You are currently browsing the category archive for the ‘Uncategorized’ category.

Se face că anul trecut am participat pentru prima dată la Semimaraton Brașov Intersport, mi-a plăcut și am revenit. Se mai face că anul ăsta a nins până la final de martie, iar pe munte lucrurile stau un pic altfel, așadar, ca să elucidăm misterul din titlu, am avut o cursă cu de toate: asfalt, drum forestier uscat, drum forestier ud, noroi, zăpadă, apă, frunziș umed, pietre cu duiumul și cred că deja pot închide lista.

Starea traseului n-a fost un mister, știam din capului locului ce mă așteaptă, mă gândeam că sigur mă deșir eu pe undeva, dar elanul a fost mai mare decât orice „cataclism”. Pe tot parcursul cursei am zâmbit ca tâmpita, mai puțin în momentele în care mai salutam câte-un sfânt pe la o coborâre abruptă, atunci eram schimonosită de-a dreptul. În rest, m-am bucurat chiar și când m-am afundat în noroi, pentru că a fost prima cursă în care am experimentat asta și nu a fost atât de tragic, doar am învățat să mă adaptez noilor condiții. Nu am eu multe alergări de trail la activ, dar la alea la care am participat, vremea a fost blândă sau în cel mai rău caz m-a bușit canicula-n cap, dar n-am alergat cu niște palete din noroi, crengi și frunze pe post de adidași.

Am parcurs primii kilometri, care-s în urcare ușoară, într-un ritm lejer, dar după vreo 3 km m-a lovit o setică de nu știam cum mă mai cheamă. Am mai tras de picioare și am dat cu apă pe gât. Când treaba cu drumul forestier a început să devină mai serioasă, am băgat pas alert, apoi s-a făcut km 4 unde m-am oprit la primul punct de hidratare. Aici am stat până am băgat două pahare de izotonic, un gel și apă (mai aveam puțin și stăteam și la o șuetă), apoi mi-am luat zborul mai departe. Până la Poiana Brașov, adicătelea km 8-9, am oscilat între alergat și mers alert, tehnica din urmă ajutându-mă să-mi conserv energia. Bașca, mersul meu a stârnit oareșce rumoare și admirație, pentru că mă mișcam vizibil mai rapid decât alții care alergau la deal, dar mi-am învățat lecția de-a lungul timpului. Ce ți-e și cu muntenii ăștia, domnule. >:D

Ei, de-aici încolo lucrurile s-au complicat, am dat de zăpadă și muuuult noroi. Când mai zicea câte-un voluntar, gata, greul a trecut, mai să-l cred, apoi tot noroiul din lume se defășura în fața-mi, mă rog, slavă cerului, nu pe fața-mi, deși era să fac niște tumbe. De terminat cursa cu echipamentul curat ca lacrima nici că-mi mai puneam problema, dar mai problematic era că glodul ăsta era lipicios în draci și dă-i și luptă-te cu nenorocitul de care se prindea tot ecosistemul. Să scutur juma’ de pădure captivă sub tălpi n-aveam nicio șansă, așa că i-am dat cu alergat printre rădăcină, pietre și frunziș. Să vezi ce caraghios e când nimerești pe-o margine de potecă în virtutea inerției și apoi adidașii după ultimul trend forestier îți amintesc că iar te crezi mai zmeu decât ești. Și zmeu m-am crezut de la Șaua Tâmpei până la Răcădău, dar un zmeu mai sfios care s-a înfrânat atât de des încât am pus pariu că ajung la finiș fără genunchi. Lipsa de antrenament s-a simțit și acum, dar recunosc că la deal mă descurc mai onorabil decât pe coborârile abrupte care sug toată seva din mine și îmi fac picioarele gelatină. Dacă anul trecut mi-a scârțăit glezna stângă, anul ăsta s-a trezit dreptu’ să fie mai breaz, așa că am ras și ultimul gel de teamă că mă trezesc și cu vreo crampă (nu că nu avusesem la umărul stâng cu câțiva kilometri înainte sau că unghia încarnată nu începuse să-și facă de cap).

La „cireașa de pe tort” mi-am scuipat de vreo două ori în sân, am mai luat niște sfinți în primire și printre gâfâieli am răzbit. După ce am cucerit dealul, m-am aruncat în brațele Scheiului constatând încă o dată că nu voi scoate un timp mai bun decât la ediția anterioară, dar fiind recunoscătoare că nu m-am prăvălit în mocirlă sau, și mai rău, dezmembrat cu totul. Cu chiu, cu vai, am pus și de-un sprint pe final, am tras niște tuse și linia primului semi pe anul ăsta.

Organizarea a fost impecabilă (nu ca echipamentul meu, haha), iar voluntarii extrem de încurajatori și energetici. La fiecare punct scandau, băteau palma cu noi și ne făceau cursa mai blândă. De copiii pe care i-am întânit pe traseu, ce să mai zic, mi-au înseninat ziua efectiv. Zâmbetul care mi s-a mai instalat pe față din când în când se datorează și lui Robert, pentru care am alergat acum și care este un exemplu de tenacitate pentru noi toți. Pe scurt, este un om care se luptă cu o formă rară de cancer și nu oricum, ci îl aleargă de-i sar capacele. 🙂 Nu l-am cunoscut vreodată, dar îi știu povestea, iar pofta lui de viață este contagioasă. Uite că și alergarea asta a fost cu tâlc, o nouă lecție despre cum să înfrunți orice obstacol cu zâmbetul pe buze și să înveți cum să-l depășești. Acum aștept semi-ul de anul viitor când trebuie să ningă sau să plouă și apoi pot să spun că le-am bifat pe toate, nu?

P.S.: Poze cu subsemnata, mai mult sau mai puțin zâmbăreață, se află aici. Vă avertizez, dați click pe riscul vostru.

Advertisements

Acum o săptămână și un pic m-am aventurat în călătoria vieții mele so far, în Islanda, țara elfilor, a vulcanilor, cascadelor, ghețarilor și a berii bune, dacă știi de care să te lipești. Înainte de a ajunge pe insula asta absolut minunată, am avut o escală de o zi jumate în Varșovia și am petrecut-o fără nicio urmă de regret.

Cazare

Din capul locului precizez că am mers cu un grup organizat, așa că n-am avut grija biletelor de avion, a cazării, a transferurilor și a fost bine. În Varșovia am trăit pentru prima dată experiența cazării la un hostel, într-o cameră cu șase paturi, bașca cu baie comună, și a fost mai bine decât mă așteptam (bine, cinci dintre noi eram prieteni, așa că de aici confortul psihic). Am fost cazați la Dream Hostel Warsaw, un hostel situat în centrul orașului, așa că eram la câteva minute distanță de principalele atracții și de un Carrefour Express, de unde am cumpărat niște bere finuță rău. Apropo de bere, în cazare a fost inclusă o bere și micul dejun. Camerele erau curate, fiecare pat avea bec și o perdeluță, încât să nu deranjezi sau să fii deranjat, iar baia igienizată și ea. Probabil într-un grup similar aș repeta experiența, dar singură, de nebună, sau chiar și în cuplu, mi-aș păstra rezervele.

Ce mănânci în Varșovia?

Firstly, polonezii mănâncă gras și aromat. La recomandarea tipei de la hostel, am ajuns într-un milky bar (bar mleczny), un loc care te transportă înapoi în timp, în Polonia socialistă. În cantina asta mănâncă, în general, pensionari și studenți, dar și turiști care nu vor să plătească mult pentru mâncare, dar își doresc o experiență autentică. Personalul nu vorbea o boabă de engleză, aveau un singur meniu tradus, pe care era bătaie, așa că ne-am înțeles mai mult din semne. Ne-am lipit de zurek, o zeamă din cereale fermentate, cu cârnați și ou fiert tare, foarte aromată și picantă. Sigur că nu ne-am oprit aici, iar la felul doi am luat ceva mai puțin spectaculos, dar gustos: șnițelul lor de porc, cu piure de cartofi și o salată de varză cu un gust diferit față de cea neaoșă. A costat undeva la 20 și ceva de lei de căciulă. Mai mult decât decent. Niște colegi de grup s-au lipit și de zapiekanka, care este o jumătate de baghetă de pâine cu ciuperci și cașcaval, plus mult ketchup. Ea vine în mai multe variante, printre care și cea cu salam. Pare o alegere sațioasă și nu foarte scumpă. Ah, la ei se plătește în moneda locală, zlotul, sau cu cardul. 1 zlot este 1,1 RON, deci nu a fost greu să ne facem calculele pe parcurs.

Cum după o masă copioasă, vine o ciocolată gustoasă, am aterizat în ciocolateria E. Wedel, unde îți fugeau ochii în toate părțile. Aveau ciocolată sub toate formele și combinațiile imaginabile, iar noi am gustat din pralinele lor fine (noroc cu vecinii noștri darnici :P) și am băut ciocolată caldă, ba cu rom, ba cu zmeură din lichior, așa că practic am ieșit la băut. Nu este cu mult mai scump față de o ciocolaterie din București, ba din contră. Bonus, pe aeroport găsiți produsele lor la prețuri bune.

Păi și cultură?

Nu că experiența culinară n-ar face parte din cultură, dar dacă e s-o ardem ca intelectualii, suntem în orașul lui Chopin, așa că la fiecare pas îți este amintit acest lucru… literalmente. În Varșovia există 15 băncuțe interactive, care, prin apăsarea unui buton, declanșează fragmente ale celor mai cunoscute piese ale compozitorului. Băncuțele sunt plasate strategic, ba în fața casei lui, ba în fața bisericii unde se află inima sa, ba în fața Conservatorului, unde a studiat muzica și tot așa. Nu ne-am oprit doar la băncuțe și am trecut pragul Muzeului Frederic Chopin, care este dovada că apelând la tehnologie poți transforma o vizită banală într-un muzeu într-o experiență captivantă. Este unul dintre cele mai moderne muzee biografice din Europa, iar pe lângă manuscrisuri, scrisori, alte documente importante și fotografii, îți deschide lumea compozitorului la atingerea cardului, pe care îl primești la intrare, de zonele indicate. În interior se află și o mică sală unde au loc recitaluri de pian. Cât eram noi acolo, o pianistă dădea din clape de nu-ți mai venea să pleci. Până la urmă am plecat, cu toate că trebuia să ne mai înarmăm cu ceva răbdare și timp pentru a parcurge muzeul în detaliu.

Muzeul Frederic Chopin

Drumul către inima lui Chopin nu s-a oprit aici, așa că, evlavioși din fire, am ajuns și la Biserica Sfintei Cruci, unde, îmbibată bine în alcool, se odihnește, ați ghicit, inima compozitorului. Personal, nu m-am simțit foarte confortabil să mă benoclez la monument, mai ales că în biserică se aflau enoriași, care se rugau și care, cu toate astea, cred că deja sunt imuni la rumoarea provocată de turiști. Pe lângă asta, lăcașul de cult mai găzduiește și cea mai mare orgă din oraș și altarul sculptat în aur, care arată într-un mare fel.

De mâncat ce bem în Varșovia?

După cultură îi dăm cu băutură, așa că înainte să povestesc despre turul pe care l-am făcut a doua zi, trebuie să trec în revistă posibilitățile de recreere din Varșovia. Vibe-ul orașului este similar cu al Berlinului, însă aici nu ai voie să consumi alcool în public, în schimb, în magazine găsești o varietate de beri, multe craft, pe care, măcar din respect pentru polonezi, e bine să le încerci. Dacă ai spiritul aventurier la tine, trage o fugă la Piw Paw și dă-i ficatului ce-i al ficatului, într-un craft beer bar. Lungimea barului m-a șocat, implicit opțiunile care se perindau în fața mea în pahare care se mișcau de colo colo. Cum în ultima perioadă am ce am cu dubbeluri, portere sau stouturi, am ales un oatmeal stout atât de aromat și corpolent, că aș mai fi dus măcar unul dacă înainte nu aș fi băut și la hostel, dar such is life. Spre rușinea mea, nu mai știu de la ce berărie venea, dar cu proxima ocazie voi aprofunda problema.

Să fac un tur cu un ghid local? 

Da, dacă vrei să afli mai multe despre oraș chiar de la localnic și ai și simțul umorului dezvoltat. Noi am avut un ghid foarte mișto și cu lecția învățată. Omul știa îngrijorător de multe lucruri despre România, încât la un moment dat a zis că n-ar da berea Bucegi nici măcar dușmanilor, iar mai târziu a comparat malul celălalt al Vistulei (râul care traversează orașul), unde înainte era o groapă de gunoi, cu cartierul Pantilimon, despre care se spune că e periculos, dar în realitate nu e. A zis că îi place în Vamă, dar nu în Mamaia și a mai pomenit și Galațiul în nu mai știu ce context. Ce știam noi despre Varșovia, în afară de faptul că naziștii au distrus-o din temelii? Mai nimic.

Punctul de întâlnire pentru tur a fost la Coloana lui Sigismund, rege al Poloniei, care n-a fost cel mai șmecher pentru că a pierdut cam toate luptele. Ce a făcut bine, în schimb, e că a mutat capitala Poloniei de la Cracovia, acolo unde este și astăzi. Bine, a făcut asta pentru că o cam ardea singur în Cracovia, iar mătușa lui era în Varșovia. Legenda acestui monument spune că în momentul în care coloana va fi distrusă, o mare nenorocire se va abate asupra Varșoviei. Ei bine, a venit al doilea război mondial, nemții au bombardat orașul, așa că fuse, fuse și se duse. Bucăți din coloana originală se află la intrarea în Palatul Regal, care este situat la câțiva pași distanță.

Centrul Vechi Varsovia

Turul centrului vechi a durat undeva la două ore și ne-a purtat în cele mai importante zone. Pe lângă curtea Palatului Regal, am ajuns la Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, în Kanonia, piațeta din spate unde se află cea mai îngustă casă din Varșovia, un truculeț al proprietarului, care s-a scutit de niște taxe care, pe vremuri, se calculau în funcție de lățimea fațadei. Am ajuns în Piața Orașului Vechi unde se află Monumentul Sirenei, protectoarea orașului, care, conform legendei, s-a oprit pe malul râului să se odihnească, iar pescarii au observat că ceva le agita apele, iar peștii le scăpau. Inițial au vrut s-o captureze, dar s-au îndrăgostit de vocea ei. În final, un negustor a prins-o, dar a fost eliberată de un tânăr pescar care i-a auzit plânsetul. De atunci, protejează orașul cu scutul și sabia sa.

Turul a continuat cu Barbacana (Warsaw Barbican) și zidurile de apărare ale orașului, unde în perioada celui de-al doilea război mondial, nemții te cam luau la întrebări și, dacă erai suspect, te mai rețineau un pic. În perioada asta, turnul a fost distrus în mare parte, alături de clădirile orașului vechi, dar ulterior a fost reconstruit și acum este una dintre atracțiile principale ale Varșoviei. După asta am ajuns în fața casei lui Marie Curie și am continuat cu Monumentul Revoltei din Varșovia, unde fix lângă noi a poposit un grup de spanioli, deloc zgomotoși, moment în care ghidul a spus că de asta n-o să învețe el spaniola vreodată, că-s niște ciobani. Ceva mai târziu, ne-a povestit puțin despre împărțirile Poloniei între Prusia, Rusia și Austria, motiv pentru care polonezii sunt cam ca românii, în funcție de apropierea față de vest sau de est. Ca să ni se pună un nod în gât ne-am oprit și la Monumentul Micului Insurgent, o statuie comemorativă a tuturor copiilor care au luptat și murit în timpul Revoltei din Varșovia. Dacă imaginea unui copil cu pușca-n mână nu te mișcă, și da, știu, că încă se întâmplă asta în lume, nu știu ce o face. După ce am poposit în fața statuii lui Jan Kiliński, cizmar și lider al oamenilor în timpul Insurecției lui Kościuszko, i-am dat ghidului parcă vreo 15 zloți de căciulă și s-a făcut dispărut, iar noi am plecat cu zâmbetul pe buze. Turul este gratuit, dar ți se sugerează să-ți arăți aprecierea față de timpul omului, iar o listă cu posibile tururi este disponibilă aici.

Tur Varsovia

După ce am luat centrul la pas, am mâncat pe fugă, apoi, cu aceeași viteză, ne-am îndreptat spre Palatul Culturii și Științei, de unde 15 zloți mai târziu am avut o vedere panoramică asupra orașului. Palatul, din câte am înțeles, nu este foarte iubit de polonezi, fiind the brother from another mother al Casei Scântei, implicit darul sovieticilor către polonezi. Pe vremea aia ușor mohorâtă, Varșovia nu ni s-a arătat chiar în toată splendoarea ei, dar clădirile din zona business sunt impresionante. Am remarcat că oamenii ăștia cam duc lipsă de copaci sau poate fiind atât de golași, nu se izbeau de retină, dar nu știu ce să zic.

Palatul Culturii si Stiintei

După periplul ăsta, ne-am întors la hostel, unde ne-am aruncat rucsacii în spate cu direcția Reykjavik sau Keflavik, mai exact, dar despre asta în episoadele următoare, care sunt și ele pe drum. Până una-alta, dacă aveți chef de un city-break simpatic, Varșovia reprezintă o opțiune bună și destul de ieftină. Am mai fi avut de umblat măcar o zi pe acolo, dar poate o să revenim cândva.

 

Acum o lună și ceva, când am făcut încă un pas înspre schimbarea prefixului, care va să vie într-un viitor nu foarte îndepărtat, am luat una dintre cele mai înțelepte decizii din ultimii ani: mi-am donat ziua de naștere. Ce înseamnă asta? Că mă cam săturasem să primesc cadouri (is that even a thing?), mai ales că de ani de zile unele încă nu și-au găsit vreo utilitate, și am decis să redirecționez resursele celor apropiați către o cauză, fiind hotărâtă ca natura ei să fie una educațională, din motive lesne de înțeles. Într-un timp destul de scurt am și identificat cauza: proiectul de educație non-formală, Excepționalii, dezvoltat de către Școala de Valori.

Ce este proiectul Excepționalii?

După cum indică numele, proiectul se adresează tinerilor excepționali, cu vârste cuprinse între 16-19 ani, care au rezultate deosebite, se implică în comunitate, fac performanță în artă sau sport sau se remarcă prin spiritul antreprenorial. Proiectul este menit să sprijine dezvoltarea personală și profesională prin ateliere interactive, vizite în companii, întâlniri cu oameni cu experiență în domenii diverse și învățare prin experiențe directe.

Excepționalii 2018

Cine sunt Excepționalii?

Sunt 60 de tineri din diferite orașe din țară, cu aspirații și pasiuni deosebite, care chiar vor să fie schimbarea pe care vor s-o vadă în jurul lor. De ce sunt atât de convinsă când spun asta? Pentru că săptămâna trecută i-am și cunoscut în cadrul unei întâlniri. Cei aproape 60 de tineri sunt foarte inteligenți și empatici, iar determinarea lor este copleșitoare. Pe bune, eu la vârsta lor eram ușor emo, citeam filosofie și aveam tot felul de drame închipuite. Ei, în schimb, au nu doar o sete de cunoaștere mare, ci și o dorință de a mișca roțile din jurul lor, în serviciul comunităților din care fac parte.

Excepționalii 2018

De pildă, am discutat cu două fete, Adela și Daria, despre un proiect care se numește Back to reality și care se adresează tinerilor care urmează să plece la facultate. Proiectul pe care vor să-l dezvolte urmărește să-i sprijine pe acești tineri înstrăinați și să le ofere instrumentele necesare pentru a lua o decizie financiară în cunoștință de cauză, pentru a avea un stil de viață sănătos și pentru a se integra în noile comunități. Sau am discutat cu un băiat, Benyamin, despre un proiect care se numește IEmoții, care le vorbește tinerilor despre inteligența emoțională, cum o poți dezvolta și la ce te ajută (dacă stau bine și mă gândesc, ar avea nevoie și adulții de asta). Astea sunt doar câteva exemple și cred că sunt suficiente ca să vă faceți o idee despre „copiii ăștia”. Pe mine m-a mișcat tare mult întâlnirea asta și mi-a mai ridicat un văl de pe ochi. Recunosc că uneori pic în panta gândurilor negative și mă las hrănită de mizeriile care se întâmplă, ignorând cât de mult bine se desfășoară sub ochii noștri. Băi, pe cuvânt că e speranță, pe cuvânt că nu sunt numai porcării care se întâmplă în curtea școlii sau prin toalete, pe cuvânt că tinerii ăștia sunt implicați și îi trag și pe alții după ei. Cred că în seara aia mi-au dăruit mai mult decât le-am dăruit eu. Mi-au dăruit o lecție despre mine și ce se întâmplă în jurul meu și le mulțumesc pentru asta.

Vouă, celor care ați fost complicii mei în acest proiect, vă mulțumesc pentru generozitate și pentru empatie! Și voi ați fost o lecție pentru mine, fiindcă nu credeam că o să se mobilizeze atâta lume. De câte ori aveți ocazia, implicați-vă și susțineți tinerele speranțe, pentru că vocile lor sunt atât de puternice, încât cred că nimic nu va reuși să le înăbușe. Nimic.

A fost o dată ca niciodată un mini grup (o expată și trei picați din București), care s-a dus să caște ochii la Berlin și la Allan Rayman (tot mi-e neclar pe unde s-a bălit mai mult). Doi dintre ăștia patru nu eram umblați pe străzile Berlinului, așa că l-am păpat din priviri și mi-este limpede că este genul de oraș în care trebuie să revii de vreo trei-patru ori ca să înțelegi ce-i de capul lui. Spoiler alert: se întâmplă multe și descoperi ceva la tot pasul. Pe alocuri, seamănă cu Micul Paris, dar e cu totul altă mâncare de pește.

Din capul locului (ce fixație am cu sintagma asta) vă spun că n-am ars-o ca japonezul și nu am bifat obiectivele turistice ca un clasic în veață, cu toate că am ajuns la vreo câteva atracții care mi-au făcut cu ochiul, ci am prins pulsul orașului mai mult. Încep să prind gustul experiențelor de acest gen în care să combin gastronomia locală care, atenție, nu înseamnă neapărat preparate arhi-cunoscute, cu modul de trai al cetățenilor orașului respectiv (Berlinul, de pildă, are juma’ de milion de turci la o populație totală de 3.5 milioane de locuitori). Este o incursiune fascinantă și dacă treci este stereotipuri rasiale (negrii te abordează să-ți vândă droguri… uhm, they actually do, turcii or să te violeze… uhm, nu, de fapt or să te servească cu cel mai bun kebab ever), o să-ți meargă bine. Hai, totuși, să luăm lucrurile pe rând, de dragul firului cronologic.

Ziua 1 – Ce-ai făcut, tu, Allan?

Excursia de la Berlin a fost destul de gândită în jurul ideii acestui concert. Împreună cu jumătatea mea de la muncă am întors ideea pe toate părțile până s-a concretizat și după niște codit și tot așa, am decis: this is fo’ real, we’re doing this shit! Desigur, cine mă cunoaște, știe că I tend to overthink, a se traduce, devin paranoică, așa că după niște research pe tema ratei infracționalității în Berlin, în creștere în ultimii ani (vezi stereotipuri), mi-am tras și jumătatea de acasă în treaba asta, că sigur o să fim safe așa. Anyway, după un zbor de aproape două ore până ne-am reunit și cu expata din Praga (dacă citești articolul ăsta, să știi că de la Chiti am învățat-o pe asta, stop judging me!), am băut niște bere și mâncat clasicul currywurst la o terasă mișto de la aeroport. Desigur, prețurile n-au mai fost atât de mișto, dar când uiți sandviciurile acasă, ajungi să dai 25 de euro pe două beri și două porții de cârnați pe care n-aș mai pune gura-n veci).

Niște euro mai târziu ne-am cazat la Plus Berlin, un hotel/ hostel absolut imens, aflat la Warschauer Platz, în districtul Friedrichshain-Kreuzberg, cu cea mai mare densitate de imigranți și kebab care se regăsește în al doilea sector mai degrabă, noi fiind cazați exact la granița dintre cele două lumi. În Friedrichshain se află East Side Gallery, care, cel mai probabil, este cea mai extinsă galerie de artă în aer liber. East Side Gallery este o secțiune de vreo 1.3 km din zidul Berlinului, care, după căderea acestuia, a fost populat cu peste 100 de lucrări ce reprezintă un manifest pentru libertate. Plimbarea de-a lungul galeriei îți pune un nod în gât și-ți ridică multe semne de întrebare. Fațada înspre râul Spree este cea mai puțin estetică (a se citi: cu cel mai puțin material de Instagram), dar cu cele mai multe testimoniale care te copleșesc efectiv. Este incredibil de greu să citești despre opresiunile la care erau supuși esticii și despre tentativele de evadare.

După o după-amiază mohorâtă de plimbat de-a lungul zidului, băut bere și mâncat kebab, a venit timpul să-i dăm lui Allan (Rayman), ce-i al lui Allan și am sfârșit în acest clubuleț, bodegă, nu știu cum să-i zic, pe numele de scenă Kantine am Berghain, care ușor-ușor începuse să se umple cu puștoaice venite la bălit. Deși locul avea un spațiu de fumat în față, care avea lemn până-n cel mai mic cotlon (multă logică aici), după ce s-a lăsat seara toată lumea a început să fumeze ce apuca. Nemții, pe cât de riguroși (ce ne mai plac stereotipurile), pe atât de puțini bani par să dea pe legislația care le cam interzice fumatul în spațiile publice. Legea e relativ permisivă, dar are restricțiile ei, iar cu toate că multe localuri nu se încadrează în cerințe, they don’t give a fuck. Concertul în sine a fost OK, băiatul ăsta are o voce bună și actul artistic n-a fost mai prejos. Falsa teatralitate te intrigă și uneori tinzi să te pierzi în jocul de scenă, mai degrabă decât în muzică. Experiența per total m-a dezamăgit, a fost foarte aglomerat, peste capacitatea locului, s-a fumat, iar singura ieșire de urgență (care nu era blocată) mă cam băgase într-o stare de alertă. La finalul serii am plecat cu mixed feelings și am pus țara la cale pentru a doua zi asupra căreia nu știam ce așteptări să-mi fac.

Amazing voice you have, @allanrayman!

A post shared by Adriana Georgescu (@baietel03) on

Ziua 2 – Vă rog eu, mergeți în alternative tour în Berlin!

Cred că this sums it up pretty well. A doua zi, după ce ne-am făcut datoria de turiști care s-au tras în poze la Poarta Brandenburg, o atracție turistică simbol a Berlinului, și după ce am tras Berliner Dom în poze, din exterior, că doar de aia avem și o Ziua 3, ne-am strâns în Alexanderplatz întru inițierea noastră în tainele unui oraș atât de eclectic. Fiindcă se numește alternative tour, te ajută să ai o optică diferită asupra Berlinului, ce accent pe tot ce înseamnă underground: street art, graffiti, mural art, cartiere multi-culturale, comunități aternative. Este genul de tur care-ți oferă multe insight-uri la care nu văd cum ai putea să ai altfel acces. Turul a început în Mitte, acest sector al bogaților unde peste drum de apartamente de sute de mii de euro sunt zeci de metri de street art. Ne-am oprit pe la proiectul fiecărui artist, pentru că da, vorbim despre proiecte, de genul It’s time to dance și am aprofundat guerilla-style street art, cum funcționează tehnica paste-up și cum trebuie să-ți lipești posterul în mai puțin de 25 de secunde, de la 26 încolo riscând să fii prins. Artistul din spatele proiectului tocmai menționat merge în cluburi, observă cu atenție câteva personaje, iar după ce acestea încep să se dezlănțuie, le face poze, creează posterele și apoi umple marile capitale europene cu street art-ul lui. Deja artiștii de genul acesta au creațiile lor semnătură și sunt ușor de indentificat. În zilele următoare am făcut exercițiul ăsta și ajunsesem să-i reperez destul de ușor.

street art berlin

street art berlin

După mult street art, am ajuns în Kreuzberg, zona care colcăie de imigranți, pregătiți pentru a afla mai multe despre comunitățile alternative. Așa am ajuns la Bethanien, o clădire impresionantă care a funcționat ca spital, apoi, în 1974, când se dorea demolarea lui, oamenii au protestat, devenind astfel un important centru artistic și cultural. Astăzi, aici trăiește o comunitate de squatters, adică oameni care ocupă clădiri abandonate sau libere. Sunt vreo 80 astfel de comunități în Berlin, dacă am reținut eu bine, iar oamenii conviețuiesc în pace cu ceilalți cetățeni. La o aruncătură de băț de Bethanien, este The Treehouse, un spațiu cu o poveste fascinantă a unui turc, Osman Kalin, care a folosit o porțiune de pământ nerevendicată a GDR-ului pentru a-și construi o grădină cu legume. Deși aparținea GDR-ului, având în vedere că zidul nu a fost trasat perfect drept, a ajuns în teritoriul Germaniei de Vest. Autoritățile Germaniei de Vest nu prea aveau ce să facă nefiind în jurisdicția lor, așa că omul și-a văzut de grădină și a început să construiască o căsuță în copac, făcută din materiale reciclate, inclusiv saltele. După căderea zidului, autoritățile au vrut să demoleze căsuța pentru a construi drumul, însă Osman a rezistat în fața acestora fiind susținut și de catedrala catolică pe terenul căreia se afla construcția. Este cumva amuzantă susținerea unei familii musulmane de către o instituție creștină. Omul acum este o mini-vedetă care salută trecătorii din grădina lui, atunci când merge acolo, în prezent stând cu familia în blocurile aflate în vecinătate.

alternative tour berlin

Turul s-a încheiat la YAMM Beach Bar, un spațiu al jamaicanilor și caraibienilor, îmbrăcat într-un nor de iarbă. Oamenii te pot servi cu preparate tradiționale din insule, se încălzesc la butoaie cu foc și se balansează pe reggae cu o relaxare cum mai rar ți-e dat să vezi în inima unui oraș. Cu toate că turul a fost gratuit, așa cum ne-a fost recomandat la început, la final poți lăsa bani după cât de valoroasă crezi că a fost experiența. Nicole, ghidul nostru, este o australiancă stabilită în Berlin și foarte pasionată de acest oraș. În cele peste trei ore jumătate, ne-a fascinat atât cu cunoștințele ei, cât și cu carisma sa: o metalară care părea lipsită de orice prejudecată și cu un umor absolut contagios. Dacă vă doriți o experiență autentică, în urma căreia să plecați cu informații mai valoroase decât cele inscripționate pe plăcuțele din muzee, faceți un alternative tour!

De mâncat ne-am desfătat la Markethalle Neun, epicentrul street food-ului în Berlin, unde am căscat ochii la preparate de tot felul: asiatice, italiene, franțuzești, you name it. Am zăbovit nu foarte mult asupra unui pastrami burger, care a fost mai mult decât excelent, apoi am mâncat niște quiche cu dovleac, care s-a dovedit o alegere interesantă. Desertul nu-și mai avea rostul, dar pe cuvânt că aș fi revenit aici doar pentru asta. Minunat, pe cuvânt! După ce am mai luat Kreuzberg la pas, în căutarea unui bar, am sfârșit într-un craft beer shop (raiul pe pământ, jur!), de unde am plecat am plecat cu patru beri în valoare de 17 euro, dar când bere înseamnă asta, shut up and take my money! Aici țin să inserez mențiunea că în orașul ăsta găsești bere bună la tot pasul, se bea pe stradă pentru că este permis atâta vreme cât ai vârsta legală, așa că o să vezi oameni la costum care la 9 dimineața sunt lipiți de o bere mai degrabă decât de o cafea.

Ziua 3 – am ars-o ca japonezul

În astă zi, am zis că e musai să dau cu bifa pe la niște obiective care-mi suscitaseră interesul suficient de tare în perioada de research. Așa se face că, în prima parte  a zilei, am ajuns la Deutsches Technikmuseum, după ce am înfulecat un burger la Burgermeister, locul despre care se spune că ar face cei mai buni burgeri din Berlin. Nu știu dacă așa e, dar jur că a fost orgasmică experiența aia. Acolo faci comanda, iei bonul de ordine, te uiți cum vin gloatele de oameni și apoi catapultezi în tine la una dintre cele 3 sau patru măsuțe de lângă gheretă. Revenind la cultură, Muzeul German al Tehnologiei este absolut imens, iar când vezi un avion în mărime naturală care e suspendat pe acoperiș, începi să crezi că nu e o exagerare. Noi am vizitat întâi zona de ciu-ciu, iar având în vederea că actuala clădire a muzeului se află pe spațiul unei foste gări, e loc berechet pentru adăpostit zeci de trenuri. În zona aia faci o incursiune în istoria căilor ferate a Germaniei, ceea ce pentru împătimiți este o reală desfătare. Recunosc că am petrecut ceva vreme acolo, după care vizita s-a desfășurat pe repede-înainte.

deutsches technikmuseum berlin

deutsches technikmuseum berlin

Muzeul este împărțit în mai multe zone, iar dacă te lipești de un pliant de la bun început, cum noi n-am făcut, te miști mai rapid și reușești să surprinzi destul de mult din ce are de dezvăluit. Noi, pe lângă trenuri, am ajuns la bărcuțe, avioane, tehnologie textilă, telecomunicații și calculatoare. Mai aveam de văzut bijuterii, istorie fotografiei și încă vreo enșpe zone. Am petrecut vreo câteva ore bune și tot n-am reușit să parcurg tot, așa că, dacă vă bate gândul să ajungeți aici, rezervați-vă o zi întreagă doar pentru acest muzeu. Este eye candy și nerd magnet. Also, o să mișune foarte, dar FOARTE mulți copii prin zonă.

După Deutsches Technikmuseum, a venit vremea să inspectăm domul în interior și bine am făcut. Este absolut superb, iar noi chiar ne-am sincronizat cu orchestra care repeta atunci. Dezavantajul, pentru că nemții-s neam de naționaliști, nu prea o să dați de engleză, deci dacă vreți explicații, frecați netu’. M-am bazat pe intuiție, în mare parte și am căscat ochii la evoluția domului pentru că, șoc și groază, nu a arătat dintotdeauna așa. Vârful domului după vreo 250 de trepte ne-a oferit o panoramă minunată. Berlinul arată într-un mare fel la apus și am profitat de lumină ca să trag niște cadre de amator. Tărășenia, cu tot cu urcat ne-a uscat de 7 euro, dar nu i-am regretat vreun moment.

Berliner Dom

După Dom, am testat din nou eficiența mijloacelor de transport în comun și, confirm, autobuzele merg ceas, da’ nu-s foarte înalte așa că watch your head. Următoarea oprire a fost la Memorialul Holocaustului, care m-a băgat într-un film în care nu m-aș întoarce prea curând. Sentimentul ăla de afundare nu este cel mai plăcut, dar este foarte reflexiv. Tot ce îmi doream era să părăsesc cât mai repede „labirintul”. Sigur, faptul că era noapte, lună plină și la un moment dat mi se părea că n-o mai ies în veci de-acolo, n-a ajutat prea mult.

După ce mi-am luat porția de încărcătură emoțională, am admirat Poarta Brandenburg de aproape și apoi am făcut înconjurul clădirii Parlamentului, Stați liniștiți, la megalomanie nu ne depășește careva, avem cea mai impunătoare clădire a Parlamentului. Tot a fost greu să găsesc unghiul din care s-o prind pe toată, mai ales că n-am avut dotările necesare. După doi-trei poze am bătut în retragere, că vântul de noiembrie nu e cel mai prietenos. Desigur, ne-am mai lipit de niște bere, după care adulții responsabili din noi au țipat întru facerea bagajelor.

Poarta Brandenburg Berlin

Ziua 4 – impropriu spus, e ziua cu întoarcerea acasă

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după o un flat white dumnezeiesc, un cheesecake și o revenire la amicii turci pentru kebab, am zăbovit iar de-a lungul East Side Gallery. Artă, check. Depresie, also check. După ce am mai dat jos din șunci, am urcat rucsacii-n spate, am făcut check out-ul, ne-am luat înapoi garanția de 5 euro pentru cheie și ne-am dus mult și bine de-a lungul râului ca să mai prindem pulsului orașului. După ce am ajuns în Militariul Berlinului, ne-am suit în tren, am coborât la prima sau a doua să ședem în părculeț și apoi am căutat budă. Acum am ajuns la alt capitol: budele din Berlin. Nu vă entuziasmați, nu prea există toalete publice, iar alea care sunt vă usucă de 1 euro pentru pipilică sau altele. Tough luck. Noi, după 15 minute de-nvârtit în jurul cozii, am dat de o toaletă publică, unde, pentru 50 de cenți de căciulă, am făcut pipi. Cum nu poți admira natura și gunoaiele din ea pentru prea multă vreme, ne-am suit iar în tren cu destinația aeroport. Acolo ne-a măcinat plictiseala, iar momentul în care ne-am ciocnit de conaționali nu s-a lăsat cu dragoste la prima vedere. După un zbor de alte aproape două ore cu niște mici turbulențe, am aterizat la noi, ne-am dezmeticit și aia a fost.

Simt că deja v-am plictisit, pentru că ăsta este unul dintre talentele mele ascunse, așa că nu știu ce ar mai fi de adăugat. Da, o să vi se tot spună că Berlinul e un București mai mare. Pe alocuri, e adevărat, dar e din cu totul altă ligă. Transportul public o să vă dea lumea peste cap. În city break-ul ăsta am mers cu tren, metrou, tramvai și autobuz și n-am avut ce reproșa. Se merge foarte mult cu bicicleta, au infrastructură pentru asta, o să vedeți biciclete prinse peste tot (mă mir că nu le greblează vreun conațional). Se bea bere ORICÂND și ORIUNDE. Găsești bere bună la tot pasul și plătești puțin pentru ea (comparativ cu fițele de la noi). Nemții sunt frumoși în draci, am bălit la tot pasul. Femeile sunt frumoase și ele, dar parcă nu atât de tare. Se fumează iarbă peste tot și fără jenă. Bărbații cam put, iar nemții, în general, sunt cam neciopliți. În rest, wander around and enjoy it.

Voi ați mers în Berlin? Ce mai am de bifat?

Anul trecut, am mers prima dată Rockstadt Extreme Fest și a fost magic, chit că m-a plouat până în suflet. Anul ăsta, a fost senin, dar pesemne că Mercur a fost un pic retrograd. Am savurat reprezentațiile foarte bune ale câtorva trupe, dar la finalul festivalului, când am tras linia, am avut mixed feelings.

Am mai spus asta anterior, dar, dacă vreți să aveți un acoperiș deasupra capului în perioada festivalului, cam trebuie să faceți rezervare cu cel puțin un an de zile înainte. Cum nu poți s-o arzi mereu ca patronașul, noi ne-am mutat niște kilometri mai în sud, în Bran, la Pensiunea Cerbul Carpatin, unde am avut parte de liniște, mult verde și vedere spre Piatra Craiului, dimineața la cafea. Treaba asta ne-a scuturat de 50 de lei în fiecare seară, pentru că alții chiar o ard ca patrona$ii în perioada festivalului și te transportă la suprapreț, dar am trecut repede peste acest incovenient pentru că nu era o noutate. În prima seară am ajuns în zona festivalului cu puțin după ce începuse concertul Taine, pe care voiam să-l prind. Și ei au avut parte de aceeași problemă care urma să bântuie multe trupe pe parcursul celor patru zile: sonorizarea îndoielnică. M-am perindat în mai multe puncte să fiu sigură că într-adevăr era o problemă acolo și treaba asta n-a făcut decât s-o confirme. La Arcturus am sperat să se remedieze dar și acolo e dat cu virgulă destul de des. Trupa, în schimb, a excelat prin muzică și show. După ce anul trecut ICS Vortex a venit la REF cu proiectul numit Borknagar, anul acesta a încântat publicul cu niște avant-garde metal și o teatralitate pe care aș fi dat orice să o surprind mai în detaliu pe ecrane. Cu mulți ani de carieră în spate, pe vremea când black metal-ul norvegian lua naștere, Arcturus a pus un pic piciorul în prag și a reinventat sound-ul ăla brutal adăugând o groază de sunete dintr-un range muzical bogat (de la black metal la muzică clasică la industrial chiar și bucăți de R&B). Pe cât de experimentală e muzica lor, pe atât de gândită până la ultima notă. Ce se întâmplă pe scenă este un adevărat spectacol foarte bine pus la punct, pe care de-abia îl așteptam. Annihilator a încheiat ziua 1 cu succes, trupa fiind creditată ca parte din „The Big 4” ai Canadei. Au trecut ceva ani de când ascultam Annihilator pentru simplul fapt că thrash metal-ul nu-mi mai comunică foarte mult, motiv pentru care nu am dat pe-afară de entuziasm, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: sunetul a fost impecabil (deci se poate), au fost energici, au comunicat cu publicul, cam ce ar trebui să se întâmple la un concert.

Annihilator Rockstadt Extreme Fest 2017

Arcturus Rockstadt Extreme Fest 2017

Ziua 2 a adus cu ea niște vești nu tocmai muzică pentru urechi: toboșarul Leprous pierduse avionul, iar cei de la Kreator au rămas fără instrumente. Deznodământul a fost unul fericit: ambele trupe s-au prezentat pe scenă, cu un shift în program, încât norvegienii de la Leprous au încheiat seara. Ziceam eu că thrashu’ nu mă mai gâdilă de nicio culoare, dar Kreator mi-au plăcut. Știu că nu sunt la primul concert în România, în schimb, a fost prima dată când i-am văzut. Cu toate astea, mă gândeam numai la concertul norvegienilor care au întârziat și mai mult din cauza unor probleme de sunet. Pe la 02:15, The Valley a deschis concertul lor, iar oamenii începuseră să se mai dezmorțească după o așteptare agonizantă. Eu nu pot decât să mă bucur că au cântat mult de pe Coal și The Congregation, pe care, în ultimele săptămâni, cel puțin, le-am tot frecat. Este greu să nu te îndrăgostești de muzica lor, un progressive metal care-și trage influența din artiști precum: Radiohead, Massive Attack, Arvo Pärt, Susanne Sundfør, Behemoth și The Prodigy, după spusele lui Einar Solberg, vocalistul și principalul compozitor al trupei. Sunetul n-a dezamăgit; chiar ar fi fost culmea după toată întârzierea, iar oamenii păreau să se adune în număr din ce în ce mai mare chiar dacă ora era tardivă. După un concert de puțin peste o oră, s-au retras în aplauze, iar noi ne-am dus să inspectăm interiorul pleoapelor ca să ne reîncărcăm bateriile pentru următorul heirup.

În ziua 3, am zăbovit și pe la scena mică ca să prindem două trupe ca frații: Last Hope și Them Frequencies, hardcore bulgăresc care ne-a demonstrat că vecinii noștri nu stau bine doar la capitolul turism. Comparativ cu anul trecut, am stat mult mai puțin pe la scena mică, pentru că într-adevăr aterizam acolo târziu, dar nici line-up-ul nu mi s-a părut la fel de ofertant. Cât despre scena mare, Sólstafir au ridicat și ei stacheta festivalului cu un concert absolut magic. O trupă încadrată la intersecția dintre post-metal și prog-metal, cu începuturi marcate de influențe viking și black metal, căreia nu-i înțelegi versurile, dar care depășește granițele lingvistice prin muzica ruptă din peisajele islandeze. Este o reală plăcere să-i asculți live, au o prezență scenică dichisită, se vede că sunt din alt film. Eu de-abia aștept să-i revăd în decembrie. Aș fi vrut să văd și Wolfheart, dar cum au trecut prin același shift cu care ne obișnuise ziua 2, nu am mai avut nici energia, nici dispoziția să mai zăbovesc în perimetrul festivalului, așa că m-am retras întru așteptarea preafericitului taxi la suprapreț.

Am așteptat ultima zi de festival ca pe cea mai caldă și gustoasă pâine, reușind să văd Opeth după ani de agonie și extaz. Primul și „cel mai recent” act de prezență al suedezilor a fost în 2012, în Jukebox, București, cu ocazia turneului de promovare a albumului Heritage, dar am dat skip la momentul respectiv, ca să aflu că s-a auzit prost, iar organizarea a lăsat de dorit. Aici aveam alte așteptări și n-am avut o clipă de dezamăgire. A compensat concertul August Burns Red de la scenă mică, unde a fost, cred, cea mai proastă sonorizare pe care putea s-o aibă o trupă. Vocea era atât de jos, instrumentele se distingeau cu dificultate, iar oamenii se uitau ca vițelul la poarta nouă. Vorbim de metalcore american, deci la concertul ăsta îți vine să te pui în cap, dar nimeni nu înțelegea nimic. Ploaia puternică a strâns mulți oameni în cort care erau confuzi, dar care s-au mai dezmorțit că frigul deja intra în oase. Eu am părăsit concertul la un moment dat, cu toate că voiam să-i văd pe americani. N-a fost să fie.

Despre Opeth nu știu ce se mai poate adăuga, vorbim despre o trupă cu notorietate și rezonanță pe scena prog. Au avut o prestație captivantă, cu un sunet atât de precis care-ți dădea fiori, compensând neajunsurile din celelalte zile. Vocea lui Åkerfeldt a cuprins întreaga zonă a festivalului, cu emoția și forța dată de vocea clean, dar și de pasajele de growl. Au avut un setlist echilibrat care i-a împăcat și pe unii și pe alții. Au început concertul cu Sorceress, au continuat cu piese precum Ghost of PerditionIn My Time of NeedCusp of Eternity și Heir Apparent. Pe lângă talentul muzical, Åkerfeldt este și un foarte bun stand-up comedian, cu un umor care se pliază pe fiecare public în parte, fără aceleași replici reciclate care fac înconjurul lumii. Sigur că au pomenit experiența de la castelul Bran (eu mă oftic că mă cam nimerisem odată cu ei la castel, dar la coada care era acolo mi-am luat gândul de la un meet & greet ad-hoc). În rest, mi-aș fi dorit un concert care să țină încă pe atât. La finalul celor 14 minute de Deliverance, m-am trezit din reverie când ei se pregăteau să părăsească scena. Eu sper să revină cât mai repede că au motive și fani.

Mai am un pic și trag linia acestei ediții, care poate n-a fost cea mai reușită și te cuprinde toată ciuda din lume. Totuși, e cel mai mare festival și singurul de genul ăsta din România. Aici ai șansa să-ți dai refresh la playlist-ul de zi cu zi și ai epifanii la tot pasul, așa că fiecare ediție merită s-o surclaseze pe precedenta. Anul acesta, au mutat toaletele ca să facă loc mai multor mese și să mărească spațiul dedicat scenei mici (mie așa mi s-a părut, cel puțin). Chestiunea asta, cumva, a atras cu sine lipsa desăvârșită a opțiunilor variate de catering. A fost o singură firmă cu vreo patru puncte de vânzare, iar mai mult decât niște frigărui, ceafă sau mici la grătar, cartofi, mai rar legume și ciorbă (?!) nu am văzut. Prețurile erau exagerate, iar pentru un public care se activează la plata a 50 de lei pentru patru zile de campare, eu zic că a fost un fail de zile mari. Eu am plătit aproape de 30 de lei pentru o frigăruie cu carne de porc în sânge, iar niște cartofi trântiți pe un cartonaș m-au mai scuturat de 12 lei. You do the math. De prețurile la băutură n-am de ce să mă plâng neapărat. Prețul jetonului s-a majorat cu 50 de bani față de anul trecut, implicit pe o bere dădeai 2 jetoane, deci 7 lei. În schimb, berea proastă. Ciuc n-o să mă gâdile în veci, așa că m-am lipit de Silva Dark care la keg avea un gust atipic (nu că berea asta este excelentă, dar deh eu sunt o snoabă care preferă să plătească mai mult pentru o bere măcar decentă). Nu o dată am auzit că berea e caldă, așa că trebuia să te reorientezi rapid. În orice caz, anul trecut au existat mai multe opțiuni și la mâncare și la băutură. Poate ediția din 2018 va veni cu îmbunătățiri, pentru că este păcat să ne cramponăm de detaliile astea, care, până la urmă, au toată relevanța din lume când stai și câte 12 ore la festival. Aș mai zice și că la toalete era jale, iar apa aia nu voia de nicio culoare să curgă așa că dacă aveai servețele umede la purtător, bine, dacă nu, iarăși bine. Sunt convinsă că organizatorii au toată bunăvoința din lume, așa că sper la o nouă ediție care să le bată pe toate celelalte la curu’ gol.

Mai exact, în Lovech și Veliko Tarnovo, pe la jumătatea lunii mai. Cum n-aș fi eu dacă n-aș scrie după luni de zile distanță de evenimentul cu pricina (apropo, încă n-am scris despre Rupea și acu’ se face anul – eu o numesc consecvență), iată-mă, astăzi, cum o să vă împărtășesc secretul bogăției…induse.

În Bulgaria am încercat să ajung pentru prima oară acum câțiva ani când eram prin Vamă. Cumva se face că mijlocul meu de locomoție, per pedes, le-a cam pus bețe-n roate vameșilor care nu m-au lăsat să pășesc în țara trandafirilor, așa că am făcut cale-ntoarsă la ai noștri. Anul acesta, după ce am ajuns pe tărâm britanic, la nicio săptămână după o excursie memorabilă, m-am îmbarcat într-un autocar cu scopul de a mă ghiftui și rătăci pe străduțe. Astrele s-au aliniat și planul mi-a ieșit întocmai, cu toate că în Lovech ne-a întâmpinat o ploaie de toată frumusețea. Drumul prin Bulgaria, de fapt, tot drumul București-Bulgaria, mi s-a părut dezolant. Noroc cu verdeața că altfel mă dezumflam cu totul până să ajung la destinație.

În Lovech am avut două ore la dispoziție să prind un pic din spiritul locului, iar ploaia care nu mai contenea ne cam strica planurile. Ne-am adăpostit pe terasa unui restaurant din centru, asta după ce am traversat un pod acoperit, împânzit cu suveniruri, care pe alocuri m-a dus cu gândul la Ponte Vecchio al Florenței. Micul oraș era îmbrăcat de sărbătoare căci erau zilele lui, așa că, în timpul în care am zăbovit la bere și mâncare, ne-am delectat cu dansuri și muzică tradițională bulgărească. Restaurantul m-a propulsat direct în România anilor 90′, sub a cărei umbră mai stau și la noi multe localități, cu chelneri și mese rupte din filmul ăla. Engleza n-o stăpânesc prea bine, dar ne-am înțeles cât să ne aducă bere sub forma unei surprize (un dozator de 3 litri) și fel de fel de preparate. Porțiile au fost astronomice, nu a fost cea mai bună mâncare din viața mea, dar combinațiile erau interesante (eu am avut o ruladă de pui cu bacon, caș afumat și mere). După ce am atins pragul de sațietate și niște zeci de leva mai târziu, ne-am îndreptat către cetate minunându-ne la casele de pe dealul e care l-am urcat treaptă cu treaptă. Chiar dacă are un iz sărăcăcios, Lovech e un orășel cu un farmec aparte, printre cele mai vechi din Bulgaria. Nu am intrat în cetate pentru că exteriorul a fost suficient de edificator, iar timpul nu era de partea noastră, dar am avut o panoramă de zile mari.

După ce s-a scurs timpul alocat acestei opriri, am revenit la autocar cu destinația Veliko Tarnovo. Bulgaria este o țară de un verde crud, asta este impresia mea, dacă faci abstracție de clădirile abandonate sau în paragină. În Veliko am căscat ochii când am văzut zidurile cetății care părea să nu se mai termine și m-am ofticat știind că o s-o văd pe repede înainte…din autocar, căci scopul excursiei a fost cu totul altul. Chiar și așa m-a uimit. Orașul așezat pe trei dealuri: Tsarevets, unde se află ruinele palatului, Trapezitsa, Sveta Gora și traversat de râul Yantra este cu adevărat surprinzător. Clădirile vechi, care pe alocuri stau să se prăbușească, se împletesc cu un iz de nou sub parfumul tufelor de trandafiri omniprezente. Străduțele colcăie de pisici leneșe care moțăie sub privirile turiștilor rătăciți, oamenii mai au un pic și se închină străinilor care ating pâmântul bulgăresc, atelierele cu meșteri, care îmblânzesc pielea tăbăcită, lucrează vasele de cupru sau țes, atrag privirile curioșilor și le golesc portofelele. Restaurantele îți potolesc setea și pofta pe bani puțini. Noi ne-am răcorit la umbra grădinii interioare a Han Hadji Nikoli Inn, un restaurant cu istorie și unul dintre puținele hanuri care a trecut testul timpului. Servirea a fost ireproșabilă, iar pentru echivalentul a 30 și ceva de lei am băut două beri, două cocktailuri cu gin, o cafea turcească și am mâncat o baclava demențială. Pare greu de crezut, dar m-am simțit a’ mai bogătană de pe pământ. Măcar așa.

Dacă aveți ocazia sau dispoziția să călătoriți 180 de kilometri mai încolo de capitală, trageți o fugă aici, nu doar pentru că o să vă simțiți mai bogați și o să plecați cu tona de produse pe bază de trandafiri, ci și pentru frumusețea unor locuri care nu strălucesc prin tencuielile finisate, ci prin farmecul de altă dată. Veți fi uimiți de curățenia celor mai sărace gospodării împânzite cu trandafiri și mușcate și vă va mișca în același timp curiozitatea oamenilor, înțelegând mai bine fascinația pe care o avem la rândul nostru față de străinii care-și fac curajul să ne viziteze.

 

Gojira a devenit în ultimii ani una dintre trupele de metal care a acaparat lumina reflectoarelor, au fost nominalizați la premiile Grammy, au mers în turneu cu Metallica, mna, gloria s-a lipit de ei și pe bună dreptate. Prima dată au concertat în România în 2013 la Rockstadt Extreme Fest, unde subsemnata nu s-a aflat, dar aseară mi-am luat revanșa. După ce a fost anunțat concertul și m-am extaziat pe tot Internetul, m-am înfipt în bilete la Golden Circle și am început countdown-ul. Nici nu știu când au zburat lunile până la eveniment, iar ieri deja nu mai aveam stare.

Am ajuns la Arene destul de devreme, cât să prind trupele din deschidere. Xaon a fost o surpriză plăcută. Ascultasem fix o piesă înainte, cât să-mi fac juma’ de părere, dar nu am zăbovit asupra trupei. Prestația de pe scenă m-a făcut să le acord mai multă atenție de acum încolo. Sound-ul brutal, cu niște influențe gothice și prezența scenică a vocalistului au compensat incovenientele de natură sonoră, care deja începuseră să mă pună pe gânduri. Au fost energici și foarte mișto. Muzica m-a prins, așa că i-am pus pe listă. Mi-aș fi dorit să cânte mai mult de 30 de minute, dar poate revin într-un format mai generos. The Blackmordia, în schimb, nu m-au gâdilat foarte tare. Generic smth-smth-core și cam atât. Pe alocuri mi s-au părut ușor stângaci. Pare-se că nu s-au aflat la locul și momentul potrivit. În orice caz, când ești trupa care deschide concertul Gojira, e o chestiune de gustibus.

Xaon

Xaon

The Blackmordia

Cu o precizie elvețiană, după ce m-au trecut toate emoțiile și apele, la 21:30 am făcut ochii mari când francezii au apărut pe scenă luând publicul cu asalt pe Only Pain. Pe The Haviest Matter of the Universe lucrurile s-au închegat și mai bine, From Mars to Sirius fiind în top 3 albume Gojira, din punctul meu de vedere. Următoarele piese au fost un du-te-vino între acest album și Magma, cum era firesc. Silvera și Stranded au activat mulți oameni în jurul meu, inclusiv pe mine. Cu toate că este un album mult mai mellow și departe de stilul Gojira, înțeleg abordarea și nu-mi displace. Nu este un album lipsit totalmente de brutalitate, iar timbrul aspru al lui Joe dă cu tine de pământ. Este un album emoțional care vorbește despre lupta pe care mama fraților Duplantier a pierdut-o în fața cancerului. Beat that.

Gojira

În orice caz, că am divagat, concertul de aseară este preferatul meu, chit că trupa ar fi meritat un public mai numeros, dar ăștia 3000 de oameni au rupt efectiv. Eu am avut un mic moment de zmeu când m-am băgat în timidul circle pit din fața scenei, din care m-am retras relativ repede după ce m-am prins că-s singura fată de acolo și mi-am luat un mic cot în moacă. I have no regrets, though! Gojira a trezit în mine fanul ăla care lâncezea și mi-am zburat creierii și pierdut vocea, dar, din nou, nu regret nimic, aș face asta din nou. Am trăit momentul L’Enfant Sauvage cu învolburare și patimă, iar când au început să cânte de pe The Way of All Flesh am atins punctul culminant. Da, ați ghicit, albumul ăsta e și el în top 3, dacă vreți brutalitate, băgați o ureche. Dacă vi se pare prea soft, duceți-vă mai în urmă la primele două albume. Oroborus a fost una dintre piesele pe care le-am savurat și aș mai fi ciulit urechile. Deși umbla vorba prin popor că ar ține vreo două ore concertul, evident că după o oră jumate ne-am luat la revedere de la ei, nu înainte să cânte un cover excelent după Territory al brazilienilor de la Sepultura. Când una dintre trupele care-ți mișcă toate coardele cântă una dintre cele mai bune piese de pe pământul ăsta, e magic. Și magic a fost până m-am prins că seara s-a cam încheiat.

Zeiță Fortuna, Odin, whomever, milostivește-te de noi, fanii Gojira, și adu-i cât mai repede înapoi sau aruncă-mă pe mine în direcția lor. Că aveți sau nu vreo legătură cu bucata asta de piață muzicală, faceți-vă un bine și mergeți să-i vedeți. Concertul o să zboare și finalul vă va lovi la fel de brutal ca riff-urile lor, dar o să experimentați o energie fabuloasă, atât din partea trupei, cât și a publicului. Pentru mine a fost cea mai bună seară ever. Aș relua-o fix așa, deși tânjesc după un concert mai lung.

Despre cum m-am îndrăgostit de Londra am povestit recent, iar acum a venit rândul celui de-al doilea oraș de cinste al Angliei: Birmingham. Mercur, bată-l vina, a fost cam retrograd și centrul orașului era în construcții când am mers noi, dar asta nu ne-a oprit din a-i surprinde frumusețea. Dacă iei orașul la pas, observi cum vechiul se împletește cu noul în cel mai firesc mod posibil și te întrebi ce naiba se întâmplă pe plaiurile noastre. Apoi, te plimbi agale pe canale și ești transportat automat în alte vremuri care amintesc de prolifica epocă industrială.

Cu toate că este un oraș mare, cu o populație de 1 milion de oameni, am avut un oarecare sentiment de cosiness și apartenență (s-o trage de la bere). Primul contact cu orașul a fost când ne-am dus spre Gay Village și China Town, zonă în care s-ar fi aflat hotelul unde au stat băieții (din păcate, n-a fost cazul). De-o parte a străzii atârnau în vitrine rațe fripte, de alta străluceau beculețele colorate de prin copaci și baruri. De dragul diversității aș fi zăbovit acolo, dar prima zi de umblat în Londra ne-a răpus. Seara am ieșit într-un pub, The Smoke Haus, unde am mâncat un burger excelent, iar IPA-ul casei a fost ce trebuie. La finalul serii, eu și Bărbosul am scos 39 de lire din buzunar, dar n-am avut vreun regret. Oamenii foarte drăguți și glumeți, te simțeai mai bine ca acasă.

După ce am mai luat Londra la o tură, ziua 3 a fost dedicată Birminghamului, mă rog, nu integral pentru că primele ore ale zilei au fost petrecute la fabrica de ciocolată Cadbury. Aici ajungem la partea aia cu împrejurimile. Ca să ajungi la Cadbury World, iei trenul spre Bournville și în 15 minute ajungi în orășelul care poartă încă din gară însemnele și culorile celebrului brand de ciocolată. Vizita la fabrică se traduce în 14 zone diferite: cadre statice, prezentări video, cinema multi-senzorial, plimbare cu trenulețul printre mascotele semi-drogate, demonstrații ale staff-ului. Soroș e de vină că fabrica este vizitată anual de 500 000 de perechi de ochi curioși, e clar. Asta este o chestiune pe care am remarcat-o pe parcursul întregii excursii: englezii știu să se vândă. Cam toate obiectivele turistice au zone interactive, iar personalul e mișto, n-o să vezi tăntici plictisite pe scaun, care cum văd un gură-cască îl scanează din toate unghiurile. Iar de ciocolată nu mai zic, ne-au întâmpinat cu patru sortimente de batoane, am mâncat și în zona demonstrativă, iar din shop n-am plecat chiar cu mâna goală. Bravo vouă, băieți!

După ce o dimineață întreagă am respirat ciocolată, ne-am întors în Birmingham unde am luat-o la pas pe canale. Orașele mari ale Angliei sunt conectate prin canale artificiale care au servit transportului de mărfuri și materie primă. Canalele sunt împânzite de bărci care mai de care mai colorate, unde oamenii-și duc veacul. Te poți plimba cu barca, care poate găzdui o petrecere privată sau poți lua cina acolo. Unii te întâmpină cu cafea și gogoși, alții fabrică bere pe barcă, mna, depinde de spiritul antreprenorial al fiecăruia. După atâta plimbare, foamea și curiozitatea ne-au purtat spre The Malt House, un pub faimos prin prisma vizitei lui Bill Clinton, imortalizată și atârnată pe peretele deasupra barului. Locul era populat de englezi care ciocneau zgomotos paharele de bere și cu mare greutate am găsit loc după ce am tot mișunat acolo. Meniul este cel clasic: carne, cartofi și sosuri grele, dar mâncarea e bună. Porțiile sunt mari, pe măsură englezilor. Atmosfera merită trăită. Era ca-n filme.

Un obiectiv mișto, care-ți oferă vedere panoramică asupra orașului, este Library of Birmingham. Biblioteca găzduiește Shakespeare Memorial Room cu o colecție impresionantă de cărți și ediții unice în lume. Încăperea în stil victorian este nespus de frumoasă și aduce un omagiu unui scriitor controversat. Vremea nu a fost prielnică în ziua aia, dar nu puteam rata ocazia de a privi orașul dintr-un unghi generos. Câteva selfie-uri și picături de ploaie mai târziu, ne-am continuat incursiunea în oraș. Am trecut prin Great Western Arcade, unde am bălit la macarons și pantofi, New Street mi-a captat atenția cu arhitectura și magazinele ei, iar Bullring Mall este visul oricărei fete. Centrul comercial este absolut imens, cu două niveluri sub pământ. Eu am intrat la Sports Direct, de unde, contrar așteptărilor mele, am plecat cu mâna goală, dar am păpat vitrinele din priviri. Seara ne-am retras la o berică, după ce ne-am făcut plinul la Tesco. Apropo, căutați și Poundland, care mai ascunde câte-o comoară la, după cum îi spune numele, o liră. Eu m-am întors în România cu un ruj (o liră dai, o liră face), dar și o punga mare de Haribo cu vin (acid acetic, în traducere liberă). Da, put, dar sunt buni. Dacă aveți timpul și dispoziția necesară, Anglia este o țară de unde nu plecați cu mâna goală. Poți găsi haine la prețuri buni și tot felul de nimicuri care-ți aduc zâmbetul pe buze pentru fix 5 minute.

Ziua 4 a fost by far cea mai mișto din toată excursia pentru că am ajuns la West Midland Safari Park unde mi-am clătit ochii cu enșpe specii de animale și am hrănit o girafă. După ce cobori în gară la Kidderminster, după o călătorie de două ore, iei taxi-ul pentru 7 lire și 10 minute distanță de o experiență unică. Sutele de hectare găzduiesc o groază de animale, majoritatea plimbându-se în neștire printre mașini și oameni (cum e cazul lui African Village) și, de asemenea, un parc de distracții în adevăratul sens al cuvântului. O să încep prin a spune că o experiență completă te scutură de aproape 40 de lire, dar ai intrări nelimitate în parcul de distracții și în banii ăștia te plimbi cu microbuzul printre animale pe care le poți hrăni cu grăunțe speciale primite de la ei. Vizita a început cu pinguinii care înotau sau se ascundeau la umbră, provocând prima criză de diabet. Apoi, m-am liniștit rapid în grota cu lilieci care zburau liberi și nestingheriți. Niște șerpălăi și aligatori mai târziu, am hrănit papagali care s-au suit pe mine și am mers într-un fel de Dino Park, unde am făcut poză cu frățiorul meu, T-Rex, mânca-i-aș mânuțele alea.

Parcul de distracții are o groază mașinării, unele mai bogate în adrenalină decât altele. Am început sesiunea cu niște intrat la apă după un ride savuros. Cum am multe fobii, rollercoaster-ul nu este tocmai viața mea, așa că jumate din cursă mi-am petrecut-o cu ochii închiși, ceea ce, evident, mi-a amplificat spaima. La Twister (un fel de rollercoaster mai sadic) am stat că mortu’ cu ochelarii pe nas și capul plecat într-o parte (se vede că știu să mă distrez). Mi-am încercat norocul de mai multe ori într-un ride cu apă de unde plonjai din două puncte de înălțimi diferite. Momentul de Greuceanu a fost depășit într-o mașinărie cu hipopotami, ce părea extrem de inofensivă până la proba contrarie, care s-au tradus prin zguduit, rotit, înălțat și alte manevre bruște nu tocmai pentru copii. Vreo 7 minute mai târziu și tot atâtea țipete, am simțit binecuvântarea solului molcom.

Experiența a fost una pe care aș repeta-o la nesfârșit cu tot fun park-ul. Până acum nu mi-a fost dat să văd asemenea animale care se plimbă nestingherit pe hectare de pământ, cu excepția tigrilor și a gheparzilor. De ocazia de a le hrăni, nu mai zic. Căprioarele n-au fost cele mai prietenoase, neapărat, dar girafa care mi-a mâncat din palmă m-a marcat. M-am chinuit să o prind într-un cadru decent mai ales că în timpul ăla turnam grăunțe în mână, dar i-am surprins șiretenia și eleganța, până la urmă. Și are un cap foarte mare, as you can see. O altă zonă faină e African Village cu autocare, lemuri și capre. Înainte și după fiecare oprire ți se recomandă să abuzezi de gelul dezinfectant pus la dispoziție. Suricatele erau împrejmuite de sticlă, dar lemurii zburdau printre copaci și săreau pe tine ca la Olimpice. Caprele deveneau foarte iubitoare dacă posedai mâncare, atât de mult, că se urcau cu copitele pe tine. Mergeți aici, dacă aveți ocazia.

Cât am așteptat trenul spre Birmingham, am descoperit Kidderminster Railway Museum, de unde tocmai pleca o locomotivă cu aburi. Intrigați, am investigat zona care era la o aruncătură de băț, ca să constatăm că este un adevărat muzeu în aer liber, cu trenuri super finisate și o gară ce păstra izul de altă dată. Muzeul se vizitează gratuit, bașca poți experimenta schimbarea macazului pe o porțiune mica de șină. Pentru o liră ești plimbat pe o variantă în miniatură a lui Thomas the Tank Engine. Mă bucur că am ratat trenul înainte și am descoperit această comoară feroviară. Aș mai fi rămas la un ale în pub-ul de acolo, dar Birminghamul este foarte ofertant din acest punct de vedere, așa că am încheiat o călătorie cu adevărat inițiatică la o porție savuroasă de coaste cu cartofi dulci prăjiți, tot la The Smoke Haus.

Dacă plănuiți un concediu în UK, puneți și Birmingham pe listă, o să vă surprindă și încânte. Are un vibe diferit față de Londra, dar nu se lasă mai prejos. Arhitectura te stârnește la tot pasul, iar plimbarea pe canale este cu adevărat reconfortantă. De mâncat se mănâncă bine, de băut nu mai zic. Pentru toate astea aveți nevoie de un buget destul de generos, pentru că este o țară scumpă, dar merită să faceți o aroganță din când în când. Dacă aveți prieteni acolo, care să vă descurce în anumite situații, you’re really blessed (Bag și Cătălin, ați fost more than awesome și răbdători!).

Where next?

Anul trecut am alergat pentru prima oară la Sibiu, acest oraș de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil, marcând la momentul respectiv al doilea semimaraton din viața mea. De atunci am mai alergat 21 de kilometri, două dintre curse fiind montane, așa că după semi-ul de la Brașov am zis că-i cazul să nu-mi ies din mână, mă rog, din picior, și m-am întors în inima Transilvaniei. Spuneam și în 2016 că este un traseu absolut pitoresc, dar nu lipsit de dificultate, iar anul ăsta mi-am reîmprospătat memoria și nu în cel mai fericit mod posibil.

Traseul s-a menținut în totalitate, singura noutate fiind că anul acesta a fost introdus maratonul, de aici numele: Maratonul Internațional Sibiu, deci iubitorii de curse lungi au avut parte de extra peisaje. În rest, pornirea s-a făcut din Piața Mare, iar primii 4 kilometri au fost parcurși în urcare și coborâre în centrul vechi al Sibiului și în jurul cetății, asta ca să știm o treabă. La km 5 am păpat un gel pentru că deja mă năpădise foamea. Nu pot să zic că mă hrănisem chiar adecvat și s-a simțit asta (șoc și groază, EU nu m-am îndopat corespunzător). Înainte de km 7 am alergat la vale ca un căluț fericit și m-am cam dat în stambă, că genunchii deja erau gelatină. Înspre km 10 am simți un junghi la spate, iar pe la 11 unde era și o pantă nu tocmai bucurie pentru picioare, am băgat mers alert, deși mă setasem să nu iau alte pauze cu excepția celor pentru hidratare. Genunchii începuseră să cedeze și ei iar mindset-ul meu s-a dus pe apa sâmbetei. La km 12 am mai băgat un gel, iar junghiul de la spate era din ce în ce mai intens, semn că ceva nu făcusem bine. De aici încolo am băgat mers alert pe unde am avut ocazia (a fost un traseu cu diferență pozitivă de nivel de 200 m) și am tras de mine să rezist cu stoicism. La km 20 m-am lovit de zidul meu și îmi scuipam în sân că nu mai fac asta. Voluntarii de pe traseu au fost imboldul meu pe ultimul kilometru, iar când am intrat în zona teraselor, erau mese întregi de oameni care mă încurajau, iar pe final am putut băga un sprint.

Ceasul s-a oprit la 02:15:31, ceea ce însemna un timp mai slab decât anul trecut, și cu 15 minute peste target-ul meu, dar de când mă loviseră primele semnale de durere știam că nu are sens să mă încăpățânez și să mă deșir. În ultima perioadă nu m-am antrenat întocmai, din varii motive, iar inconsecvența mea s-a simțit. Nu am pretenții de mare alergătoare, însă duc o luptă cu mine și asta e tot ce contează. Lupta mea de aici încolo trebuie să se intensifice, dar să-mi ascult corpul mai des și să învăț să-mi corectez postura, altfel na, o adunăm pe Adriana de pe jos.

Despre organizare n-am decât cuvinte de laudă. Frumusețea traseului a fost completată de către oameni, fie ei simpli spectatori, fie voluntari. Asemenea încurajări rar mi-a fost dat să văd. Am bătut palma cu o groază de oameni, am primit constant încurajări, iar atunci când simți că o să te rupi de la jumătate, e taman la fix. Bătrânii ieșiti la plimbare ne priveau cu admirație, copiii erau super entuziasmați și țopăiau, voluntarii nu mai aveau voce de la atâtea urale. Cuvântul definitoriu al acestui eveniment este COMUNITATE. În fond, despre asta a fost vorba: Maratonul Internațional Sibiu are un profund caracter social și civic prin proiectele înscrise și susținute de către alergători, cu rolul de a dezvolta comunitatea sibiană.

Eu voi prefera întotdeauna un astfel de eveniment, în detrimentul celui de la București. Îți vine să plângi nu de la efort, durere sau demoni cu care te lupți vreme de 21 de kilometri, ci de la fericirea care te inundă când ți-e dat să parcurgi traseul ăsta. Alergați măcar o dată la Sibiu și veți înțelege despre ce vorbesc. Mai departe, eu mai am câțiva demoni care nu-mi dau pace, dar, hei, vine Cozia Mountain Run, unde poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde, așa că am timp berechet să mă iau la harță cu ei.

Dacă în 2014 spuneam că o să mai aștept vreo 12 ani până îi văd din nou și i-am cam boscorodit pentru concertul de atunci, în Anno Domini 2017, a ieșit Mercur din retrograd și am petrecut cele mai frumoase trei ore în prezența lui John Myung, John Petrucci, James LaBrie, Jordan Rudess și Mike Mangini, Dream Theater, mai pe șleau.

Cred că oamenii ăștia sunt programați sau ceva, pentru că la 21:00, minus câteva secunde, au urcat pe scenă cei cinci corifei ai progressive metal-ului american. Motivul a fost cât se poate de întemeiat: aniversarea a 25 de ani de la lansarea albumului Images and Words (thank you, Lawd Jesus!). Văzusem setlist-ul pe net, știam că or să încheie cu A Change of Seasons, așa că aveam așteptări înalte și, slavă cerului, n-am mai plecat plouată de la concert. Bine, la ce vreme se anunța, mă așteptam ca literalmente să intru la apă, dar iată, ele, astrele, cum se aliniază, măi, măi.

Concertul, as already stated, a durat trei ore și a fost împărțit în trei acte (seems legit), cu o pauză de 20 de minute, cât să mai beie și gurile noastre ceva. După un scurt intro, au început în forță riff-urile piesei The Dark Eternal Night (ați ghicit: Systematic Chaos este printre albumele mele preferate de la ei) și m-a prins așa o poftă de a căsca ochii la ei că ar fi putut să-mi cânte orice și zău că nu le umpleam frigiderul. Am avut și solo de bass, am avut și As I Am (conkydink, I think not, mă gâdilă și Train Of Thoughts). Sigur, în primul Act au pus accent pe albumele din ultimii șase ani, dar au cântat și pe Falling into Infinity, mai precis, Hell’s Kitchen. Chit că nu este favorita mea de pe acest album, rău n-a făcut.

Al doilea Act, dedicat integral albumului ce poartă vina turneului, a început, desigur, cu piesa care deschide Images and WordsPull Me Under. Ăștia puțini din public au prins forță și a fost un moment mișto. Am trecut prin tot albumul, însă, înainte de Wait for Sleep, Rudess și LaBrie au avut un tribute to Chris Cornell și mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Black Hole Sun. LaBrie a uitat la un moment dat versurile și a menținut ritmul când a zis: I forgot the fucking words. Eu nici măcar nu i-am sesizat „stângăcia” pe moment, dar și eu m-aș fi blocat în locul lui. Unii s-au inflamat pentru asta, dar, mna, e mai ușor să dai cu pietre, #veață.

În orice caz, după Learning to Live, a urmat A Change of Seasons, care dă numele EP-ului lansat în 1995, și a fost un final epic, apoteotic și mai găsiți voi epitete. Au fost cele mai apăsătoare și eliberatoare 23 de minute din viața mea, iar, cum era de așteptat, apoi a venit și sfârșitul concertului. Membrii trupei s-au plecat în fața publicului, Petrucci a lansat niște pene de chitară, ca la săraci, și aia a fost.

Concertul a fost incredibil de bun, pe cuvânt că-mi vine să șterg articolul din 2014, așa de bine și-au spălat păcatele. Că tot suntem la capitolul ăsta, păcat că publicul a fost unul restrâns, s-a stat și în tribune, dar nu știu dacă Arenele s-au umplut până la jumătate. Nu mai este Dream Theater trupa pe care să-și dorească mulți să o (re)descopere, iar media de vârstă de la concert era destul de mare, dar zău că mai merită o șansă. N-o să-i ridic în slăvi, dar oamenii ăștia știu ce fac. Acum eu aș da vina și pe promovarea evenimentului care a cam lipsit cu desăvârșire, din punctul meu de vedere. Dacă ar fi avut mai multă vizibilitate, sigur și-ar mai fi amintit careva cât de mișto-s oamenii ăștia pe scenă. Mi-era mie rușine de rușinea lor. În rest, aștept să aniverseze Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory și Six Degrees of Inner Turbulence și peste 50-60 de ani pot muri fericită.

Setlist aicișea.

 

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Advertisements