Astăzi aveam de gând să scriu din nou despre Sibiu și locurile mișto în care te poți ghiftui cu stil, pe bani decenți, dar marcând cumva simbolic ziua alegerilor locale din acest an, îmi voi vărsa năduful pe o temă abordată acum trei ani: șpaga. Contextul nu este cel mai fericit, dat fiind că bunicul meu se află acum pe patul de spital, dar întâmplarea de mai jos a venit cumva la fix ca un reminder al corupției care zace în ADN-ul poporului nostru și, sper, ca o trezire la realitate.

Bunicul meu, un om la 82 de ani, ca mulți dintre bătrânii noștri, este o țintă marcată de vulnerabilitate în fața aparatului de propagandă, care își tot întinde ghearele și sugrumă de ani de zile orice încercare timidă de „nesupunere” și vociferare. Chiar pe patul de spital, am avut o discuție destul de aprinsă cu el pe tema clasei politice din România. Așa cum puteți bănui, molima roșie l-a îmbolnăvit și pe el. Oamenii din spatele acestui partid putred (ca multe altele de pe la noi) par imaculați în ochii lui și refuză să admită cât de corupți sunt chiar și când atâtea dosare penale poartă numele lor. Mie mi-e deja clar că pierd fiecare luptă pe care o port cu el pe tema asta. Mă doare chiar să zic că mă lupt cu el, doar e bunicul, dar în privința asta suntem atât de antagonici. E paradoxal cum ia apărarea fix celor care, culmea, au distrus industriile pe care bunică-miu le plânge astăzi, dar chiar și atunci când vedem, nu credem. Corupția, deja știm, a acaparat cel mai mic cotlon de pe pământul ăsta și motorul său e lăcomia omenească. E o relație de directă proporționalitate: cu cât ești mai lacom, cu atât ești mai coruptibil sau corupt, dacă vreți.

Bunică-miu a venit la București să-și opereze ambele picioare. Pe rezident îl știe, susține el că e om cumsecade. Medicul, care l-a operat marți, în schimb, aproape că și-a vârât mâinile în buzunarul său. Mi-am scrâșnit dinții de nervi și neputință când, aflat la reanimare, bunicul m-a atras aproape de patul său, să-mi șoptească cât i-a cerut și cum s-a întâmplat. Cred că la piață e mai multă disciplină decât a fost în episodul ăsta. Da, bunică-miu a fost amenințat că nu va fi operat și i s-a „sugerat” pe un ton nu foarte amabil să pluseze dacă vrea să fie băgat în seamă. De aici încolo lucrurile au devenit și mai ridicole. După ce bunică-miu a adăugat bani la plic, medicul și-a ieșit din fire și i-a aruncat înspre el, aproape „jignit” de tupeul de a nu atinge măcar pragul minim acceptat de el. Într-un moment de vulnerabilitate, bunică-miu și-a dat aproape ultimii bani din buzunar ca să fie primit în sala de operație.

Da, dragilor, asta nu este o poveste care cred că mai poate produce vreun șoc vreunuia dintre noi, dar jur că să fi fost de față când târguiala a avut loc, i-aș fi sărit medicului la gât. Ce aș fi rezolvat cu asta? Nimic, ba mai mult cred eu mi-o luam, iar bunică-miu neoperat rămânea. Dar mă înfurie că în punctul ăsta mai mult decât să-mi vărs amarul pe taste, n-am ce să fac. Înțeleg cât de inechitabilă este leafa medicilor și a întregului personal din sistemul de sănătate, dar unde este echitatea atunci când mie, cetățean al acestui stat, care cotizez la bugetul sănătății, mi se bagă mâna în buzunar? Dacă facem un calcul simplu, luând ca referință salariul minim pe economie, vedem cum contribuțiile la sănătate sar de suta de lei. Când la final tu rămâi cu mai puțin de 800 de lei în buzunar, parcă-ți piere zâmbetul de pe față. N-am nicio problemă cu contribuțiile la sănătate, atâta vreme cât sunt justificabile. Doar că nu pot să uit cum acum trei ani la Bagdasar m-au trimis să-i cumpăr maică-mii perfuziile necesare și Algocalmin, un nenorocit de Algocalmin. Așa că nu mai înțeleg ce scop mai au atâția bani plătiți la stat când în final îți plătești medicamentele cele mai banele, iar când ajungi la bisturiu negociezi la sânge taxa de intrare în sala de operație.

Soluția ar fi să refuzăm să nu ne mai supunem acestei practici atât de bolnave, dar asta pare utopie. Cum poți să smulgi de la rădăcină un obicei murdar, când nici pacienții și nici medicii nu sunt stimulați să o facă? Hippocrate cred că se răscoală în pământ cu fiecare jurământ pe care se trag flegme în neștire. Să invoci etica și orice principiu moral care ar închide palma înainte să primească vreo atenție, e semn de naivitate. Dacă vrei să dansezi, trebuie să intri în horă. Doar că în hora asta se dansează pe cadavre și din palme curge sânge. Sistemul public de sănătate este falimentar și SRL-urile cu culoare politică stau precum căpușele pe el. La capătul celălalt se află miile de pacienți lăsate-n plata Domnului pe holurile spitalelor.

Ce-i de făcut, cu toate astea, ca să nu ne mai fie frică când trecem pragul unui spital? Cum ne putem recăpăta demnitatea în momentele în care suntem priviți cu dispreț și tratați într-o doară? Cum putem să ducem mai puțini oameni la groapă și să-i aducem sănătoși acasă?

Advertisements