You are currently browsing the tag archive for the ‘aberatio aberare’ tag.

Și eu, la fel ca tine, merg pe bicicletă dimineața și seara. Drumul spre muncă este mai frumos așa și, ce-i drept, m-am săturat să stau ca o sardină în metrou, iar pentru asta să plătesc nejustificat de mulți bani, lună de lună.

Tu, la fel ca mine, vrei să fii respectat în trafic de șoferi, chiar și de pietoni, dar nu te uiți în grădina ta, așa ca lasă-mă să-ți adresez câteva cuvinte.

Nu-mi mai tăia calea, că nu mă ajuți făcând asta. Din contră, s-ar putea să ne cunoaștem mai mult decât este cazul și să încurcăm ceilalți participanți la trafic.

Nu mă mai depăși aiurea. Vezi bine că nu stau ca o mămăligă în mijlocului drumului, ba chiar pedalez decent. Cu toate astea, tu alegi să mă depășești, pe riscul tău, ca apoi să ai viteza unui melc rănit. Nu cred că este corect.

Nu te comporta ca un meltean în BMW. Când vezi că suntem mai mulți pe două roți, în fața ta, bașca, mai trec și mașini din ambele sensuri, nu te ambala. Nu strică să ai răbdare câteva secunde și să nu mă forțezi să intru în bordură.

Știu că mă vei înțelege. Poate ai avut o zi proastă sau poate în fiecare zi alegi să nu te supui regulilor. Măcar abține-te data viitoare când vrei să-i tragi o înjurătură celui de la volan. Nu ești mai breaz.

Advertisements

Poate întrebarea este puțin generală și ar trebui să luăm în considerare anumite etape ale vieții și cadre de desfășurare. Oricum ar fi, subiectul este sensibil pentru mulți și Doamne ferește să mă vizez cumva pe mine aici. În ultimul timp m-am gândit la ce mă motivează în prezent și ce mă poate ține motivată pe viitor. Specific, mă refer la parcursul profesional.

De vreo două luni încoace, am o altă activitate la muncă și am făcut mutarea de pe front office pe back office. Motivația nu a fost financiară, pentru că oricum banii sunt mai puțini, dar nevoia de a învață (alt)ceva m-a determinat să îmbrățișez decizia asta cu încredere. It’s no biggie până la urmă, nu am de gând să am o carieră „strălucitoare” din așa ceva, dar altceva vreau să subliniez: uneori, nu banii reprezintă fundamentul pentru decizii ce țin de dezvoltarea personală & co. (bineînțeles, fiecare având perspectiva unică asupra dezvoltării personale, întrucât unii consideră că dacă dorm cât e ziua de lungă, tare departe au ajuns, dar asta e altă mâncare de pește).

Banii nu reprezintă totul, deși vreau (mai) mulți, de ce să fiu ipocrită. Întorcând problema asta pe toate părțile, am observat că în general ne facem un mare defavor încercând să ne comparăm constant cu alte persoane și să tindem către un anumit statut cu care ne identificăm sau nu. E ok să poți să ai siguranța și jemanfișismul pe care banii ți le aduc, dar asta e o motivație care-și pierde din intensitate pe parcurs. Chiar la mine la muncă se încearcă de vreo lună și ceva un program de motivare non-financiară care constă în diverse workshop-uri și cursuri și pot spune cu mâna pe inimă că are rezultate pozitive, stimulând și alte nevoi.

Am început să mă gândesc mai serios la motivație având și o discuție în familie legată de posibilitatea mamei de a avansa pe scara ierahică, numai că uite, banii chiar nu reprezintă o motivație suficient de puternică încât să faci shift-ul la o anumită vârstă. E aiurea când dezvoltarea personală se bate cap în cap cu factorii biologici și e și mai aiurea când încerci să tragi de alții. În momentul de față pot recunoaște că da, mă motivează dezvoltarea mea personală pentru ca ea aduce cu sine bani mai mulți, acum sau mai târziu, și cred cu tărie că orice motivație financiară este efemeră. Cred că motivația se poate schimba pe parcurs și cred că oricât te-ar împinge alții de la spate, doar tu poți să te impulsionezi suficient încât să ajungi acolo unde vrei. Așadar, luați-vă un tip de gândire și reflectați serios asupra motivațiilor personale și a repercusiunilor asupra vieții.

Deși de multe ori par o persoană rece și prefer să nu ma hazardez în lansarea anumitor opinii, tind să mă implic foarte mult în procesul în care sunt antrenată pe moment. Problema mea rezidă în faptul că se întâmplă să mă implic mai mult decât este cazul în locuri sau situații, în fața cărora ar trebui să-mi păstrez mai degrabă un ton imparțial și să nu permit instalarea frustrărilor.

Epifania asta am avut-o legat de locul de muncă actual (în general comportamentul ăsta s-a propagat și în plan personal), unde este destul de greu, dacă nu chiar foarte greu, să-ți faci vocea auzită în legătură cu decizii și situații gândite dezavantajos, să zicem. În final rămân cu gânduri care mă macină și frustrarea că cine are urechi de auzit…well, nu aude. Am învățat, luându-mi niște șuturi, că principiile nu-și au locul în medii profesionale suprasaturate de personaje legendare, care pentru păstrarea unei reputații câștigate cu sudoarea frunții, apelează la tertipuri scabroase. Conceptul de echipă este eradicat și se preferă livrarea unor rezultate false pentru menținerea aparențelor în grafice. Despre asta este vorba: grafice.

În toată ecuația asta mai rămân cei cu coloană vertebrală, care devin „eroi” anonimi și care mai speră că în lumea asta va exista un moment în care calitatea va cântări mai greu decât cantitatea. Din păcate momentul acela este departe, pentru că jocurile sunt făcute la un nivel mai înalt, unde muritorii de rând nu au acces. Eu cât trebuie să mă implic în cazul ăsta? Există o „rețetă” pentru a-mi păstra mintea sănătoasă, dar în același timp să lupt cu „sistemul”? Dacă da, să mă anunțe și pe mine cineva când lucrurile vor intra pe făgașul normal.

Apropo de „rezoluțiile” pentru 2013, anul ăsta mi-am propus să scriu mai mult fără să mă cenzurez ori de câte ori deschid wordpress-ul (God forbid, prin asta nu vreau să spun că sunt o trivială și jumătate, doar că tind să mă răzgândesc atunci când vine momentul „publish”). And funny thing, mi-am amintit despre începuturile mele (fie vorba între noi, still learning) care s-au petrecut pe Blogger prin 2009 și chiar în seara asta am aruncat un ochi pe acolo. Nu mi se pare că m-am îndepărtat foarte mult de stilul scriitoricesc, dar observ că eram ceva mai consecventă în perioada aia și făceam poze mai des. Mai mult decât atât, blogul a fost lansat datorită unui proiect de la facultate și cred până în ziua de azi că oricine este câtuși de puțin familiarizat cu domeniul comunicării ar trebui să aibă un blog pentru a experimenta și a-și dezvolta un stil propriu. Eu am ales Blogger la momentul respectiv pentru că mi s-a părut mai atrăgător, dar cu timpul m-am reorientat către wordpress după ce am descoperit câte poate face pentru mine, deși eu fac atât de puține pentru el.

În final, sfatul meu este: comunicați mai mult cu cei din jur și comunicați mai mult cu voi înșivă. Regăsiți-vă în momentele în care vă pierdeți și puneți mâna pe un pix și-o foaie sau taste, după caz.

„Lui Băieţel îi place să doarmă. Ticurile lui verbale sunt: “vreau să şed” şi “mi-e rău”. Băieţel nu înţelege de ce a fost “forţat” să-şi facă blog.”

Anul 2012 a fost un an pe linia de plutire. Au fost momente mai bune, momente mai puțin bune, dar sfârșitul său m-a găsit într-o amorțeală și inerție, pe care mă chinui s-o înțeleg. Am adunat frustrări de-a lungul anului, frustări care mi se cam datorează mie în mare parte. Am încercat să schimb locul de muncă și nu a mers, iar atunci când lucrurile nu au ieșit cum am vrut m-am complăcut mințindu-mă că poate mai merge așa. Dar, nu mai merge și nu mai e bine. 2013 vreau să fie un an diferit, care să mă găsească altfel și în care să termin once and for all lucrurile de care mă apuc cu entuziasm dar pe care se pune praful.

Anul 2012 a fost un an în care mi-am cântărit relațiile cu ceva mai multă atenție. Când eram mică (adică acum vreo 6-7 ani) îmi doream să aparțin unui grup și să am „n” prieteni. Slavă cerului, m-am maturizat destul de repede. Da, e ok să-ți faci relații pentru că, who knows, pe viitor te pot ajuta, însă niciodată nu mi-a plăcut să fiu o parvenită și să mă apuc să pup lumea-n cur, it’s not me. Poate sunt mai dubioasă, dar îmi place să realizez lucruri mărețe pe spinarea mea fără să port povara pilelor și a favorurilor care vor trebui întoarse mai devreme sau mai târziu. Drumul e mai anevoios așa, dar it might help on long term. Cât despre oamenii apropiați mie, chiar îi număr pe degete și mă mândresc cu asta, pentru că știu că sunt oameni de calitate (cu defectele lor, dar mă completează). Și apropo de asta, anul ăsta de ziua mea, wall-ul meu de Facebook a arătat mult mai bine. Am decis cu câteva săptămâni înaintea aniversării să șterg data nașterii and boy, was I grateful. În felul ăsta, nu am mai primit zeci de urări de la oameni pentru care nu contez și care nu sunt prezenți în viața mea și m-au bucurat cuvintele calde ale celor apropiați. Da, am avut nevoie de mai multă liniște și din punctul ăsta de vedere în 2013 voi fi și mai selectivă.

2013, listen to me: anul ăsta vreau să mă vezi crescând…bine, vreau să mă vezi mai motivată, vreau să mă vezi învățând lucruri noi și relevante pentru activitatea mea, vreau să vezi blogul meu pitic crescând odată cu mine și vreau să mă implic mai mult în relațiile pe care le am. Mark my words, 2013!

De câțiva ani am sentimentul că am devenit un Grinch și pun sub semnul întrebării sentimentele contradictorii pe care le am în perioada Crăciunului. Nu are nicio legătură cu semnificația sărbătorii, ci cu raportarea mea la ea și de fapt, la tot ce se întâmplă în ultimul timp.

Îmi amintesc că atunci când eram mică eram entuziasmată și gustam cu plăcere toate tradițiile conexe Crăciunului. Momentul în care primeam cadourile căpătase o asemenea importanță încât îi dedicam multe clipe de visare cu ochii deschiși în tot restul anului. Acum, mă bucur mai ales când fac cadouri (greu de crezut pentru unii), dar mă întreb totuși de ce avem nevoie doar de o singură zi pe an pentru „a fi mai buni”. Chiar am ajuns să disprețuiesc toată forfota asta aproape inutilă și mă deranjează când văd atâta bătaie pe cadouri și pe coșurile cu carne. De ce? Serios. Facebook-ul a fost invadat și anul ăsta cu poze cu reni, brazi și mesaje motivaționale, pentru că așa este la modă. Prea multă zarvă atunci când este nevoie de liniște. Prea multă ipocrizie atunci când este nevoie de sinceritate. Exces de culoare acolo unde nu este nevoie.

Și pentru a fi excepția de la regulă, am ales să scriu despre dezamăgirea mea, despre inerția în care trăiesc în perioada asta și despre nevoie de a vedea binele mai des decât în această zi a anului. Singurul imbold l-a reprezentat familia, pentru că într-adevăr ăsta este unul din puținele momente din an în care stăm în tihnă la masă și ne mai întrebăm de sănătate. Aşadar, îmi doresc să mai ajung să simt Crăciunul ca pe ceva frumos şi să nu se transforme an de an într-o sărbătoare mai degrabă apăsătoare, care scoate la iveală toate golurile noastre.

Astăzi am atins punctul ăla nevralgic pe care mulți îl numesc midlife crisis, concept care de altfel ar trebui să-mi fie străin, pentru că, nu-i așa, nu am nici măcar un sfert de veac pe acest pământ. Bun, acestea fiind stabilite, cineva poate să-mi recomande un duș cu apă rece (ironic, chiar s-a luat apa caldă de vreo câteva ore) și să mă sfătuiască să mai acumulez niscaiva ani de experiență până să încep să mă plâng ca un pseudo-adult râzgâiat. Constat cu stupoare și chiar tristețe că mă mulțumesc (cu adevărat) foarte puține lucruri în ultimul timp și în permanență văd hibele societății. Mai grav e când te ciocnești de ele zi de zi.

Așa că, încă o dată, fac terapie prin scris. Mă expun în fața celor 2-3 oameni rătăciți și cu mâna pe inimă îmi recunosc slăbiciunea. Recunosc că tânjesc cu ardoare după vârful unui munte sau hai fie, și al unui deal, de unde să țip din toți rărunchii. De mică mama m-a îndemnat să nu mă mâhnesc și să nu plâng pentru că mă voi îmbolnăvi de inimă. Eu îmi permit s-o contrazic și să-i spun că un mai mare rău îmi fac dacă refulez toate frustrările astea. Da, în mod ideal, toți ar trebui să fim fericiți, să avem bani, să știm ce vrem și încotro ne ducem, ba mai mult decât atât să nu arătăm o urmă de slăbiciune pentru că asta automat ne plasează în categorii inferioare. Eu, astăzi, îmi permit să spun că sunt slabă, că sunt nesigură și că mă înfurie nedreptatea (și nu o spun la modul naiv). Suntem cu toții pasageri: cunoaștem oameni, lăsăm oameni în urmă, părăsim locuri de muncă, dar de fiecare dată o parte din noi rămâne acolo undeva. Acum mă întreb dacă unii din noi știm cât și cum să investim în viață. 

Așadar, astăzi vreau să pun piciorul în prag. Astăzi vreau să nu mai consum timp și nervi aiurea. Astăzi vreau să trag  linie și să merg mai departe.

Cum epifaniile astea te lovesc de obicei când prestezi activități nu tocmai destinate filosofării, ședeam eu astăzi la duș și am avut REVELAȚIA (printre altele că ar fi cazul să nu mai las blogul ăsta în paragină, nu de alta dar tare bine mai e să ai unde să-ți verși of-ul). Marea revelație vine pe fondul unor angoase legat de job/job-uri în general și al întrebării care mă macină de ceva timp încoace: „Tu ce vrei să faci mai departe?” (întrebare care mi-a fost adresată de cel puțin trei ori în ultima vreme). Cumva încă mă ascund în spatele unor răspunsuri diplomatice, but it keeps haunting me. Fără dar și poate sunt o mare cinică: urmez un master cel puțin interesant, dar nu mă regăsesc în aproape nimic din ce se întâmplă acolo, iar în ceea ce privește job-ul…eh, asta e altă poveste, esența fiind aceeași.

Trecând peste cinism și insecuritate și alte bălării de genul asta, ideea timidă care a răsărit în timp ce picurii fierbinți cădeau râuri-râuri pe corpul subsemnatei se referă la limitările pe care ni le impunem. Mai mult decât atât, media ni le impune: românii sunt lipsiți de resurse, nu au un viitor în față, sunt săraci, sunt inferiori altora și lista poate continua. Poate exagerez pe alocuri, dar încurajările sunt rarisime. Protestez și eu în felul meu în fața gargarei ăsteia. Ca oameni în general, avem așteptări prea mici de la noi, considerăm că ne lipsesc resursele pentru a progresa și îl luăm pe NU în brațe. Eu cred că avem toate resursele la îndemână și că într-adevăr, the sky is the limit.  E nevoie doar de câteva momente de reculegere, o foaie și un pix, iar restul devine istorie.

Pentru a evita un discurs patetic (dacă nu cumva am picat în panta aia deja), vă recomand un filmuleț cel puțin interesant care are toate șansele să vă scoată din zona de confort. Mi-a fost recomandat de un om drag mie și la rândul meu vă rog să rupeți 39 de minute din timpul vostru (și eventual să treceți peste detaliile regizorale).

Aș fi putut să scriu în toată perioada asta despre focurile licenței, despre minunatul concert Bon Jovi de acum 3 săptămâni sau despre super experiența mea cu caiacul în Vamă. Dar nu, astăzi voi scoate la lumină frustrările care zac în mine. Și acum haterii or să zică: „De ce rahat să vreau să te ascult pe tine?”. Scrisul e terapeutic, așa că voi face abuz de metoda asta cât mai mult. Sunt egoistă, ce pot spune?

Am realizat ceva: oamenii NU se schimbă. Orice argument mi-ar aduce cineva să cred altfel, I stick to my point. Da, oamenii se modelează, pot avea tact sau bun simț, dar nu se schimbă. Vorba aia: lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Iar dacă năravul e alimentat de „n” factori, poți să-ți iei adio de la a aduce pe cineva pe calea cea bună, as they say. Empiric vorbind, trebuie să primești 1000 de șuturi în fund dacă e nevoie, să te dea cineva cu capul de pereți până obosește sau până crapă zidul, să te lovești de prag până amorțești, etc. Yes, people need to learn the hard(est) way. Îi faci un mai mare bine cuiva provocându-i suferință decât gâdilându-l ca pe un copilaș râzgâiat. E frumos să stai în zona de confort sau să te închizi într-un balon împins de cineva, dar e mai productiv să ieși în lume și să iei lecții până înveți. Citisem pe undeva (nu-mi amintesc exact unde) că, dacă este necesar, vei primi aceeași lecție la infinit până când o vei învăța. Ea va veni deghizată, iar tu va trebui să te prinzi cum stă treaba. Nu te-ai prins? Ghinion, prietene. Viața a trecut pe lângă tine…degeaba.

Voi rezuma lecția de azi îndemnându-i pe cei care se confruntă cu oameni delăsători, egoiști sau idealiști, să le dea un bobârnac zdravăn dacă nu vor ca pe viitor viețile lor să fie compromise. E dureros, greu, iar lista de scuze poate continua, dar așa se învață lecțiile: cu efort.

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Advertisements