După ce în urmă cu aproape două luni de zile am avut prima alergare trail la Cozia Mountain Run, despre care am scris în timp ce febra musculară tocmai devenise una cu mine, am zis că niște 21 de kilometri petrecuți în Pădurea Băneasa nu sună tocmai rău, fiind prima alergare trail din urbea gri. Vasăzică, de dimineață m-am înființat cu două picioare relativ zdravene și niște entuziasm împletit cu niște grumpiness (că așa-mi șade bine) la FOX TRAIL Half Marathon (văleu, fată, iară băgăm 21?).

Mi-am pregătit echipamentul de cu seară, m-am minunat iar de sticla de un litru jumate de Persil, inclusă în kitul de alergător (subtil, având în vedere că după un semimaraton nu miroși a patchouli și ylan ylang), mi-am pus ceasul la o oră la care, în weekend, somnul e ăl’ mai dulce, iar de dimineață m-am împachetat pentru o cursă care-mi stârnise curiozitatea. Cea mai mare temere era legată de avertizarea legată de viespi și, mai în glumă, mai în serios, ziceam că poate după 13 ani în care un roi de viespi se înfruptase din subsemnata, n-oi păți-o fix acum (ce urmează e demn de o comedie proastă, dar ajungem și acolo). Boooon, ajunsă la fața locului m-am învârtit pe la standuri, am băut o apică, am făcut un șușulică, cam ce poa’ să facă un alergător înainte de cursă. Am făcut încălzire, desigur, după sesiunea oficială că la toi-toi era coadă ca la pâinea caldă, m-am tras în poze la standul Persil, înainte să arăt ca un om suferind, apoi mi-am luat în primire locul de la start.

Primii kilometri nu mi-au dat mare bătaie de cap, mai admiram un copăcel, mai ștergeam sudoarea de pe frunte și așteptam cu nerăbdare primul punct de hidratare pentru că subsemnata ar putea să bea apă fără oprire, bașca la efort fizic. Ei, și de acum va să se desfășoare epopeea Viață, prin reprezentanta de seamă: înciudata viespe – Subsemnata, desigur eu pierzând această luptă. După ce am trecut de punctul de hidratare de la kilometrul 6 am început să trag cătinel de mine în plină arșiță, parce que niște câmp deschis. Pe la kilometrul 7 am zis să pap și eu un gel că poate o fi nivelul de energie scăzut. M-am oprit la umbra copacilor, a durat fix două secunde după ce am rupt ambalajul ca să simt că ceva îmi folosea gamba pe post de masă de prânz. Era ea, furioasă că suratele au fost alungate pe lumea ailaltă și în invidia ei a zis că răzbunarea e mai dulce când te ghiftuiești dintr-o blonzenie cu moaca profund confuză. M-a mușcat cu ob’ectul muncii prin jambieră, după care am simțit o durere care creștea în intensitate. Renunțarea nu era o soluție, vorbim de o înțepătură de viespe, iar alergică nu mă știam, dar zona se umflase. Am continuat să alerg și, surprinzător, aveam un mindset teribil de la locul lui, deși premisele conduceau către cu totul altceva. Trăiască Salomonii mei minunați (de bărbat, don’t ask) care mi-au făcut picioarele ferfeniță, având bășici de pe la kilometrul 3. Nu numai că aștept ca niște unghii să se înșire pe jos, dar cu fiecare privire mai descopăr o bășică nouă.

Am terminat, oarecum, cu lamentarea și merită să menționez că până pe la kilometrul 15 m-am ținut destul de tare, verificând rar ce mai face zona ciuruită și sorbind câte o gură de Iso. Ei bine, după acest prag psihologic de care m-am mai lovit și înainte, iar m-am resetat și am început să mă opresc ceva mai des, fiecare oprire venind cu câte un șut în cur pe care mi l-aș fi tras cu drag. Durerile deveniseră insuportabile, tălpile mă ardeau, gamba se scandaliza și aia, ce mai, de vis. Nu mă ajuta nici faptul că tot vedeam oameni oprindu-se, dar pe ultimii 1500 de metri am tras de mine. Porțiunea de asfalt a fost cea mai odioasă de până atunci, aș fi dat orice să mă pun în cur fix în mijlocul drumului, dar asta nu era o opțiune. Am trecut de finish, schimonosindu-mă, cel mai probabil, dar nici că-mi mai păsa. Reușisem să termin cursa și trasând linia, îmi dau seama că m-am grăbit ca fata la măritat dintr-o ambiție, poate. Cursa din Băneasa a fost al patrulea semimaraton, începând din mai, și constat că am de lucrat o grămadă și încă nu am găsit armonia minte-corp. Este ușor să găsești trigger-ul care te poate duce pe cele mai înalte culmi, dar e greu să te disciplinezi în tot acest proces. Poate înțepătura asta nenorocită a fost epifania de care aveam nevoie să fac lucrurile cum trebuie, nu sub imboldul adrenalinei.

 

Timpul scos a fost cel mai slab de până acum, vreo 2 ore 23 minute, pentru că subsemnata = panseluță sensibilă, dar la fel de bine puteam să dau bir cu fugiții, which I didn’t. Culmea, mare parte din traseu am avut un mindset de care sunt mândră, chit că am luat sfinții la rând. Despre asta e vorba în alergare: să găsești motivația să nu te oprești atunci când crezi că trebuie să pui stop. Nu vorbesc despre cazurile evidente, în care riști să-ți produci leziuni, ci despre momentele în care „fuga” de tine este cea mai la îndemână opțiune. Eu îi mulțumesc viespii ăleia, ce-i drept, am o gambă mega sexi acum, mmm.

P.S.: Hai cu pozele oficiale! 😀

Advertisements