În ultimul an, cel puțin, vinul a devenit o băutură care se regăsește din ce în ce mai des pe masa mea (Dionysos, ce-i al tău e pus deoparte), căreia am ajuns să-i apreciez valoarea, chit că-s o biată amatoare. Recunosc cu mâna pe inimă că drumul vinului, pe care m-am înființat anul trecut, poartă mare parte din culpă, altfel, tot vinuri proaste cu iz de vinuri bune aș fi băut. Și cum bun e vinul ghiurghiuliu, am comis-o din nou și anul acesta, mai ales că bursucii iar au strâns gașcă faină. Să dăm cetire, așadar.

Am părăsit Bucureștiul sub aripa protectoare a Elenei, cu destinația Pietroasele, Buzău. Păstrând tradiția, am luat în primire câte un butoi, intrându-ne, o parte din noi, în rolurile de hobbiți, căci da, tot pe dealul Istriței, la numărul 461 ne-am făcut veacul vreme de două zile. Și bine a fost, căci după un drum nu prea istovitor, ne-am lipit de câte un pahar sau mai multe de Merlot și am încins, desigur, una sau mai multe runde de Dixit, după puteri, nu de alta dar trebuia să ne facem antrenamentul pentru a doua zi. Eu am învățat că-i periculos să câștigi vreun joc de Dixit că riști să fi călcat cu motocicleta sau, mă rog, amenințat că roțile te vor masa un pic. Nu, Ina? o.O

Dacă anterior ne-am perindat în zona Buzăului, acum am lăsat mașinile să ne poarte câteva zeci de kilometri în plus cu destinația Urlați, fix la Crama Basilescu. Chiar dacă locația nu mi-a luat fața așa cum a reușit să o facă Metamorfosis, patronul cramei, Ilie Buican, a reușit să compenseze prin carismă, chit că nu-i împărtășeam toate opiniile. În tainele acestei crame, cu o istorie revitalizată începând din 2008, după o lungă pauză, am intrat odată cu vizitarea conacului Basilescu, la recondiționarea căruia se lucrează de zor (eu m-am îndrăgostit de podea). Printre comentarii legate de hibele societății actuale, am putut să surprind și o mică istorie a familiei Basilescu. Îmi este greu să fac un exercițiu de memorie și n-aș vrea să iau pâinea de la gură lui dom’ Goagăl, așa că o să mă rezum doar prin a spune că Basilescu este un nume de referință în viața socială și politică din perioada interbelică. Nicolae Basilescu a fost decanul Facultății de Drept București, cu cea mai lungă perioadă de decanat din istoria instituției și furnizor de vinuri al restaurantelor bune din București. El a pus bazele cartierului Bucureștii Noi și a restaurat Fabrica de Bere, transformând-o în Fabrică de Șampanie Naturală. Perioada de glorie a apus după 1949, când a statul a confiscat bunurile familie, lupta pentru repunerea bazelor unei noi crame începând din 2003. Zona Dealu Mare este recunoscută pentru terroir-ul acestei regiuni care stă la baza multor vinuri bune. Înțeleg, totuși, că degeaba sunt de partea ta solul, clima și poziționarea parcelelor, dacă specialiștii sunt mai greu de găsit, dar iată că în România mai găsim vinuri autentice, dacă reușim să dăm la o parte vălul marketingului. Cam asta a fost concluzia cu care am plecat de la Crama Basilescu.

Crama Basilescu

detaliu podea conac Basilescu

baricuri Crama Basilescu
detaliu ușă Crama Basilescu

dsc_0162-001

dsc_0154-001

dsc_0192-001

dsc_0189-001

dsc_0186-001

Înainte de a vizita fabrica, întrucât deja eram nerăbdători și însetați, am luat la rând vinurile din gama Îngeri din Micul Paris, colecția de mijloc a cramei, dedicată perioadei efervescente a Bucureștiului interbelic. Pe mine m-a impresionat Feteasca Neagră, vedetă a zonei, dar eu sunt oricum o împătimită a vinurilor roșii, așa că simțurile mi-au fost cucerite pe loc. Cu cât plimbai mai mult vinul în pahar, cu atât își dezvăluia caracteristicile rafinate și unicitatea sa. Busuioaca de Bohotin, deși în esența sa, dulce, m-a convins să o iau și pe ea acasă. Am plecat cu cinci sticle de la Crama Basilescu, care, as we speak, nu mai sunt printre noi. 😀 După o degustare la care aș mai fi rămas preț de câteva ceasuri, am vizitat și fabrica și chiar am prins strugurii care treceau prin procesul de triere. Fără nicio jenă m-am și lipit de câteva boabe care ți se topeau în gură.

gama Îngeri din Micul Paris

degustare Crama Basilescu

fabrica Crama Basilescu

fabrica Crama Basilescu

triere struguri

Cum deja trecusem cu brio de runda 1, ne-am setat o nouă țintă – Crama Rotenberg, unde eram așteptați la ziua porților deschise. Ajunsă la fața locului m-am simțit ca la o adunare câmpenească, pe unde vedeai cu ochii, copii care mișunau de colo-colo, adulți care se odihneau pe câte un balot de fân sau direct pe iarbă, acompaniați de un pahar de vin, iar niște mulți alții își așteptau rândul întru dobândirea unei porții de grătar, babic sau șorici. Eu băleam de zor la farfuriile bogate ale oamenilor strânși în jurul câte unui butoi și speram în sinea mea că voi înfuleca victorioasă câte ceva. O oră și ceva sau vreo 2 pahare de Menestrel Merlot mai târziu am ajuns în dreptul mesei unde nu mai găseai mare brânză, bașca domnul responsabil cu grătarul era vizibil depășit de situație, încercând să pregătească friptanele cât mai repede, dar tocmai asta a fost problema. Carnea nu era foarte comestibilă, dar lihnită cum eram, am mâncat și așa. Trecând peste incovenientul bucatelor care s-au lăsat așteptate după atâta amar de vreme, atmosfera te îmbia la plimbări printre smochini (desigur cu scopul de a sărăci copacii de fructe) și, inevitabil, la „degustarea” încă unui pahar. După ce mi-am făcut plinul cu must, pentru că da, te puteai servi cu must după pofta inimii și puterea brațelor, am pornit înspre Pietroasele unde ne aștepta o nouă degustare, asta nu înainte de a ne holba (eu, mai exact) la niște nuntași aterizați pe-acolo.

Porțile deschise Crama Rotenberg

Porțile deschise Crama Rotenberg

dsc_0246-001

dsc_0256

Rapsod Rotenberg

Anul trecut reușisem performanța să degust la pensiune nouă soiuri de vinuri, dar acum ne-am bucurat „doar” de vreo cinci (?!). Vinul de anul trecut era pe terminate, nici n-am avut ce să aduc acasă, iar Merlotul 2015 nu a fost atât de spectaculos precum cel din 2014, căruia toamna trecută i-am declarat iubire veșnică. După o zi în care l-am făcut mândru pe Bacchus de așa elevi silitori care și-au însușit tainele licorii divine, ne-am retras la câteva jocuri de Dixit, care cum mai era în stare.

dsc_0294-001

În duminica plecării am luat-o la pas prin sat, minunându-ne de câinii în miniatură care ciuleau urechile la noi și-și exersau veleitățile vocale. Eu mai înhățam câte o smochină, rugându-mă să fie coaptă. După ce am mai tras câteva cadre și ne-am infiltrat în curtea bisericii de pe deal, am părăsit Pietroasele, dar escapada nu avea să se termine aici, ne-am îndreptat către următoarea destinație: Conacul Bellu, astăzi parte a Muzeului Județean de Istorie și Arheologie Prahova. Construit în stilul vechi românesc, la jumătatea secolului al XIX-lea, conacul este un veritabil monument de arhitectură, care te cucerește încă de la intrarea în grădină. Primul contact l-am avut, însă, cu turnul de la intrarea în parc, eu, în naivitatea mea crezând că ăla-i conacul. Turnul adăpostește în cele trei încăperi câteva expoziții permanente: aparate foto vechi și fotografii ale frumoaselor țărănci imortalizate de către baronul Alexandru Bellu care era pasionat de fotografie, costume populare și obiecte de mobilier. Mergând la pas prin mica pădure, după cinci minute, începi să-l distingi printre frunze pe cel ce este un conac-muzeu de o frumusețe incontestabilă. Sigur, mi-a stârnit curiozitatea vechea cramă, care acum adăpostește diverse unelte de prelucrare a strugurilor, întru desăvârșirea vinurilor, și butoaie imense, similare celor în care am dormit noi. Pășind în conac, privirea îți este furată de obiecte de artă, piese de mobilier originale și diverse fotografii ale familiei Bellu. Aici puteți vizita salonul principal, dormitorul, salonul turcesc, salonul japonez, fiecare obiect evocând fragmente de istorie. Situația financiară foarte bună a familiei se reflectă la fiecare pas prin obiectele de colecție atent alese încât să alcătuiască o serie de încăperi unice. Este de admirat cât de bine a fost conservat acest conac și cum este valorificat în prezent. Sigur, e dezirabil ca mai departe de legende și povești cu iz de cancan, oamenii să găsească un real interes în bogăția vizuală pe care ghizii sunt dispuși s-o descifreze.

dsc_0303-001

dsc_0308-001

dsc_0314-001

dsc_0320-001

dsc_0349-001

dsc_0340-001

Turn intrare Conac Bellu

dsc_0355

Conacul Bellu

Conacul Bellu

dsc_0379

dsc_0380

 

dsc_0397

Ca să nu părăsim registrul, tot într-un conac am poposit la final de excursie, de data aceasta pentru a ne delecta simțurile cu bucate alese, mai precis, Conacul Domniței Ralu ne-a găzduit pentru un prânz întârziat. Situat în localitatea Chițorani, trebuie să parcurgeți un drum nu foarte practicabil la capătul căruia se află semețul conac înconjurat de vie cât vezi cu ochii. Istoria conacului nu îmi este cunoscută, dar tot sfântul Goagăl m-a scos la liman și de data asta și am aflat că a fost construit în perioada interbelică, iar după anii ’90 a fost lăsat în paragină atingând o stare avansată de degradare, astfel că din construcția originală a fost păstrată doar fațada, clădirea fiind reconstruită în întregime. Aici te poți caza, poți închiria locul pentru diverse evenimente sau pur și simplu poți savura o masă bună. Dacă zic că a fost curcubeu pe cerul gurii, nu-s așa finuță pentru asemenea locație. Ce-i drept, am așteptat o vreme după mâncare, timp în care mi-am păcălit foamea cu niște măsline picante și foarte bine aromatizate, acompaniate de niște pâine de casă, șterpelită de prin vecini. Preparatele sunt foarte bune, cu toate că-s și cârcotași care zic că nu-s așa spectaculoase. Eu am fost mulțumită de mușchiul de porc la grătar pentru care nu puteam alege garnitură mai potrivită decât ciupercile cu ceapă caramelizată și gorgonzola, o combinație reușită. Masa nu se putea încheia mai bine decât în prezența unui desert foarte bun. Am ales Pofta Domniței și bine am făcut: ciocolată + nuci = Georges-Q în rai. Alți comeseni au trăit Visul unei nopți de vară preț de-o prăjitură cu iz văratic prin combinația de fructe și frișcă. Numai desertul te mai putea duce cu gândul la vară, că afară cerul era negru și am făcut cale-ntoarsă în București pe o vreme tare mohorâtă.

dsc_0401

dsc_0407

dsc_0409

dsc_0413

Anul acesta am avut, totuși, noroc de vreme bună, la țanc pentru amatorii de cadre reușite. Doar drumul de întoarcere ne-a bosumflat un pic, dar când ai la purtător asemenea rezerve de vin, nici vremea capricioasă nu mai contează, ba parcă te instigă și mai tare să stai la un pahar de vorbă. Eu chiar am descoperit prin Cora vinurile de la Rotenberg și mi-am însușit Merlotul mult iubit, pe care nu-l cumpărasem inițial de la cramă, așa că degustarea continuă. Să vină iarna, zic, și să ne ascuțim simțurile pentru următoarele degustări! 🙂

 

Advertisements