Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată? 😀

Advertisements