Drumul parcurs de dimineață spre birou s-a desfășurat cu o serie de înjurături și grimase și asta nu pentru că a fost luni – zi fatidică, ci pentru că am avut mersul unui pinguin fracturat de la șold în jos. Dă ce? Parce que subsemnata, dintr-o dorință aproape suicidală, s-a aruncat în brațele sadice ale primului semimaraton montan, cucerită fiind din cale-afară de aproximativ 800 de metri diferență pozitivă de nivel (topografi, săriți în ajutor), niște multe pante numa’ bune de urcat (ghici ce, pe astea mai trebuie să le și cobori la un moment dat), noroaie, bolovani, crengi care te masează mai ceva ca la spa și, în fine, alte elemente naturale care-ți fac cu ochiul. Așadar Georges-Q + munte = LOVE. Oare? OARE?

Ca să fac puțină lumină, am alergat 21 de kilometri la Cozia Mountain Run, fiind prima alergare montană pe care am bifat-o cu succes, dacă ar fi să iau în considerare lipsa de antrenament pentru genul ăsta de alergare. Endomondo mi-a trântit niște 23 de kilometri alergați, eu zic că fie a cedat GPS-ul odată cu mine, fie am reușit ca zevzeaca să parcurg distanța asta pentru că am marele talent să alerg pe exterior, deși nu știu cât de plauzibil e. Trecând peste asta, tot ce știam eu despre alergare s-a resetat în momentul în care s-a dat startul. Au fost porțiuni întregi de urcare care credeam că nu se mai termină iar cum primul traseu serios pe munte și, de altfel, ultimul, a fost acum mai bine de un an, „alergarea” asta m-a bătut la curul gol. Ghilimele sunt puse bine în context, pentru că da, e cam greu s-o numesc alergare în toată regula întrucât în mare parte am parcurs traseul în pas alert, profitând de porțiunile de vale unde zburdam, dar mă și înfrânam tocmai ca să nu pic în tărtăcuță. Din acest motiv, coapsele sunt butuci până-n ziua de astăzi, iar la birou m-am sprijinit în scaun că să mă ridic/așez. Nu mai zic de treptele pe care le-am întâlnit pe parcursul zilei, că iar mă apucă plânsul.

Traseul Stânișoara, deși este unul numa’ bun pentru amatori (așa circulă vorba prin popor), nu-i lipsit de dificultate. În momentul în care ai impresia că te-ai oprit din urcat și dai de o porțiune aparent plată cu iarbă care-ți gâdilă gleznele și te simți așa ca într-o poveste în care de undeva din dreapta o să sară o căprioară care te va însoți până la finish pe acest drum „drept”, te lovești de crunta realitate a urcărilor fără sfârșit. Porțiunile de galop sunt înșelătoare pentru că în momentul în care te simți mai viteaz decât este cazul poți să pici în nas sau să-ți scrântești glezna. Am văzut două cazuri pe traseu și asta se întâmpla de la primii kilometri. Eu am prins curaj când aplicația îmi spunea că aș fi pe la kilometrul 19, deși realitatea era cu totul alta, și am început să bag viteză. Ajungând în dreptul Mânăstirii Turnu am constatat că pe marele final (foarte sadici organizatorii) mă așteaptă un deal cu un unghi de înclinare de toată frumusețea. Nu m-am târât în patru labe, dar nici mult nu mai aveam. După ce am tras de ultimele resurse, iar i-am pomenit când pe unii, când pe alții, pentru că sosise vremea să zburd la vale prin noroaie de astă dată, iar din spate mai veneau tino-nino și băieții vajinici care te cam spulberau din calea lor, deci baftă cu echilibristica. Când am văzut voluntarii care anunțau ultimii 500 de metri, zău că mă simțeam ca și cum l-aș fi prins pe Dumnezeu de picioare. După un scurt moment de panică pentru că ciobănești agitați :D, am băgat un sprintuleț până la finish și cu moaca de mai jos am trecut de poartă cu timpul oficial de 03:32:41.

Ca să ating și punctul important legat de hidratare și alimentare, din nou îl invoc pe creatorul băuturicii izotonice care mi-a fost companioană bună parte din traseu. De apă nu mai zic, că se subînțelege. Când storci din tricou la fiecare pas, iar în colanți simți că se fac niște oareșce valuri de transpirație, zic că-i bine să mai dai o dușcă de apă pe gât. Geluri am băgat două, aveam pregătite trei, dar pe unul l-am donat pe traseu. Pe traseu am băut apă de vreo două ori la punctele de hidratare, iar la Stânișoara am dat pe gât niște suc de mere și am mâncat o felie de măr, asta după ce am tras zona-n poze pentru că peisajul îți lua ochii de-a dreptul. Voluntarii de la punctele de control au făcut treabă bună și au ținut moralul ridicat. Pe traseu chiar ne mai ciocneam de oamenii care urcau pe munte și ne încurajau. Niște puștoaice mi-au dat bună ziua și m-au felicitat și pipotă level 1000, ca să zic așa. Când alergi de nebun prin pădure te ajută să mai dai de-un om bun care să-ți zâmbească sincer și să-ți dea un boost într-un moment în care te lovești de-un zid de neputință. Oricum, renunțarea, când ești aproape-n mijlocul pustietății, nu-i o opțiune. Sinceră să fiu, nici nu-ți vine să renunți când la finish urmează să mănânci cu toată fața bucăți de lubeniță proaspătă și zemoasă. Mmm. M-am înfipt în vreo 7 bucăți și nu am nici cea mai mică urmă de regret. 😀

Raiul pe pământ. #monastery #stanisoara #cozia #mountains #ig_romania #visitromania

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Cu mâna pe inimă promit să-mi trag un șut în disciplină și să mă deșir mai puțin data următoare, nu de alta dar ăsta-i începutul. Vorba aia: no pain, no gain. Așadar, Cozia, să-mi duci dorul (doar) până la anul.

Advertisements