Duminică seară am aterizat cu forțe proaspete la Arenele Romane, la primul concert notabil de când Mercur a ieșit din retrograd și a urcat în termometre. Aveam luat din timp biletul pentru Amorphis ca apoi să aflu că li se alătură Textures și surpriza serii, Poem. În stilul caracteristic vom poposi pe la fiecare trupă în parte, că doar așa-i frumos, iar întâmplarea face că la orele 19:00 chiar eram postată la intrare, având timp să inspectez zona de merch și să înghit în sec (bloody expensive Textures T-shirt with pink tentacles, you shall not be forgotten, of).

Surpriza serii, așa cum spuneam mai sus, a fost chiar Poem, o trupă din Grecia, care pe parcursul recitalului a reușit să strangă din ce în ce mai mulți curioși în fața scenei și să primească aplauze sincere. Cu toate că au avut un start mai timid, deh, mai tre’ să te și acomodezi cu tăti cele, au demonstrat că au energie pe scenă și un setlist pe măsură încât oamenii să se mobilizeze. Mă bucur să constat că din ce în ce mai multe trupe aleg să spargă barierele și să se adapteze vremurilor noastre care cer un sound nou, iar prog-ul ăsta modern are din ce în ce mai mulți adepți. Sper să mai am ocazia să-i văd live preț de mai multe minute decât a durat recitalul de duminică, cuz they’re worth it.

După o pauză în care ne-am clătit ochii cu diverse și ne-am uns gâteljurile cu licoarea „magică” la suprapreț, pe scenă au urcat Textures, pe care m-am bucurat să-i văd pentru prima oară. I-am descoperit relativ recent și recunosc că nu le-am luat albumele la rând, am dezvoltat mai degrabă o relație pe shuffle, but boy, they can take you to some places. O trupă olandeză încadrată în valul de new prog și metalcore, cu care ori faci pace, ori nu. Muzica lor cu pasaje de o tehnicitate brutală reușește să se împletească cu sound-uri melodice și să te țină hipnotizat în fața scenei (sau ceva mai în spate, fie vorba între noi). I-am ascultat aproape în transă și cu greutate am conștientizat finalul recitalului, deși Laments Of An Icarus te scoate din hipnoză cât ai zice pește.

Textures Arenele Romane

Textures Arenele Romane

Ne-am dezmeticit vreme de câteva zeci de minute, după care i-am primit în aplauze pe finlandezii de la Amorphis, trupă pe care am descoperit-o, clasic, în liceu și cu care am avut o relație de love-hate, dar care a reînviat în decembrie anul trecut când i-am văzut în deschidere la Nightwish alături de Arch Enemy. Din toamnă trecută am perioade în care țin albumul Under the Red Cloud pe repeat și cu fiecare audiție parcă mai descopăr ceva. Deși trupa are bine lipite etichetele de melodic death metal și folk metal, nordici, ce să-i faci, cred că merită ascultată cu tot ce are de oferit și zic că nu întâmplător și-a intersectat destinele cu sfântul prog. Cum concertul a făcut parte din turneul de promovare a celui mai recent material discografic, evident că seara a abundat în piese extrase de pe Under the Red Cloud, actually, recitalul a debutat cu piesa omonimă, dar fanii au avut parte și de piesele care i-au consacrat: On Rich and Poor, Drowned Maid și My Kantele. Well, to be honest, Black Winter Day a lipsit cu desăvârșire din setlist deși am auzit voci în jurul meu care cereau asta cu ardoare. Eu am căscat bine ochii și urechile la House of Sleep, care, deși anunța finalul concertului, a fost urmată de încă trei piese, care au plimbat publicul din prezent până la trecutul glorios. O oră jumătate mai târziu, în uralele oamenilor, finlandezii și-au luat rămas bun.

Amorphis Arenele Romane

Amorphis Arenele Romane

Cam asta a fost, until next time și să vie vara mai repede cu ale sale concerte care mă vor duce în sapă de lemn. 😀

Advertisements