Duminică seara m-am întors de la Ateneu după un superb recital de pian susținut de Plamena Mangova, o pianistă de origine bulgară, laureată a unor importante concursuri. În prezent cântă alături de orchestre de pe întreg mapamondul, în unele din cele mai prestigioase săli de concerte din lume. Fără să mă lungesc prea mult cu vorba, în cadrul Serilor Lipatti, pe scena Ateneului Român, a urcat o artistă în toată regula. O artistă pe cât de robustă, pe atât de sensibilă, o interpretă menită să creeze povești doar prin atingerea mai blândă sau mai puternică a clapelor. Sigur, laurii li se atribuie în primul rând compozitorilor, fără geniul cărora nu ar străluci nici interpreții, însă este imposibil să nu rămâi mut de uimire când compozițiile lor sunt interpretate cu atâta măiestrie. Se prespune atunci că a merge la un recital de pian și, în genere, la orice astfel de eveniment cultural, vine la pachet cu niște sensibilitate pentru muzică, o doză de bun-simț și răbdare. Premisele fiind stabilite, putem să purcedem înspre motivul pentru care scriu eu acum, și anume, faptul că oamenilor chiar dacă le desenezi normele de bun-simț, se vor uita mai ceva ca la alfabetul chirilic.

După pauză, a venit rugămintea interpretei de a fi închise telefoanele mobile, a se reduce mișcările de orice fel și, chiar dacă suntem în plin sezon gripal, a se tuși cu ceva mai puțin patos. Ei bine, ce credeți că s-a întâmplat? Exact, odată cu reîntoarcerea artistei pe scenă, s-a spart țeava cu tuse (se găsea câte-un dirijor care dădea tonul celor din jur), umblat prin genți, fâțâit pe scaune, ba chiar soneriile telefoanelor se luau la întrecere cu sunetele de pian. La finalul serii am aflat că, vreo două rânduri mai în spate, o doamnă se înfrupta dintr-o pungă de covrigei. Mă foarte scuzați că pledez într-o snoabă care se pretinde intelectuala lu’ pește, lovită de a’ mai fină sensibilitate muzicală, pentru că nu sunt, dar până și eu știu că așa ceva nu se face. Nu condamn actul tusei, că mă mai gâdila și pe mine gâtul (poți să fii subtil, dar nu poți fi subtil, cam așa), dar cu restul forfotei ce facem? Într-adevăr, un recital de pian poate este mai greu de digerat și cere ceva mai multă îngăduință, dar dacă nu poți sta locului preț de un ceas-două, bașca ai pauză, de ce te supui chinului de mai face act de prezență în sală? Ca să te vadă „elitele” și să zică: vaaaai, Gigel ăsta s-a dat pe brazdă, dragă, este și el hintelectual ca noi. Pe bune, atâta disimulare pentru ce? Nu-ți place, nu-i o rușine să părăsești sala, este mai nasol când „amărâtul” ăla de artist de pe scenă este vădit deranjat de faptul că pare că tu micționezi pe munca lui, pentru că e mai interesant să te uiți pe Iutub în timpul ăla (daaaa, cineva chiar făcea asta). Guess what, la un recital de pian, într-o sală cu acustica Ateneului, se aude tot…TOT. Este trist că efectiv nu înțelegi o boabă din actul artistic și mai deranjezi o sală întreagă. Reiterez, nu sunt cea mai cizelată ființă din lumea asta și poate comparativ cu alții sunt mediocră, dar aici e common sense, nu este vorba despre elite vs. plebe. Din contră, mare parte din forfota de aseară a fost provocată de cei în etate, că nu-i așa, „tinerii din ziua de azi” sunt lipsiți de repere valorice și bun-simț. Aparent, faptul că la un moment dat în viață ai decență, nu este un garant al rezistenței în fața deceniilor.

Dacă tot am deschis cutia Pandorei cu subiectul ăsta, respectul pentru artiști nu trebuie să se manifeste doar în săli de concert somptuoase. Chiar și la concertele pentru „plebe”, trebuie să ai un minim de considerație, pentru că oamenii ăia fac asta for a living, cei mai mulți dintre ei. Sacrifică o groază de resurse, din pasiune de cele mai multe ori, și se simt bine pe scenă în fața publicului. Rolul lor este să transmită emoție, să ridice semne de întrebare, să răscoale spirite, you name it. Țin minte că aceeași lipsă de respect se regăsea pe vremea în care se fuma în localuri și, cu toate că artiștii făcau apel la public să reziste fără viciu, unii le pufăiau direct în nas. Este jignitor și nu ar trebui să ne surprindă dacă data viitoare se ridică și părăsesc sala la jumătatea recitalului. Cu jumătăți de măsură umblăm și noi.

Ca să-mi ponderez revolta, le mulțumesc organizatorilor pentru o seară care merita valorificată mult mai decent și interpretei pentru câtă emoție a reușit să transmită.

 

 

Advertisements