Întreb asta pentru că pe 17 mai, la OMV Petrom Bucharest Half Marathon, am constatat și eu că nu ne-a lovit originalitatea atât de tare atunci când ne-am tras metri de tul înnodat pe șolduri. Dar acum fie vorba între noi, altfel întorci privirile când ești bărbos și ți se fâlfâie…tutu-ul, bineînțeles.

Acum câteva săptămâni scriam despre cum mă pregătesc să alerg la Semimaraton alături de trei coechipieri pe cinste, iar acum, tardiv, în stilu-mi caracteristic, rememorez ce a însemnat pentru mine evenimentul ăsta.

În ziua precedentă alergării am voluntărit cu drag și spor pentru cursa copiilor și am mișunat mai mult sau mai puțin pe la înscrieri, pe unde au trecut sute de copii nerăbdători. M-a bucurat să văd atâta determinare la cei mici și uneori chiar cred că ne bat la curu’ gol, dar asta-i altă discuție. Ce n-am înțeles, în schimb, e ce a căutat Mecu’ în toată ecuația asta, că păcatele nu și le spală ei așa. Then again, să lăsăm această dialectică pe altă dată. „Ușor” praf de oboseală, după ce mi-am terminat norma, am tras de tutu una din balerine și ne-am încumetrit până la cortul Hospice, de unde am ridicat kiturile de alergare, ca a doua zi să putem defila în echipament complet. Vedeți mai jos cam ce „costumații” am avut.

Duminică, ne-am adunat trei sferturi de echipă în Piața Constituției, ne-am pupat ca la Milano și l-am sacrificat întâi pe bărbos, care înțeleg că a făcut ravagii pe traseu și chiar a fost tras de tutu de câteva ori (care ai fost, mă?). Eu am mai hoinărit ceva vreme prin zonă și apoi realizând că trebuie să preiau ștafeta de la Piața Muncii, m-am încălzit puțin până la Unirii la metrou, sperând că ajung la timp. Am ajuns și am așteptat, și am așteptat și apoi dintr-o dată m-am văzut cu chip-ul prins de gleznă, teoretic pregătită să alerg 6 km. I-am alergat, mai cu spor, mai cu durere de spate (că subsemnata aparent e ușor defectă) și când am urcat spre Calea Victoriei am simțit o mare ușurare predând ștafeta. Distanța asta e o nimica toată pentru majoritatea celor prezenți acolo pe traseu și nu numai, dar când te lovește soarele în cap, iar apa din pahar îți nimerește cel mai puțin fix gura, e cam nasol. Așa că dacă e să mă laud cu ce timp am scos, well, vreo 35 de minute și ceva. O fi bine, o fi rău? Cert e că data viitoare mă costumez într-un butoi cu apă, poate așa am mai mare noroc. Overall, timpul real pe care l-am avut a fost de 01:58:39 și am ieșit pe locul 115 din 439, deci nu am fost chiar praf.

La finish am ajuns toate patru balerinele sau balerinii, cum vreți voi, și ne-am fâlfâit tutu-urile în urale și aplauze. Înțeleg că de acum suntem faimoși, dar și mai important, de acum niște pacienți îngrijiți de Hospice Casa Speranței au parte de câteva momente de demnitate. Acesta a fost scopul nostru, mai mult decât să provocăm râsete necontenite, ne-am dorit să producem schimbare și sperăm că am și reușit. Pentru că donațiile continuă, dați un click AICI și alăturați-vă unor oameni de bine.

Tutu-uri deja ne-am tras, așa că întrebarea rămâne: ce purtăm la toamnă?

Advertisements