You are currently browsing the category archive for the ‘Uncategorized’ category.

Anul trecut am alergat pentru prima oară la Sibiu, acest oraș de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil, marcând la momentul respectiv al doilea semimaraton din viața mea. De atunci am mai alergat 21 de kilometri, două dintre curse fiind montane, așa că după semi-ul de la Brașov am zis că-i cazul să nu-mi ies din mână, mă rog, din picior, și m-am întors în inima Transilvaniei. Spuneam și în 2016 că este un traseu absolut pitoresc, dar nu lipsit de dificultate, iar anul ăsta mi-am reîmprospătat memoria și nu în cel mai fericit mod posibil.

Traseul s-a menținut în totalitate, singura noutate fiind că anul acesta a fost introdus maratonul, de aici numele: Maratonul Internațional Sibiu, deci iubitorii de curse lungi au avut parte de extra peisaje. În rest, pornirea s-a făcut din Piața Mare, iar primii 4 kilometri au fost parcurși în urcare și coborâre în centrul vechi al Sibiului și în jurul cetății, asta ca să știm o treabă. La km 5 am păpat un gel pentru că deja mă năpădise foamea. Nu pot să zic că mă hrănisem chiar adecvat și s-a simțit asta (șoc și groază, EU nu m-am îndopat corespunzător). Înainte de km 7 am alergat la vale ca un căluț fericit și m-am cam dat în stambă, că genunchii deja erau gelatină. Înspre km 10 am simți un junghi la spate, iar pe la 11 unde era și o pantă nu tocmai bucurie pentru picioare, am băgat mers alert, deși mă setasem să nu iau alte pauze cu excepția celor pentru hidratare. Genunchii începuseră să cedeze și ei iar mindset-ul meu s-a dus pe apa sâmbetei. La km 12 am mai băgat un gel, iar junghiul de la spate era din ce în ce mai intens, semn că ceva nu făcusem bine. De aici încolo am băgat mers alert pe unde am avut ocazia (a fost un traseu cu diferență pozitivă de nivel de 200 m) și am tras de mine să rezist cu stoicism. La km 20 m-am lovit de zidul meu și îmi scuipam în sân că nu mai fac asta. Voluntarii de pe traseu au fost imboldul meu pe ultimul kilometru, iar când am intrat în zona teraselor, erau mese întregi de oameni care mă încurajau, iar pe final am putut băga un sprint.

Ceasul s-a oprit la 02:15:31, ceea ce însemna un timp mai slab decât anul trecut, și cu 15 minute peste target-ul meu, dar de când mă loviseră primele semnale de durere știam că nu are sens să mă încăpățânez și să mă deșir. În ultima perioadă nu m-am antrenat întocmai, din varii motive, iar inconsecvența mea s-a simțit. Nu am pretenții de mare alergătoare, însă duc o luptă cu mine și asta e tot ce contează. Lupta mea de aici încolo trebuie să se intensifice, dar să-mi ascult corpul mai des și să învăț să-mi corectez postura, altfel na, o adunăm pe Adriana de pe jos.

Despre organizare n-am decât cuvinte de laudă. Frumusețea traseului a fost completată de către oameni, fie ei simpli spectatori, fie voluntari. Asemenea încurajări rar mi-a fost dat să văd. Am bătut palma cu o groază de oameni, am primit constant încurajări, iar atunci când simți că o să te rupi de la jumătate, e taman la fix. Bătrânii ieșiti la plimbare ne priveau cu admirație, copiii erau super entuziasmați și țopăiau, voluntarii nu mai aveau voce de la atâtea urale. Cuvântul definitoriu al acestui eveniment este COMUNITATE. În fond, despre asta a fost vorba: Maratonul Internațional Sibiu are un profund caracter social și civic prin proiectele înscrise și susținute de către alergători, cu rolul de a dezvolta comunitatea sibiană.

Eu voi prefera întotdeauna un astfel de eveniment, în detrimentul celui de la București. Îți vine să plângi nu de la efort, durere sau demoni cu care te lupți vreme de 21 de kilometri, ci de la fericirea care te inundă când ți-e dat să parcurgi traseul ăsta. Alergați măcar o dată la Sibiu și veți înțelege despre ce vorbesc. Mai departe, eu mai am câțiva demoni care nu-mi dau pace, dar, hei, vine Cozia Mountain Run, unde poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde, așa că am timp berechet să mă iau la harță cu ei.

Dacă în 2014 spuneam că o să mai aștept vreo 12 ani până îi văd din nou și i-am cam boscorodit pentru concertul de atunci, în Anno Domini 2017, a ieșit Mercur din retrograd și am petrecut cele mai frumoase trei ore în prezența lui John Myung, John Petrucci, James LaBrie, Jordan Rudess și Mike Mangini, Dream Theater, mai pe șleau.

Cred că oamenii ăștia sunt programați sau ceva, pentru că la 21:00, minus câteva secunde, au urcat pe scenă cei cinci corifei ai progressive metal-ului american. Motivul a fost cât se poate de întemeiat: aniversarea a 25 de ani de la lansarea albumului Images and Words (thank you, Lawd Jesus!). Văzusem setlist-ul pe net, știam că or să încheie cu A Change of Seasons, așa că aveam așteptări înalte și, slavă cerului, n-am mai plecat plouată de la concert. Bine, la ce vreme se anunța, mă așteptam ca literalmente să intru la apă, dar iată, ele, astrele, cum se aliniază, măi, măi.

Concertul, as already stated, a durat trei ore și a fost împărțit în trei acte (seems legit), cu o pauză de 20 de minute, cât să mai beie și gurile noastre ceva. După un scurt intro, au început în forță riff-urile piesei The Dark Eternal Night (ați ghicit: Systematic Chaos este printre albumele mele preferate de la ei) și m-a prins așa o poftă de a căsca ochii la ei că ar fi putut să-mi cânte orice și zău că nu le umpleam frigiderul. Am avut și solo de bass, am avut și As I Am (conkydink, I think not, mă gâdilă și Train Of Thoughts). Sigur, în primul Act au pus accent pe albumele din ultimii șase ani, dar au cântat și pe Falling into Infinity, mai precis, Hell’s Kitchen. Chit că nu este favorita mea de pe acest album, rău n-a făcut.

Al doilea Act, dedicat integral albumului ce poartă vina turneului, a început, desigur, cu piesa care deschide Images and WordsPull Me Under. Ăștia puțini din public au prins forță și a fost un moment mișto. Am trecut prin tot albumul, însă, înainte de Wait for Sleep, Rudess și LaBrie au avut un tribute to Chris Cornell și mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Black Hole Sun. LaBrie a uitat la un moment dat versurile și a menținut ritmul când a zis: I forgot the fucking words. Eu nici măcar nu i-am sesizat „stângăcia” pe moment, dar și eu m-aș fi blocat în locul lui. Unii s-au inflamat pentru asta, dar, mna, e mai ușor să dai cu pietre, #veață.

În orice caz, după Learning to Live, a urmat A Change of Seasons, care dă numele EP-ului lansat în 1995, și a fost un final epic, apoteotic și mai găsiți voi epitete. Au fost cele mai apăsătoare și eliberatoare 23 de minute din viața mea, iar, cum era de așteptat, apoi a venit și sfârșitul concertului. Membrii trupei s-au plecat în fața publicului, Petrucci a lansat niște pene de chitară, ca la săraci, și aia a fost.

Concertul a fost incredibil de bun, pe cuvânt că-mi vine să șterg articolul din 2014, așa de bine și-au spălat păcatele. Că tot suntem la capitolul ăsta, păcat că publicul a fost unul restrâns, s-a stat și în tribune, dar nu știu dacă Arenele s-au umplut până la jumătate. Nu mai este Dream Theater trupa pe care să-și dorească mulți să o (re)descopere, iar media de vârstă de la concert era destul de mare, dar zău că mai merită o șansă. N-o să-i ridic în slăvi, dar oamenii ăștia știu ce fac. Acum eu aș da vina și pe promovarea evenimentului care a cam lipsit cu desăvârșire, din punctul meu de vedere. Dacă ar fi avut mai multă vizibilitate, sigur și-ar mai fi amintit careva cât de mișto-s oamenii ăștia pe scenă. Mi-era mie rușine de rușinea lor. În rest, aștept să aniverseze Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory și Six Degrees of Inner Turbulence și peste 50-60 de ani pot muri fericită.

Setlist aicișea.

 

Nici nu știu de unde să încep că iar mă mega-extaziez numai rememorând zilele pe tărâm britanic, care au fost încărcate si ravisante ca mine, dar a fost odată ca niciodată „un băiețel” care a zburat pentru prima oară. Nu doar că și-a luat zborul în premieră, dar de 14 ani n-a mai ieșit din țară (tentativa de a trece la bulgari pe jos, care a eșuat lamentabil, nu se pune). Se făcea că într-o dimineață, după un somn extrem de lung de 3 ore, acest băiețel și gașca lui au pus piciorul în avion cu destinația London Stansted Airport, întru vizitarea prietenilor de peste hotare, care aveau promisă călătoria de ani de zile. Ca să #seștie, în cele 4 nopți în care nu prea mi-am făcut somnul de frumusețe, am stat în Birmingham, iar în primele două zile am făcut ruta Birmingham – Londra cu trenul parce que așa a fost planul.

Zborul nu m-a panicat pe cât mă așteptam, cu toate că mi se perindau niște scenarii sumbre când eram deasupra mării, dar mi-am dat doo și mi-am revenit. Urechile nu mi s-au înfundat teribil, nu mi-au țiuit, mi-am învins teama de înălțime, ce mai, am fost un zmeu. Voiam encore, pe care l-am avut la întoarcere, ca să înțelegeți cât mi-a plăcut. După ce am stat un pic la UK Boarder unde oamenii te analizau din cap până-n picioare să fie siguri că n-ai lipit vreo pictură renascentistă pe buletin, aveai OK-ul să-ți faci de cap.

Ziua 1

Am luat un tren până la Liverpool Street și n-am fost inspirați să luăm pentru grup de 6 și să avem un discount mai consistent, așa că pentru doi inși am scos din buzunar 29 £. Drumul a durat 45 de minute, iar trenurile plecau odată la 15 minute. Parfum. De la Liverpool, unde ne-am regăsit noi fetele din liceu (o parte, că doo trădătoare au rămas în țară) am luat-o la pas și am căscat ochii până la primul obiectiv turistic, pam-pam: Tower of London. Sigur, înainte am catapultat niște mâncare într-un loc numit crepeaffaire, unde toate preparatele, inclusiv omletele, erau „îmbrăcate” într-o clătită gustoasă. Am băgat un All day breakfast împachetat în aluat dulce și am turnat pe gât, literalmente, un lighean de cafea. Americano a venit într-o cană cam mare pentru gustul meu, dar who am I to judge.

Tower of London sau prima porție de umor britanic

Înainte de a povesti despre această minunăție arhitectonică, vă rog insistent să vă mai lipiți de pliante, din când în când, că poate aveți bafta să dați de ofertă 2 for 1, cum ni s-a întâmplat nouă. Mai precis, pentru că am mers cu trenul, puteam vizita atracțiile Londrei plătind considerabil mai puțin. Astfel, doi oameni am plătit 29 £, în loc de 58 £, pentru prima oprire, iar când convertești în lei, îți vine să pupi pământul de fericire.

Tower of London este una dintre principalele atracții turistice londoneze, cu o istorie care datează de la începutul mileniului al II-lea. Noi am avut bafta să prindem la marele țanc un ghid care ne-a ajutat să înțelegem mai bine rolul fortificației și al monarhilor care s-au perindat aici. În ora în care literalmente am alergat după om dintr-un punct în altul am râs de m-am prăpădit. Aici am văzut pe viu ce înseamnă umorul britanic. De la miștouri care vizau francezii, cu care se știe că englezii nu s-a avut la suflet, până la chestii basic de genul: „Ia uitați-vă la White Tower care *insert purpose in life*. Oh, wait, de fapt nu aveți cum să-l vedeți de aici, dar mă amuză să văd cum vă întoarceți toți”. Sună mai puțin amuzant decât a fost, dar omul a fost a hell of an entertainer. Și când te bate vântul în frează, te ajută să râzi cu toate ființa măcar să te mai încălzești. Fun fact, la vreme respectivă englezii au apelat la danezi (parcă?!) să facă niște săpături ca rahatul să se ducă pe râu spre francezi, numai că săpăturile au fost atât de adânci că s-a cam împuțit tot orașul, asta apropo de animozitățile între englezi și francezi.

Din capul locului, vă zic că aveți nevoie de câteva ore bune ca să parcurgeți interiorul zidurilor, cu siguranță veți face ochii mari la Crown Jewels, punct în care vă veți fi dorit să aveți skill-uri de ninja. Ghidul ne-a purtat pe repede înainte, cât să înțelegem o iotă din istoria castelului care a funcționat și ca închisoare, iar apoi ne-am plimbat pe unde ne-au purtat picioarele. Să-i fie viața lungă ghidului care ne-a trecut pragul Chapel Royal of St. Peter ad Vincula, locul unde mulți proscriși sunt înmormântați, printre care și Thomas Cromwell care a avut un rol important în reformarea Bisericii și care l-a ajutat pe King Henry al VIII-lea să anuleze mariajul cu Catherine of Aragon și să se căsătorească cu Anne Boleyn. Apropo de Anne Boleyn, ghidul nostru minunat ne povestea cum regele a așteptat-o și i-a spus că o va iubi până la sfârșitul vieții ei și, ce-i drept, nu a apucat să domnească prea mult: fix trei ani, după care a fost decapitată. Mna, Henry, săracul trebuia să găsească o metodă prin care să-și ia o nouă soață.

Poveștile astea despre regi, trădări, decapitări sunt cele care dau viață locului. Eu, în zilele petrecute prin Londra, am realizat cât de puțină istorie mai știu și, pe alocuri, m-a bulversat grav firul cronologic al succesiunii monarhilor. De cele mai multe ori, am căscat ochii pe la câte vreun mormânt și adevărul e că oamenii au fost creativi. Nu contestă nimeni că mai mult de niște oase nu se află acolo, but you get to sleep in style și să te admire milioane de oameni pentru asta.

St Paul’s Cathedral – un edificiu cu adevărat maiestuos

După ce am tras în poze London Bridge, care încă se ține bine, și am „admirat” Tamisa, cam jegoasă de altfel, ne-am îndreptat spre St Paul’s Cathedral, pe care de-abia am reușit s-o cuprind cu privirea. Este imensă (that’s what she said) și nu știi din ce unghi s-o mai privești. Și aici am beneficiat de 2 for 1 offer, curățându-ne de 18 £. De regulă, poți urca taman în vârful catedralei, în exterior, de unde ai o priveliște unică asupra Londrei, dar și asupra interiorului. Nu am avut noi bafta asta, pentru că era închis accesul pentru moment așa că am urcat până la ultimul nivel în interior – Whispering Gallery. Se numește așa datorită proprietăților acustice, adicătelea șoptești înspre perete și ești auzit din orice punct al acestuia. Sigur, ai experiența asta după ce îți dai duhul 259 de trepte, dar merită tot efortul. Interiorul catedralei este absolut impresionant, detaliile te lasă fără suflare. Este o operă de artă la scară înaltă. Cripta nu se lasă mai prejos, mai ales că aici sunt înmormântați Ducele de Wellington, Lord Nelson și, de asemenea, sunt comemorați Samuel Johnson, William Blake și Sir Alexander Fleming. Dacă vizitați catedrala cu gândul de a face vreo poză, trebuie să știți din capul locului că în interior nu este permis, eu am făcut o poză sus, în Whispering Gallery. În orice caz, este greu să ți se șteargă din memorie un edificiu atât de impunător și frumos.

După ce am părăsit catedrala ne-am îndreptat spre Tate unde am băut o cafea la înălțime. Nu am prins loc la geam, dar chiar și așa aveam o vedere bună. Având doar câteva ore de somn la bord, nu prea mai eram funcțională în momentul ăla, dar nu puteam rata drumul cu trenul până în Birmingham, unde am și stat în cele patru nopți, dar despre Birmingham voi scrie separat pentru că este altă mâncare de pește.

Coffee with a view. #travel #explorelondon #exploreuk #coffee #origincoffee

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ziua 2

Încep pledoaria prin a sublinia cât de nedormită am fost toată călătoria (pentru gustul meu, cel puțin), dar pompând adrenalină și minunându-mă ca un copil, la tot pasul. Drumul Birmingham – London Euston l-am petrecut cu așteptări mari, știind că în această zi aveam de bifat multe obiective, implicit de mers mult.

Westminster Abbey – abația unde au fost încoronați cam toți monarhii Angliei

La o aruncătură de Big Ben, pe care te chinui să-l tragi în poze pentru că aglomerație și unghi nu tocmai favorabil, ajungi la Westminster Abbey, vreo patru semafoare mai târziu. Cozile sunt mari aici pentru că este una dintre cele mai notabile construcții religioase. Aici au fost încoronați și înmormântați monarhii, dar este și locul unde aveau loc nunțile lor sau cele ale unor nobili importanți. Din istoria recentă, funeraliile prințesei Diana au avut loc aici, dar și nunta prințului William și a lui Kate Middleton. Pentru a vizita abația plătești 22 £/ om, noi am intrat tot cu oferta 2 for 1.

Abația a avut o istorie destul de tulburată și a trecut prin mai multe etape de construcție și reconstrucție, iar interiorul său ilustrează asta cel mai bine. Dacă aveați impresia că aici o să apăsați declanșatorul, luați-vă gândurile de la asta. Am asistat chiar la un moment în care un tip a vrut să pozeze mormântul lui Isaac Newton, iar un preot l-a muștruluit. La Westminster Abbey o să petreceți ceva timp, iar ghidul audio pe care îl veți procura la intrare va fi de un real ajutor ca să înțelegeți fiecare zonă a abației, și sunt vreo 20 la număr, deci înarmați-vă cu răbdare, mai ales că locul mișună de oameni curioși care uită să mai avanseze.

Dacă istoria Angliei eram un mare mister până acum, lucrurile încep să prindă contur și veți realiza că lumea Game of Thrones nu e chiar atât de îndepărtată. Mormintele care mi s-au perindat prin fața ochilor sunt cu adevărat uluitoare și construcția în sine reușește să spună multe despre cel pe care-l găzduiește. Așa cum spuneam înainte, aici au și fost încoronați monarhii, iar la finalul vizitei, cât se poate de bine protejat, se află Coronation Chair sau King Edward’s Chair. Din secolul XIV toți monarhii și-au așezat cei mai frumoși mușchi ai corpului pe acest tron din stejar, mai puțin Maria a II-a a Angliei care a fost încoronată pe o replică a tronului. Încoronarea Reginei Elisabeta a II-a este cea mai cunoscută din această serie.

Westminster Abbey comemorează, de asemenea, poeții, scriitorii și muzicienii englezi în Poets’ Corner unde se odihnesc multe figuri de căpătâi. Henry Purcell, Thomas Hardy, Lewis Caroll și Charles Dickens se află aici, iar monumentul comemorativ al lui Shakespeare este foarte ușor de remarcat. Întreaga abație este o întoarcere în trecut, iar vocea lui Jeremy Irons te ghidează la fiecare pas.

Londra verde la pas – Trafalgar Square, Buckingham Palace, Hyde Park și Kensington Park

Incursiunea în tărâmul londonez a continuat cu Trafalgar Square, împânzit de turiști și britanici care se bucurau de fugitivele raze de soare în care piața s-a scăldat la un moment dat. Londra pe de-a întregul este un oraș cosmopolit, dar astfel de zone îi validează acest caracter. După ce am lenevit puțin, ne-am ghiftuit cu un burger cu cartofi prăjiți, preparat pe care îl întâlnești la tot pasul și ne-am răcorit cu un Devil’s Backbone IPA, care nu a fost cea mai extraordinară bere dar it quenched my thirst.

Animated GIF  - Find & Share on GIPHY

Cum toate drumurile duc la Buckingham Palace, aia ne-a fost următoarea destinație, mergând la pas pe lângă St James’s Park, după ce am tras în poze Duke of York Column. De aici încolo a urmat fața verde a Londrei, unde oamenii opresc timpul în loc. După ce am băut un ceai cu Regina și am încercat să stau la poză printre alte sute de turiști, care vânau gardienii, am făcut piciorul frumos pe Constitution Hill, am salutat Wellington Arch și apoi am fost prinși în abuscada veverițelor din Hyde Park. Aparent, veverițele londoneze sunt dornice de interacțiune umană și dacă sesizează cumva că ai mâncare nu se mai dezlipesc de tine. În 27 de ani de existență n-am reușit să prind o veveriță în poze cum am făcut-o acum. De porumbei nu mai zic, ăștia-s un pic psycho și planează deasupra capului îngrijorător de aproape. La fel, și indivizii aviari îți urmăresc cu atenție pașii. Lacul din Hyde Park a fost un pretext bun să admir lebedele, rațele și pescărușii – căpitani vajnici ai hidrobicicletelor. Am părăsit parcul după un scurt moment de reculegere la Diana Memorial Fountain, al cărei design este menit să reflecte viața prințesei: apa curge din cel mai înalt punct în două direcții, se revarsă și este învolburată până când se potolește atunci când ajunge la piscina de la bază.

Kensington Park este un parc cu adevărat revigorant, iar grădinile sale înflorate te sensibilizează un picuț. Aici poți admira Albert Memorial un monument care, personal, mi se pare rupt din templele asiatice, dar na, eu unde văd cu un acoperiș și o statuie grandioasă aurită, mă grăbesc să-mi dau cu presupusul. De fapt, în arhitectura bisericească monumentul cu pricina este un ciborium – o boltă susținută de coloane (the more you know). Peste drum se află Royal Albert Hall care a găzduit și găzduiește pe scena sa mari artiști ai lumii. Niște corgi mai târziu, am trecut pe lângă Kensington Palace, pe care l-aș fi vizitat doar-doar să găsesc o toaletă. Disclaimer: în parcuri găsești toalete foarte rar și când ai bafta asta, nu sunt funcționale. La fel de rar găsești coșuri de gunoi, asta de teama bum-bum-ului. Când am ieșit la stradă m-a pălit norocul pentru juma’ de liră.

Înainte de întoarcerea în țară am vizitat British Museum pe repede-înainte, într-o dimineață de luni când te-ai fi gândit că nu o să fie mare înghesuială, dar era arhiplin, o groază de turiști, zeci de elevi care stăteau pe jos lângă diferite obiective pe care le desenau. Am ajuns la concluzia că juma’ de Egipt se află în muzeul ăsta, mii de artefacte luate de la egipteni și nici cu grecii nu mi-e rușine. Asta dacă vreți o consolare pentru pierderea Tezaurului României. În orice caz, muzeul este încărcat de atâta istorie încât îți trebuie multe ore în tihnă ca să poți înțelege ceva. Noi am căscat ochii pe unde am putut și am zăbovit în momente de maximă necesitate. De menționat că intrarea este gratuită, dacă vrei să te lipești de ghid audio scoți din buzunar vreo 6 £, dacă-mi amintesc corect.

Cam asta a fost Londra, așa cum am văzut-o noi și am avut norocul să mergem cu oameni care știau pe ce lume trăiesc. La metrou te cam calcă lumea pe cap dacă te miști în reluare, trenurile sunt înguste, cel puțin cele care circulă pe liniile vechi, iar London Underground are un sistem relativ întortocheat, dar căruia, într-un mare final, îi poți da de cap. Londonezii sunt altă nație dacă pot spune așa. Bărbații, mai ales ăia la costum sunt chipeși, au un aer aparte, femeile nu m-au impresionat prea tare și, da, sunt o groază de oameni supraponderali, deși la câte trepte trebuie să urci și să cobori, cam peste tot, nu înțeleg cum. Apoi îmi amintesc că mâncarea lor este bazată pe multă carne, pâine și cartofi prăjiți și se face declicul. Nu am simțit vreo urmă de discriminare, mai puțin într-o zi, la metrou, când un negru aflat pe peron s-a prins că suntem români și ne-a trântit un „Fucking Romanians!” și apoi auzeam „Watch your pockets!” în jurul meu. Mna, nu te umple de glorie episodul ăsta, dar a fost izolat așa că, deși m-a zdruncinat un pic, nu este definitoriu pentru englezi. Oamenii din servicii sunt foarte mișto și amabili. De fapt, peste tot lumea este politicoasă. Dacă te bagi ca melteanul în fața cozii, n-or să-ți umple frigiderul…cu voce tare. 😀

Despre UK mai am de povestit, doar am zis că am stat în Birmingham, așa că în episodul următor o luăm la pas pe canale, ne îndopăm cu ciocolată de la mama ei, de la Cadbury, și apoi hrănim girafe în Safari Park.

Voi ați fost în Londra? Ce recomandări aveți pentru viitoare călătorii?

 

Povestea mea de dragoste cu alergatul a început acum doi ani, cred că am mai menționat asta în varii ocazii, dar simt nevoia să reiterez, nu de alta, dar înainte de 2015, mai mult mă chinuiam să alerg, deci nu pun la socoteală perioada aia. Tot de dragul justificării, menționez că și acum mai scot limba și mai iau niște sfinți la rând, dar o fac cu dragă inimă măcar. Când stimulentul este o alergare montană, nici nu te mai gândești la ce te așteaptă, te arunci în brațele spontaneității și speri doar că nu sfârșești ca-n Into the wild.

La Semimaraton Brașov Intersport am alergat pentru prima oară și asta pentru că o duamnă dragă și-a cedat locul lăsând pletele-mi bălaie și căprite să zburde în adierea vântului montan. Nu este prima alergare de trail, întrucât subsemnata și-a rupt vara trecută niște spate, la Cozia, experiență din care am tras niște învățături. Nu cunoșteam traseul de la Brașov, dar asta nu m-a speriat. Cu toate că traseul de la Cozia este pentru noobs, conform ălora mai pricepuți, m-a cam deșirat, și știind că la Brașov lucrurile stau ceva mai bine, nu m-am panicat. Mă speria mai mult gândul de a da nas în nas cu vreun blănos mormăitor, ceea ce n-a fost cazul, deși pe traseu ar fi zis unii că Ursache țipă a foame.

Ca o amatoare ce sunt, am stat cam la coada vacii și am încercat să nu mă cred mai Greuceanu decât eram. Cu toate astea, Bărbosul a rămas în urma-mi, eu crezând până la final că am terminat cursa înaintea domniei sale. Din nou, n-a fost cazul, am fost mai lentă de atât. Primii kilometri i-am alergat lejer, chiar și după ce am intrat pe drumul forestier, după care am avut un moment în care am crezut că m-au năpădit sovieticii, am simțit că mă albesc la față și mi-am rezervat un pas alert. După despărțirea de cursa de 10k și primul punct de hidratare, am continuat să alerg până am văzut că se îngroașă gluma. La deal am alergat cu pași mici și mă uitam cu scepticism la cei care o călcau ca apoi să-și dea duhul. Nu-s cea mai brează și tehnică, au contraire, dar uneori e bine să-ți conservi energia sau s-o folosești cu cap. Cum nu te pui cu pantele, am avut un mers alert, suficient de alert încât să-i depășesc pe cei care făceau eforturi vădite să alerge pe porțiunile alea. Prima bucată la vale a fost o reală binecuvântare și am mai recuperat din timpul de melc. M-am stresat destul de tare că nu o să ajung sus în 90 de minute, dar I nailed it.

După ce am renunțat la sticla de isotonic (pe care am ras-o, efectiv) pentru apa glorioasă, am țopăit sfioasă prin zăpadă și noroi ca apoi să cobor prin potecă. În punctul ăsta, am cam stat în curul salvamontului pe ATV și am tras niște noxe-n plămâni ceea ce m-a cam descurajat. Also, era să mă rostogolesc de câteva ori, așa că am fost mai atentă la rădăcinile copacilor. Pe unde am putut să trag mai tare, am făcut-o și am înghițit un gel pe la km 12, la Poiana Stechil, când mă gândeam că poate mă năpădește vreo crampă. De la Șaua Tâmpei până la Răcădău am suferit cu țopăitul la vale, mai ales că la un moment dat am prins viteză mare, a dat cu panică, m-am înfrânat și vai de genunchii mei, dar deja mă vedeam cum o să îmbrățișez alți alergători. De la atâta entuziasm mi-am și tras cu dreptu-n stângul, încât admir și acum vânătaia de pe gambă.

La treptele lui Gabony îmi venea să merg în patru labe, doar-doar să nu mi se mai înmoaie genunchii, iar pe sub Tâmpa am simțit cum scârțâie glezna stângă, fiind ferm convinsă că ultimii kilometri chiar o să-i parcurg pe burtă. Am tras de mine până la „cireașa de pe tort”, cum mi-a fost prezentat anterior dealul unde este celebrat sadismul organizatorilor și unde vezi cei mai mulți alergători în chinuri pe metrul pătrat. Cu chiu, cu vai, aproape târându-mă, am ajuns în vârf, de unde am coborât prin Schei, asta după ce eram să-mi pierd piciorul stâng, noroc cu voluntarii care au fost mai vigilenți. Ultimii 500 de metri i-am alergat aproape plângând și mai că nu-mi venea să cred că termin cursa în 02:38:44. Sigur, când realizez timpul celor de pe podium, mi se pune un nod în gât, dar pentru mine este o evoluție în condițiile date și un imbold să alerg mai bine.

A fost un traseu pe care cu siguranță îl voi repeta și anul viitor, de data asta total intenționat. Nu am ce să resproșez organizării, iar voluntarii au fost la mare înălțime. Din perspectiva unui om care făcea asta la un moment dat, știu cât de greu este să mai ai plămâni și răbdare după ce stai pe loc și încurajezi fiecare alergător. Ajută să mai vezi o față senină, chit că ce primesc ei la schimb este o schimonoseală de zile de mari (cred că de vreo două ori mi-a scăpat și-un zâmbet). În rest, număr zilele pe degete până când voi zburda iar pe munți, pentru că atunci când îți descrețești fruntea, realizezi liniștea și frumusețea care te înconjoară, iar asta merită tot efortul din lume.

Mulțumesc Rareș Popa, Ioana Dan, Oriana Iordache și Lucian Mardare pentru poze!

În Sighișoara nu mai fusesem de ceva ani de zile și, trebuie să recunosc, nu și-a pierdut strălucirea în ochii mei, cu toate că nu mai sunt atât de avidă să-i învăț toate cotloanele. Și da, este o diferență ca de la cer la pământ între a vizita cetatea cu ocazia Festivalului Medieval și a te plimba nestingherit în orice altă perioadă a anului. Am avut ocazia să o privesc din ambele perspective, însă o prefer pe cea din urmă, cu toate că în timpul festivalului este vividă, dar și mult prea zgomotoasă pentru gustul meu.

Înainte de a urca în cetatea ne-am oprit la o terasă de la poalele ei, de care eu îmi aminteam ca fiind ok în urmă cu niște ani și, deși înfățișarea te putea goni ușor, mâncarea a fost bună și îndestulătoare. Eu m-am înfipt negreșit într-o ciorbă de fasole în pită și m-am bătut pe umăr pentru decizia asta. A fost exact ce trebuie. Dacă la felul doi n-aș fi vărsat juma’ de bere pe mine, cred că aș fi fost și mai fericită, dar la bafta mea, nu mai comentez.

După ghiftuiala de la prânz și pe un soare destul de toropitor pentru perioada aia a anului (of, da, încă sunt la povestea cu concediul, bear with me), ne-am urnit spre Cetate. În Turnul cu Ceas n-a mai fost chip să urcăm pentru că am ajuns tardiv, așa că ne-am reorientat spre alte obiective, cu care deja eram familiarizată, mai mult sau mai puțin. Fiind în imediata vecinătate a turnului, am vizitat Biserica Mânăstirii unde ghid ne-a fost o doamnă amabilă care ne-a explicat istoria lăcașului de cult. Aceasta a aparținut Mânăstirii Dominicane, construite în sec XIII și demolată la finele secolului XIX. Biserica a suferit reparații, mai ales după incediul de la 1676. Interiorul îți atrage atenția prin obiecte care au trecut testul timpului: cristelnița de bronz turnată în 1440, tocul de ușă din piatră sculptat în 1570 și 35 de covoare orientale care înfrumusețează pereții bisericii. Altarul baroc de la 1680 îți atrage atenția și el, alături de orga în același stil, care este folosită și astăzi în numeroase concerte care au loc în Biserica Mânăstirii.

vedere din cetatea Sigihișoarei

altar Biserica Mânăstirii

covor oriental Biserica Mânăstirii

Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Străduțele colorate din cetate sunt o plăcere de explorat, iar picioarele ne-au purtat până la Biserica din Deal, după ce am urcat 175 de trepte, din cele 300 câte avea inițial Scara Școlarilor. După alte câteva poze, ne-am înfipt la suveniruri, apoi, strada Cositorarilor ne-a purtat spre Turnul cu același nume la baza căruia m-a ronțăit un pui de bichon, ce semăna cu un ghemotoc cu lăbuțe. La Medieval Cafe ne-am tras sufletul, înainte de a părăsi Sighișoara și a porni spre ultima destinație a concediului: Rupea, care a încheiat cu succes mica noastră incursiune în inima Ardealui.

detaliu Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Turnul Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Strada Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Medieval Cafe Sighișoara

lichiu cu prune Medieval Cafe Sighișoara

 

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, despre Cluj, da, aici. Apropo, dacă vreți să știți pe unde puteți mânca bine în Cluj, încât să vă mulțumească papilele gustative, aruncați un ochi aici.

Pe australienii de la The Temper Trap este foarte posibil să-i cunoașteți îndeosebi pentru piesa Sweet Disposition, auzită cel mai probabil prin reclame sau în 500 Days of Summer. Either way, nu știu dacă asta este neapărat esența lor, cu toate că este o piesă bună care merită repeat-ul ei, însă au o groază de alte piese care ți se plimbă pe șira spinării și te adulmecă într-un vortex emoțional. Eu fac parte din categoria aia de oameni care a auzit vreo două-trei piese de la ei și i-a descoperit de-abia recent, dar zău că este cea mai bună revelație muzicală din ultima vreme.

Seara din Fratelli a fost deschisă de The Mono Jacks și, cu toate că o să sune ca și cum aș fi stat în grotă până acum, a fost prima dată când i-am văzut live cap-coadă. Îmi plac maxim tot prin prisma faptului că reușesc să te zdruncine emoțional. Am avut la un moment dat o perioadă în care efectiv nu mă puteam dezlipi de When I was gone, mă rog, încă am momente în care mă uită Ăl’ de sus ascultând-o pentru că sună al naibii de bine și pentru că dă cu mine de pământ. Dacă muzica nu este în stare să te miște atât de bine, nu știu ce o poate face. În orice caz, au avut o prestație frumoasă, Doru Trăscău are un farmec aparte pe scenă, au fost alegerea potrivită pentru deschiderea concertului The Temper Trap, e de bine.

Finally! #themonojacks

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Australienii de la The Temper Trap au început concertul undeva aproape de 21:30 în ropote de aplauze și, sincer, chiar a fost multă lume, ceea ce s-a simțit pe parcursul întregii seri în care te scurgeai efectiv. Concertul a început cu Thick as Thieves, piesă de pe albumul omonim, vinovat pentru turneul european care s-a încheiat la noi și a rezultat într-o oră jumătate de setlist echilibrat, care s-a plimbat prin toate cele trei albume ale lor, insistând asupra Conditions și Thick as Thieves. Am stat cam în fața scenei și, cu toate că nu este o poziționare pe care o prefer la concerte, pentru că de obicei sunetul tinde să fie execrabil și să nu mai înțelegi ce se întâmplă acolo, de data asta nu a fost cazul. Sunetul a fost impecabil, iar vocea lui Dougy Mandagi a fost demențială, în principal pentru forța și emoția pe care o transmite, dar slavă cerului, a avut și sonorizare bună. De aproape, am putut să surprind și dedicarea lor de pe scenă și energia pe care o emană. Se vede că savurează piesele pe care le cântă și sunt autentici în transmiterea emoțiilor care-i încearcă în fața ta. Muzica lor te pune pe gânduri, te face să pleci, să te întorci, să arzi la foc mocnit, să renaști puternic și încrezător, să plângi în hohote, să zâmbești cald și sincer, you name it. A fost un concert pe care l-am savurat cu pofta, cu aceeași poftă cu care savurezi o înghețată în plină iarnă, când nu este sezonul ei, dar ești atât de înflăcărat că nimic nu te poate opri. Despre vehemență a fost seara din Fratelli și nimic mai mult.

Setlistul de la București văd că nu a făcut ochișori, dar cam ăsta a fost. Eu fac în continuare un du-te vino cu albumele lor, pentru că apetitul de-abia mi s-a deschis și sper să revină la noi mai repede decât e cazul, până n-om construi și noi un zid în jurul nostru.

Nu neapărat Sweet disposition, dar ceva care să placă la toată lumea. #thetempertrap #europeantour

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ceea ce se întâmplă în România de o săptămână încoace nu mai este o noutate pentru nimeni sau, cel puțin, n-ar mai trebui să fie. După adoptarea OUG 13/2017, în cel mai mișelește mod posibil, noaptea, când „băieții deștepți” aveau impresia că somnul românilor le este mult prea dulce, România s-a trezit. Oamenii au pus piciorul în prag și, în ciuda încercărilor de dezbinare, s-au unit mai mult ca niciodată, sub o voce comună, a celor care își doresc o guvernare justă și transparență decizională. Nu suntem niște răgălii care coc un război civil, finanțat de Soroș și demonicele multinaționale.

Astăzi, eu vreau să-i aduc câteva mulțumiri omului care și-a cam luat toată luia din lume, lately.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să ne scoți din apatia asta în care zăceam de atâta vreme.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să aduci sute de mii de români laolaltă, nu este nicio tineriadă aici, am văzut bătrâni, familii cu copii, hipsteri, rockeri, corporatiști, bugetari, you name it.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că m-ai adus mai aproape de oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ne-ai reamintit ce înseamnă empatia și blândețea.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că am revenit la obiceiul de a bea un ceai pe zi.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că în ultima săptămână am slăbit câteva kilograme. Mă reapucasem serios de alergat, dar se pare că frigul, săritul pe loc și ridicarea pancartelor la cer sunt the new workout.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că mi-ai reamintit ce înseamnă vigilența și rezistența. 

Te văd sădind vrajbă și teamă în rândul oamenilor, pentru că la rândul tău ești temător, dar, în aceeași măsură, ticălos, iar setea ta de putere nu se va opri aici. Dar, ghici ce, nici noi nu ne vom opri. Mai punem o haină pe noi, mai bem o cană de ceai, ne mai spunem o vorbă bună și tot aici ne vei găsi dacă nu te vei potoli. O țară nu se guvernează cu ură și minciună. O țară se guvernează cu oameni, dar tu nu știi ce-i aia omenie.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că fiecare manevră a ta ne impulsionează să rezistăm împreună!

Dacă data trecută m-am dat cultă-n cap și m-am lăudat cu plimbările pe la muzee, în pauzele de băut vin, acum o să fac o recapitulare a locurilor faine din Cluj, unde te poți ghiftui după pofta inimii. Credeți-mă că sunt destule și nu le-am încercat eu pe toate, mai mult decât atât, în altele am revenit cu drag pe parcursul șederii.

De dragul firului cronologic și narativ, aflați că am ajuns în Cluj și am căutat Hotel Biscuit, unde ne-am cazat în cele două nopți. L-am găsit relativ rapid, dar ne-a intrigat poziționarea, este situat între blocuri, cumva la parterul unuia. Locul e chill, emană fengșui din toți porii, e plin de plăntuțe la intrare. O mâță patrona leneșă de pe o băncuță, iar pe holuri găseai câte un răftuleț cu cărți, ba chiar se auzea niște muzică în surdină. Hotelul era ca o casă mai mare, de asta dându-ne seama dimineața când am intrat într-o bucătărie atipică pentru un hotel. Un băiat, în spatele unei plite, pregătea omlete și sandvișuri la cerere. Puteai mânca salată cu linte, fasole și camembert. Nu neapărat hippie, dar close enough. Cafeaua proaspăt făcută la filtru te aștepta, tu îți luai cana ca din bucătăria ta. A fost o atmosferă intimă, menită să te facă să te simți cosy. În cameră, de fapt, micul apartament aveam mașină de spălat și detergent de rufe într-o cutie. Beat that! La capitolul liniște nu stau taman bine, camera noastră dădea în terasă, care era tranzitată că deh, și îi mai auzeam și pe vecini. Măcar n-au făcut sexuț. Anyway, e un locșor interesant, merită să vă cazați aici din curiozitate.

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Ne-am dat seama că eram cazați nu foarte departe de Grădina Botanică, pe care eu o vizitasem în trecut, implicit stăteam la vreo 15 minute de mers pe jos până-n centru. Memoria se activase draga de ea și așa epifanie am avut că ne-am potolit foamea într-un local, New Croco, unde mâncasem o salată bună în urmă cu 9 ani. Acum ne-au surprins cu supa cremă de roșii, ciorbă de văcuță, pui cu gorgonzola, pizza și tochitură cu mămăliguță, toate foarte bune și la prețuri decente raportat la cantitate și calitate. Numai de bine. După ce am ajuns în centrul centrului, ne-am înfipt în Bistro Viena care era pe lista mea și aici am aflat ce gust are un Sacher torte veritabil. Mâncasem unul bun și la Sibiu, dar ăsta e tata lor. Șefu’ la tort. Ștrudelul o nebunie și el, nu te mai săturai. Chelnerul a fost exagerat de amabil, mi-a făcut turul locului văzându-mă cu aparatul după mine și m-a lăsat să-l trag în poze, asta după ce mi-a povestit un pic din istoria lui, aflând că anterior, restaurantul fusese casă de toleranță. După ce mi-am făcut norma de cadre în interior, am revenit la masă și am căscat ochii în jur. O plimbare în Cluj, seara, este reconfortantă. dacă te oprești la un pahar de vin roșu, este de-a dreptul încântătoare.

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

gradina interioara Bistro Viena

intrare Bistro Viena

Sacher torte Bistro Viena

apfelstrudel Bistro Viena

Dimineața ne-am băut cafeaua la Meron, o locație cu cafea de origine, foarte hip și cu oameni faini. În jurul nostru fiecare-și vedea de cafeaua lui cu ochii-n laptop sau ziar. Te îmbia la o dimineață prelungită, dar după espresso-ul băut, zău că nu mai aveam stare. M-am mai domolit, totuși, cu o înghețată absolut bestială, de la Moritz Eis. Combinațiile sunt surprinzătoare și folosesc ingredinete 100% naturale, furnizate de către producători locali. Sigur, vanilia este din Madagascar, iar ciocolata este belgiană, but you get the point. Eu am încercat două arome, una cu ghimbir confiat și alta cu busuios și lime (or smth). Heaven! Prețul nu este mic, 70 de grame/ 9 lei, dar merită ultimul bănuț. În București sunt de găsit pe la Ateneu și în Floreasca. Mai că-mi vine să trag o fugă în plină iarnă.

Meron Cluj

Meron Cluj

Moritz Eis Cluj

Pentru prânz am revenit la Bistro Viena, unde am mâncat un șnițel vienez cât toată farfuria, iar comesenii s-au înfruptat din cârnați, austrieci și ăia și salată cu pui (ceva lejer). După niște vânzoleală și cultivare a spiritului, după-amiaza ne-a găsit la Camino, un restaurant amplasat într-un palat care datează din secolul XVI și care arată într-un mare fel cu mobilier din altă epocă, culori vii, o toaletă unde găsești inclusiv bețișoare de urechi (detalii la care mă uit cu mare atenție și preocupare). Am început cu vin, după care am continuat cu vin la o cină bogată, unii dintre noi au ales coaste, pe când alții au ales salate cu ingrediente ceva mai surprinzătoare mai ales că la tot pasul dai de salată Caesar. Am mâncat foarte bine și nu am vândut niciun organ vital pentru asta, trust me. Puteți să aruncați singuri un ochi pe meniu să vedeți cum stă treaba.

snitel vienez Bistro Viena

carnati vienezi Bistro Viena

salata de pui Bistro Viena

Restaurant Camino

coaste de porc restaurant Camino

salata de iarna

salata de toamna

Din punct de vedere gastronomic, cam ăsta este Clujul pe repede înainte. Am mâncat regește, am băut asemenea și am avut mereu parte de o atmosferă friendly și cosy, cum ar trebui să fie peste tot.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, iar Clujul a fost elogiat aici.  Urmează să mai scriu tot în această viață despre Sighișoara și Rupea, stay tuned.

Voi ce recomandări aveți?

Dacă este vreun oraș pe care de-abia așteptam să-l revăd, după ce m-a ținut în agonie un amar de vreme, mai precis 9 ani, ei, bine, ăsta-i Clujul. În 2007, când și-a dezvăluit puțin din farmecul lui, mi-a câștigat inima iremediabil. Trăiam în București de doar 3 ani, dar orașul ăsta, cosmopolit și el, și nu la fel de dezvoltat ca acum, a reușit să mă pună pe gânduri și să regândesc decizia de a trăi în capitală pe termen lung (nu se știe ce-ți rezervă viitorul, vorba aia, la proteste se iese și acolo 😀 ).

După 9 ani de suspinat, înghițit în sec și lăicuit poze, m-am aventurat pe străzile Clujului și întrevederea noastră s-a consumat mai pasional, cu pahare de vin la lăsarea serii și preparate vieneze care te ademenesc de pe la vreo terasă boemă. Sigur, despre cum m-am ghiftuit în Cluj și care pernă mi-a vegheat somnul, o să povestesc într-un articol separat, dar să nu încurcăm capra cu varza, acum ne dăm culți în cap.

În prima seară nu m-am îndeletnicit cu multe. După ce m-am dedat plăcerilor gastronomice la Bistro Viena, am luat Clujul la pas să-i iau pulsul la ceas de seară, pentru că orașul este destul de animat, prinde Bucureștiul din urmă chiar în privința aglomerației, cu toate că are o populație de aproape 10 ori mai mică. Biserica Sfântul Mihail nu a scăpat netrasă în poze, este poate cel mai reprezentantiv edificiu cu arhitectură gotică din Transilvania, de statuia ecvestră a lui Matei Corvin, nici nu mai pomenesc. Ia, neamule, poze! Clujul, apropo, abundă în biserici și catedrale în care-ți vine să intri oricât de păgân ai fi. Eu am o fascinație pentru aceste lăcașuri, vorbesc, desigur, despre biserici romano-catolice sau reformate, care, din punct de vedere arhitectural, au un farmec aparte. Contrastând cu exteriorul simplu, interiorul este bogat decorat și cu orga sigur îți ia ochii. În momente cu mai puțină spiritualitate, am tras fațada vreunei clădiri în poză sau vreun detaliu care mi-a atras atenția, la cel mai amatoricesc nivel posibil, dar beauty is in the eye of the be(er)holder. Seara s-a încheiat în prezența unui pahar, chiar două, de Fetească Neagră, care se luptă pentru supremație cu Merlot-ul, uneori mai câștigă câte un Shiraz.

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

dsc_0943-001

dsc_0949-001

Bistro Viena Cluj

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

fatada cladire Cluj

detaliu cladire Cluj

dsc_1040-001

Catedrala Ortodoxa Cluj

detaliu cladire Cluj

După o noapte și o dimineață hipsterească la Hotel Biscuit, am băut un espresso la fel de hipsteresc en la ciudad de los clujenos, care să ne pregătească pentru o incursiune în artă la, bineînțeles, Muzeul de Artă, unde am stat și-am stat și-am admirat un Grigorescu, un Luchian, un Tonitza sau un Pallady, ne-am mai împiedicat de câte un avangardist, știți voi, the usual stuff. Apoi picioarele ne-au purtat la Bastionul Croitorilor, unul din puținele turnuri de fortificație ale vechii cetăți care s-au mai păstrat până în prezent. Nu am plătit un sfanț ca să intrăm acolo, bașca, găzduia o expoziție permanentă dedicată lui Emil Racoviță (#speologie), așa că am căscat ochii la obiecte personale, fotografii și instrumente folosite în cercetare (v-am zis, culți în cap). După atâta cultură, ne-am îndreptat agale spre Cetățuie pentru că panorama este greu de refuzat, ocazie cu care am văzut și Cluj Arena, acest stadion pe care UEFA a pus ștampila „approved”. După ce am coborât boemia din pod, am zis că încă o doză de cultură nu strică și, deloc în văzul lumii, deși situat central, pierzându-se în spatele pereților cu afișe șterse de acum un deceniu, stă intrarea în Muzeul Farmaciei. Vizita aici a fost revelatorie pentru mine și deopotrivă fascinantă. Un muzeu mic, dar încărcat de misticism și știință. Da, la un moment dat cele două mergeau mână-n mână, nu vă mirați că acolo într-o vitrină tronează poțiunea dragostei alături de alte leacuri pentru trup și suflet. Pe vremuri, pastilele erau învelite în aur (?!) pentru că acesta ar fi avut rol curativ, dar cu timpul oamenii au descoperit că este nociv pentru organism, în acea formă, cel puțin. Dacă-mi amintesc bine era folosit pentru tratarea alcoolismului. Alchimiștii erau susținătorii fervenți ai aurului, pe care îl considerau un panaceu. Am văzut aici cum arăta un laborator, asta după ce am coborât într-un beci în pereții căruia rămăsese impregnat mirosul de umezeală amestecat cu pastile. Ca niciodată, un muzeu a ajuns să-mi comunice atât de multe, încât am lăsat și un mesaj la plecare. Vă faceți un bine vizitându-l, trust me.

dsc_0947-001

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

Interior Biserica Sfantul Mihail

Biserica Sfantul Mihail

statuia ecvestra Matei Corvin

dsc_1059-001

dsc_1122-001

Biblioteca Universitara Cluj

dsc_1071-001

dsc_1070-001

dsc_1069-001

Biserica Unitariana Cluj

expozitie Emila Racovita Bastionul Croitorilor

dsc_1077-001

dsc_1087-001

dsc_1092

dsc_1094-001

dsc_1100-001

dsc_1121-001

dsc_1103-001

dsc_1105-001

panorama Cetatuie Cluj

Seara ne-am ghiftuit some more, dar până acolo am băut vin la umbra copacilor și ne-am luat la povești. Clujul te îmbie la, cum ar spune americanul, taking life easy, când ești într-o companie bună. Eu i-am declarat iubire veșnică și poate anul ăsta îmi pun ambiția să-l mai las să mă seducă, nu de alta, dar de mine nu mai scapă.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, iar despre Salina Turda fix aici.  Urmează să mai scriu în alte două veacuri despre Sighișoara și Rupea, iar cu asta voi pune capăt concediului din toamna…trecută.

 

Cu cât ești mai tăcut, cu atât ești luat drept prost. Cu cât ești mai diplomat, cu atât ești luat peste picior. Cu cât ești mai subtil, cu atât ești luat drept ocult. Asta este concluzia ultimei luni în care lupta pentru ciolan s-a întețit. A-ți face treaba, fără să te lăcărești în circul mediatic este văzut cu scepticism: Ăsta ascunde ceva, ne-o coace el cumva. Cu cât scuipi mai puțin venin, cu atât ești suspect de rea-credință. Suntem o nație de vocali care își împroașcă mizeriile la tot pasul. Am arunca cu pucioasă în tabăra adversă doar să nu se mai simtă lăturile noastre. Internetul dă pe-afară de ura din spatele tastelor, sărim ca haitele unii la alții, mulți la comanda unor aleși care mustăcesc când văd masele îngenuncheate în fața demagogiilor de la microfoane. Marea schismă este aici și acum. Ne-am câștigat libertatea doar ca să o pierdem. Gândirea critică este o utopie, țara se construiește pe marionete care cad una după alta ca piesele de domino. Atunci când te oprești din gândire, ți-ai semnat sentința la moarte. Atunci când singurul tău argument este atacul la persoană, ți-ai pus ștreangul de gât. Atunci când refuzi să mai privești în jurul tău, ești orb pe viață.

Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu cuvântă, în țara celor care construiesc fără ură, fără să se suie pe spinarea altora ca apoi să se bată cu pumnii-n piept de cât de destoinici sunt ei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care gândesc înainte să deschidă gura și deschid gura doar după ce gândesc. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu pun ștampila pe buletinul de vot, după ce au fost cărați cu autocarele și li s-a vârât în plasă o sticlă de ulei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu se cred mai deștepți decât sunt, iar atunci când sunt luați la bani mărunți, nu mai știu nici cum îi cheamă.

Dar asta de aici și acum nu e țara în care mai vreau să trăiesc.