucharest Half Marathon voi avea două roluri: de voluntar și de alergător, pentru că da, așa cum scriam acum două luni, am început să-mi mișc fizicul cu spor. De câteva luni alerg ca bezmetica prin parc (mă rog, nu alerg foarte rapid) pentru că am descoperit cât de faină poate fi activitatea asta și iată-mă acum împăcând utilul cu plăcutul. De ce spun asta? Pentru că am făcut echipă cu alți trei oameni dragi și frumoși și am promis că vom da o reprezentație pe cinste pe străzile Bucureștiului, în data de 17 mai. Ne-am „tras” în poză (dovadă stă cover photo-ul de pe feisbuc), ne-am ales un nume șmecher (cică pe unu’ dintre noi l-ar chema Soare) și ne-am promis că nu o să ne împiedicăm prea tare în tutu-uri pe traseu. De ce facem asta? Ca să redăm demnitatea pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței.

Aici am ajuns în punctul povestirii unde protagoniștii nu mai suntem noi, ci voi, cei care vă puteți alătura acestui demers. Cum? Păi simplu, intrând pe pagina noastră de Galantom (o platformă de fundraising minunată despre care voi scrie cât de curând) și făcând un gest simplu, dar valoros, și anume: donând bani pentru acești pacienți care au atâta nevoie de sprijin. Ca să nu mă mai pierd în cuvinte, dați click AICI și donați atât cât puteți, dar faceți acest pas măreț. Ce promitem noi în schimb? Recunoștință eternă și un joc de glezne de o să crape toate balerinele de ciudă. 😀

Despre Hospice Casa Speranței am tot scris în ultimii ani, iar pe cei care încă nu îi cunosc (greu de crezut) îi invit să intre pe site-ul lor și să citească despre ce face acest ONG minunat din ’92 încoace. Eu atât vă zic: Hospice a introdus conceptul de îngrijire paliativă și a oferit pentru prima dată servicii specializate de acest tip, în România, iar în 23 de ani de existență a adus alinare și speranță pentru peste 14 000 de pacienți. Mult, puțin? Voi decideți. Atunci când o boală incurabilă te îngenunchează, iar statul nu dă nici măcar doi bani pe tine, este reconfortant să știi că există niște oameni care lucrează pentru a-ți reda demnitatea până în ultima clipă.

Eu mi-am terminat pledoaria, pentru voi de-abia de aici începe povestea Hospice.

Cea mai șmecheră balerină care aleargă pentru Hospice

 

Photo credit: Robert Lazăr, care s-a ocupat de „înfrumusețarea” mea.

Advertisements