You are currently browsing the tag archive for the ‘alergare’ tag.

Anul trecut am alergat pentru prima oară la Sibiu, acest oraș de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil, marcând la momentul respectiv al doilea semimaraton din viața mea. De atunci am mai alergat 21 de kilometri, două dintre curse fiind montane, așa că după semi-ul de la Brașov am zis că-i cazul să nu-mi ies din mână, mă rog, din picior, și m-am întors în inima Transilvaniei. Spuneam și în 2016 că este un traseu absolut pitoresc, dar nu lipsit de dificultate, iar anul ăsta mi-am reîmprospătat memoria și nu în cel mai fericit mod posibil.

Traseul s-a menținut în totalitate, singura noutate fiind că anul acesta a fost introdus maratonul, de aici numele: Maratonul Internațional Sibiu, deci iubitorii de curse lungi au avut parte de extra peisaje. În rest, pornirea s-a făcut din Piața Mare, iar primii 4 kilometri au fost parcurși în urcare și coborâre în centrul vechi al Sibiului și în jurul cetății, asta ca să știm o treabă. La km 5 am păpat un gel pentru că deja mă năpădise foamea. Nu pot să zic că mă hrănisem chiar adecvat și s-a simțit asta (șoc și groază, EU nu m-am îndopat corespunzător). Înainte de km 7 am alergat la vale ca un căluț fericit și m-am cam dat în stambă, că genunchii deja erau gelatină. Înspre km 10 am simți un junghi la spate, iar pe la 11 unde era și o pantă nu tocmai bucurie pentru picioare, am băgat mers alert, deși mă setasem să nu iau alte pauze cu excepția celor pentru hidratare. Genunchii începuseră să cedeze și ei iar mindset-ul meu s-a dus pe apa sâmbetei. La km 12 am mai băgat un gel, iar junghiul de la spate era din ce în ce mai intens, semn că ceva nu făcusem bine. De aici încolo am băgat mers alert pe unde am avut ocazia (a fost un traseu cu diferență pozitivă de nivel de 200 m) și am tras de mine să rezist cu stoicism. La km 20 m-am lovit de zidul meu și îmi scuipam în sân că nu mai fac asta. Voluntarii de pe traseu au fost imboldul meu pe ultimul kilometru, iar când am intrat în zona teraselor, erau mese întregi de oameni care mă încurajau, iar pe final am putut băga un sprint.

Ceasul s-a oprit la 02:15:31, ceea ce însemna un timp mai slab decât anul trecut, și cu 15 minute peste target-ul meu, dar de când mă loviseră primele semnale de durere știam că nu are sens să mă încăpățânez și să mă deșir. În ultima perioadă nu m-am antrenat întocmai, din varii motive, iar inconsecvența mea s-a simțit. Nu am pretenții de mare alergătoare, însă duc o luptă cu mine și asta e tot ce contează. Lupta mea de aici încolo trebuie să se intensifice, dar să-mi ascult corpul mai des și să învăț să-mi corectez postura, altfel na, o adunăm pe Adriana de pe jos.

Despre organizare n-am decât cuvinte de laudă. Frumusețea traseului a fost completată de către oameni, fie ei simpli spectatori, fie voluntari. Asemenea încurajări rar mi-a fost dat să văd. Am bătut palma cu o groază de oameni, am primit constant încurajări, iar atunci când simți că o să te rupi de la jumătate, e taman la fix. Bătrânii ieșiti la plimbare ne priveau cu admirație, copiii erau super entuziasmați și țopăiau, voluntarii nu mai aveau voce de la atâtea urale. Cuvântul definitoriu al acestui eveniment este COMUNITATE. În fond, despre asta a fost vorba: Maratonul Internațional Sibiu are un profund caracter social și civic prin proiectele înscrise și susținute de către alergători, cu rolul de a dezvolta comunitatea sibiană.

Eu voi prefera întotdeauna un astfel de eveniment, în detrimentul celui de la București. Îți vine să plângi nu de la efort, durere sau demoni cu care te lupți vreme de 21 de kilometri, ci de la fericirea care te inundă când ți-e dat să parcurgi traseul ăsta. Alergați măcar o dată la Sibiu și veți înțelege despre ce vorbesc. Mai departe, eu mai am câțiva demoni care nu-mi dau pace, dar, hei, vine Cozia Mountain Run, unde poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde, așa că am timp berechet să mă iau la harță cu ei.

Povestea mea de dragoste cu alergatul a început acum doi ani, cred că am mai menționat asta în varii ocazii, dar simt nevoia să reiterez, nu de alta, dar înainte de 2015, mai mult mă chinuiam să alerg, deci nu pun la socoteală perioada aia. Tot de dragul justificării, menționez că și acum mai scot limba și mai iau niște sfinți la rând, dar o fac cu dragă inimă măcar. Când stimulentul este o alergare montană, nici nu te mai gândești la ce te așteaptă, te arunci în brațele spontaneității și speri doar că nu sfârșești ca-n Into the wild.

La Semimaraton Brașov Intersport am alergat pentru prima oară și asta pentru că o duamnă dragă și-a cedat locul lăsând pletele-mi bălaie și căprite să zburde în adierea vântului montan. Nu este prima alergare de trail, întrucât subsemnata și-a rupt vara trecută niște spate, la Cozia, experiență din care am tras niște învățături. Nu cunoșteam traseul de la Brașov, dar asta nu m-a speriat. Cu toate că traseul de la Cozia este pentru noobs, conform ălora mai pricepuți, m-a cam deșirat, și știind că la Brașov lucrurile stau ceva mai bine, nu m-am panicat. Mă speria mai mult gândul de a da nas în nas cu vreun blănos mormăitor, ceea ce n-a fost cazul, deși pe traseu ar fi zis unii că Ursache țipă a foame.

Ca o amatoare ce sunt, am stat cam la coada vacii și am încercat să nu mă cred mai Greuceanu decât eram. Cu toate astea, Bărbosul a rămas în urma-mi, eu crezând până la final că am terminat cursa înaintea domniei sale. Din nou, n-a fost cazul, am fost mai lentă de atât. Primii kilometri i-am alergat lejer, chiar și după ce am intrat pe drumul forestier, după care am avut un moment în care am crezut că m-au năpădit sovieticii, am simțit că mă albesc la față și mi-am rezervat un pas alert. După despărțirea de cursa de 10k și primul punct de hidratare, am continuat să alerg până am văzut că se îngroașă gluma. La deal am alergat cu pași mici și mă uitam cu scepticism la cei care o călcau ca apoi să-și dea duhul. Nu-s cea mai brează și tehnică, au contraire, dar uneori e bine să-ți conservi energia sau s-o folosești cu cap. Cum nu te pui cu pantele, am avut un mers alert, suficient de alert încât să-i depășesc pe cei care făceau eforturi vădite să alerge pe porțiunile alea. Prima bucată la vale a fost o reală binecuvântare și am mai recuperat din timpul de melc. M-am stresat destul de tare că nu o să ajung sus în 90 de minute, dar I nailed it.

După ce am renunțat la sticla de isotonic (pe care am ras-o, efectiv) pentru apa glorioasă, am țopăit sfioasă prin zăpadă și noroi ca apoi să cobor prin potecă. În punctul ăsta, am cam stat în curul salvamontului pe ATV și am tras niște noxe-n plămâni ceea ce m-a cam descurajat. Also, era să mă rostogolesc de câteva ori, așa că am fost mai atentă la rădăcinile copacilor. Pe unde am putut să trag mai tare, am făcut-o și am înghițit un gel pe la km 12, la Poiana Stechil, când mă gândeam că poate mă năpădește vreo crampă. De la Șaua Tâmpei până la Răcădău am suferit cu țopăitul la vale, mai ales că la un moment dat am prins viteză mare, a dat cu panică, m-am înfrânat și vai de genunchii mei, dar deja mă vedeam cum o să îmbrățișez alți alergători. De la atâta entuziasm mi-am și tras cu dreptu-n stângul, încât admir și acum vânătaia de pe gambă.

La treptele lui Gabony îmi venea să merg în patru labe, doar-doar să nu mi se mai înmoaie genunchii, iar pe sub Tâmpa am simțit cum scârțâie glezna stângă, fiind ferm convinsă că ultimii kilometri chiar o să-i parcurg pe burtă. Am tras de mine până la „cireașa de pe tort”, cum mi-a fost prezentat anterior dealul unde este celebrat sadismul organizatorilor și unde vezi cei mai mulți alergători în chinuri pe metrul pătrat. Cu chiu, cu vai, aproape târându-mă, am ajuns în vârf, de unde am coborât prin Schei, asta după ce eram să-mi pierd piciorul stâng, noroc cu voluntarii care au fost mai vigilenți. Ultimii 500 de metri i-am alergat aproape plângând și mai că nu-mi venea să cred că termin cursa în 02:38:44. Sigur, când realizez timpul celor de pe podium, mi se pune un nod în gât, dar pentru mine este o evoluție în condițiile date și un imbold să alerg mai bine.

A fost un traseu pe care cu siguranță îl voi repeta și anul viitor, de data asta total intenționat. Nu am ce să resproșez organizării, iar voluntarii au fost la mare înălțime. Din perspectiva unui om care făcea asta la un moment dat, știu cât de greu este să mai ai plămâni și răbdare după ce stai pe loc și încurajezi fiecare alergător. Ajută să mai vezi o față senină, chit că ce primesc ei la schimb este o schimonoseală de zile de mari (cred că de vreo două ori mi-a scăpat și-un zâmbet). În rest, număr zilele pe degete până când voi zburda iar pe munți, pentru că atunci când îți descrețești fruntea, realizezi liniștea și frumusețea care te înconjoară, iar asta merită tot efortul din lume.

Mulțumesc Rareș Popa, Ioana Dan, Oriana Iordache și Lucian Mardare pentru poze!

După ce în urmă cu aproape două luni de zile am avut prima alergare trail la Cozia Mountain Run, despre care am scris în timp ce febra musculară tocmai devenise una cu mine, am zis că niște 21 de kilometri petrecuți în Pădurea Băneasa nu sună tocmai rău, fiind prima alergare trail din urbea gri. Vasăzică, de dimineață m-am înființat cu două picioare relativ zdravene și niște entuziasm împletit cu niște grumpiness (că așa-mi șade bine) la FOX TRAIL Half Marathon (văleu, fată, iară băgăm 21?).

Mi-am pregătit echipamentul de cu seară, m-am minunat iar de sticla de un litru jumate de Persil, inclusă în kitul de alergător (subtil, având în vedere că după un semimaraton nu miroși a patchouli și ylan ylang), mi-am pus ceasul la o oră la care, în weekend, somnul e ăl’ mai dulce, iar de dimineață m-am împachetat pentru o cursă care-mi stârnise curiozitatea. Cea mai mare temere era legată de avertizarea legată de viespi și, mai în glumă, mai în serios, ziceam că poate după 13 ani în care un roi de viespi se înfruptase din subsemnata, n-oi păți-o fix acum (ce urmează e demn de o comedie proastă, dar ajungem și acolo). Boooon, ajunsă la fața locului m-am învârtit pe la standuri, am băut o apică, am făcut un șușulică, cam ce poa’ să facă un alergător înainte de cursă. Am făcut încălzire, desigur, după sesiunea oficială că la toi-toi era coadă ca la pâinea caldă, m-am tras în poze la standul Persil, înainte să arăt ca un om suferind, apoi mi-am luat în primire locul de la start.

Primii kilometri nu mi-au dat mare bătaie de cap, mai admiram un copăcel, mai ștergeam sudoarea de pe frunte și așteptam cu nerăbdare primul punct de hidratare pentru că subsemnata ar putea să bea apă fără oprire, bașca la efort fizic. Ei, și de acum va să se desfășoare epopeea Viață, prin reprezentanta de seamă: înciudata viespe – Subsemnata, desigur eu pierzând această luptă. După ce am trecut de punctul de hidratare de la kilometrul 6 am început să trag cătinel de mine în plină arșiță, parce que niște câmp deschis. Pe la kilometrul 7 am zis să pap și eu un gel că poate o fi nivelul de energie scăzut. M-am oprit la umbra copacilor, a durat fix două secunde după ce am rupt ambalajul ca să simt că ceva îmi folosea gamba pe post de masă de prânz. Era ea, furioasă că suratele au fost alungate pe lumea ailaltă și în invidia ei a zis că răzbunarea e mai dulce când te ghiftuiești dintr-o blonzenie cu moaca profund confuză. M-a mușcat cu ob’ectul muncii prin jambieră, după care am simțit o durere care creștea în intensitate. Renunțarea nu era o soluție, vorbim de o înțepătură de viespe, iar alergică nu mă știam, dar zona se umflase. Am continuat să alerg și, surprinzător, aveam un mindset teribil de la locul lui, deși premisele conduceau către cu totul altceva. Trăiască Salomonii mei minunați (de bărbat, don’t ask) care mi-au făcut picioarele ferfeniță, având bășici de pe la kilometrul 3. Nu numai că aștept ca niște unghii să se înșire pe jos, dar cu fiecare privire mai descopăr o bășică nouă.

Am terminat, oarecum, cu lamentarea și merită să menționez că până pe la kilometrul 15 m-am ținut destul de tare, verificând rar ce mai face zona ciuruită și sorbind câte o gură de Iso. Ei bine, după acest prag psihologic de care m-am mai lovit și înainte, iar m-am resetat și am început să mă opresc ceva mai des, fiecare oprire venind cu câte un șut în cur pe care mi l-aș fi tras cu drag. Durerile deveniseră insuportabile, tălpile mă ardeau, gamba se scandaliza și aia, ce mai, de vis. Nu mă ajuta nici faptul că tot vedeam oameni oprindu-se, dar pe ultimii 1500 de metri am tras de mine. Porțiunea de asfalt a fost cea mai odioasă de până atunci, aș fi dat orice să mă pun în cur fix în mijlocul drumului, dar asta nu era o opțiune. Am trecut de finish, schimonosindu-mă, cel mai probabil, dar nici că-mi mai păsa. Reușisem să termin cursa și trasând linia, îmi dau seama că m-am grăbit ca fata la măritat dintr-o ambiție, poate. Cursa din Băneasa a fost al patrulea semimaraton, începând din mai, și constat că am de lucrat o grămadă și încă nu am găsit armonia minte-corp. Este ușor să găsești trigger-ul care te poate duce pe cele mai înalte culmi, dar e greu să te disciplinezi în tot acest proces. Poate înțepătura asta nenorocită a fost epifania de care aveam nevoie să fac lucrurile cum trebuie, nu sub imboldul adrenalinei.

 

Timpul scos a fost cel mai slab de până acum, vreo 2 ore 23 minute, pentru că subsemnata = panseluță sensibilă, dar la fel de bine puteam să dau bir cu fugiții, which I didn’t. Culmea, mare parte din traseu am avut un mindset de care sunt mândră, chit că am luat sfinții la rând. Despre asta e vorba în alergare: să găsești motivația să nu te oprești atunci când crezi că trebuie să pui stop. Nu vorbesc despre cazurile evidente, în care riști să-ți produci leziuni, ci despre momentele în care „fuga” de tine este cea mai la îndemână opțiune. Eu îi mulțumesc viespii ăleia, ce-i drept, am o gambă mega sexi acum, mmm.

P.S.: Hai cu pozele oficiale! 😀

Drumul parcurs de dimineață spre birou s-a desfășurat cu o serie de înjurături și grimase și asta nu pentru că a fost luni – zi fatidică, ci pentru că am avut mersul unui pinguin fracturat de la șold în jos. Dă ce? Parce que subsemnata, dintr-o dorință aproape suicidală, s-a aruncat în brațele sadice ale primului semimaraton montan, cucerită fiind din cale-afară de aproximativ 800 de metri diferență pozitivă de nivel (topografi, săriți în ajutor), niște multe pante numa’ bune de urcat (ghici ce, pe astea mai trebuie să le și cobori la un moment dat), noroaie, bolovani, crengi care te masează mai ceva ca la spa și, în fine, alte elemente naturale care-ți fac cu ochiul. Așadar Georges-Q + munte = LOVE. Oare? OARE?

Ca să fac puțină lumină, am alergat 21 de kilometri la Cozia Mountain Run, fiind prima alergare montană pe care am bifat-o cu succes, dacă ar fi să iau în considerare lipsa de antrenament pentru genul ăsta de alergare. Endomondo mi-a trântit niște 23 de kilometri alergați, eu zic că fie a cedat GPS-ul odată cu mine, fie am reușit ca zevzeaca să parcurg distanța asta pentru că am marele talent să alerg pe exterior, deși nu știu cât de plauzibil e. Trecând peste asta, tot ce știam eu despre alergare s-a resetat în momentul în care s-a dat startul. Au fost porțiuni întregi de urcare care credeam că nu se mai termină iar cum primul traseu serios pe munte și, de altfel, ultimul, a fost acum mai bine de un an, „alergarea” asta m-a bătut la curul gol. Ghilimele sunt puse bine în context, pentru că da, e cam greu s-o numesc alergare în toată regula întrucât în mare parte am parcurs traseul în pas alert, profitând de porțiunile de vale unde zburdam, dar mă și înfrânam tocmai ca să nu pic în tărtăcuță. Din acest motiv, coapsele sunt butuci până-n ziua de astăzi, iar la birou m-am sprijinit în scaun că să mă ridic/așez. Nu mai zic de treptele pe care le-am întâlnit pe parcursul zilei, că iar mă apucă plânsul.

Traseul Stânișoara, deși este unul numa’ bun pentru amatori (așa circulă vorba prin popor), nu-i lipsit de dificultate. În momentul în care ai impresia că te-ai oprit din urcat și dai de o porțiune aparent plată cu iarbă care-ți gâdilă gleznele și te simți așa ca într-o poveste în care de undeva din dreapta o să sară o căprioară care te va însoți până la finish pe acest drum „drept”, te lovești de crunta realitate a urcărilor fără sfârșit. Porțiunile de galop sunt înșelătoare pentru că în momentul în care te simți mai viteaz decât este cazul poți să pici în nas sau să-ți scrântești glezna. Am văzut două cazuri pe traseu și asta se întâmpla de la primii kilometri. Eu am prins curaj când aplicația îmi spunea că aș fi pe la kilometrul 19, deși realitatea era cu totul alta, și am început să bag viteză. Ajungând în dreptul Mânăstirii Turnu am constatat că pe marele final (foarte sadici organizatorii) mă așteaptă un deal cu un unghi de înclinare de toată frumusețea. Nu m-am târât în patru labe, dar nici mult nu mai aveam. După ce am tras de ultimele resurse, iar i-am pomenit când pe unii, când pe alții, pentru că sosise vremea să zburd la vale prin noroaie de astă dată, iar din spate mai veneau tino-nino și băieții vajinici care te cam spulberau din calea lor, deci baftă cu echilibristica. Când am văzut voluntarii care anunțau ultimii 500 de metri, zău că mă simțeam ca și cum l-aș fi prins pe Dumnezeu de picioare. După un scurt moment de panică pentru că ciobănești agitați :D, am băgat un sprintuleț până la finish și cu moaca de mai jos am trecut de poartă cu timpul oficial de 03:32:41.

Ca să ating și punctul important legat de hidratare și alimentare, din nou îl invoc pe creatorul băuturicii izotonice care mi-a fost companioană bună parte din traseu. De apă nu mai zic, că se subînțelege. Când storci din tricou la fiecare pas, iar în colanți simți că se fac niște oareșce valuri de transpirație, zic că-i bine să mai dai o dușcă de apă pe gât. Geluri am băgat două, aveam pregătite trei, dar pe unul l-am donat pe traseu. Pe traseu am băut apă de vreo două ori la punctele de hidratare, iar la Stânișoara am dat pe gât niște suc de mere și am mâncat o felie de măr, asta după ce am tras zona-n poze pentru că peisajul îți lua ochii de-a dreptul. Voluntarii de la punctele de control au făcut treabă bună și au ținut moralul ridicat. Pe traseu chiar ne mai ciocneam de oamenii care urcau pe munte și ne încurajau. Niște puștoaice mi-au dat bună ziua și m-au felicitat și pipotă level 1000, ca să zic așa. Când alergi de nebun prin pădure te ajută să mai dai de-un om bun care să-ți zâmbească sincer și să-ți dea un boost într-un moment în care te lovești de-un zid de neputință. Oricum, renunțarea, când ești aproape-n mijlocul pustietății, nu-i o opțiune. Sinceră să fiu, nici nu-ți vine să renunți când la finish urmează să mănânci cu toată fața bucăți de lubeniță proaspătă și zemoasă. Mmm. M-am înfipt în vreo 7 bucăți și nu am nici cea mai mică urmă de regret. 😀

Raiul pe pământ. #monastery #stanisoara #cozia #mountains #ig_romania #visitromania

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Cu mâna pe inimă promit să-mi trag un șut în disciplină și să mă deșir mai puțin data următoare, nu de alta dar ăsta-i începutul. Vorba aia: no pain, no gain. Așadar, Cozia, să-mi duci dorul (doar) până la anul.

Pe principiul „când te mănâncă, te scarpini”, la final de mai am zis că nu-i treabă rea să-mi clătesc din nou ochii cu frumusețile Sibiului în timp ce zburd ca o căprioară, mai pe șleau, să marchez al doilea semimaraton pe astă lună. L-am marcat alături de alți 2600 de alergători, împreună susținând 21 de proiecte de sociale destinate dezvoltării comunității sibiene. 340 000 de lei s-au strâns pentru susținerea ONG-urilor implicate. Așadar, componentă socială avem, oraș gigea check, în cojones ne umflăm, este bine.

Cyborg de 21k. #halfmarathon #running #sibiuinmiscare2016 #semimaratonsibiu

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ca să purced spre detaliile mai picante, zic de la bun start că a fost un traseu dificil, absolut pitoresc, dar DIFICIL, pentru că ghici ce, mare parte din cursă a fost în urcare și alergatul la deal presupune o tehnică și juma’ de pregătire acolo, cât să nu-ți dai duhul mai apoi. Acu să dăm cu banul: mi-am dat sau nu duhul? De murit n-am murit, pozele-mi stau mărturie, dar recunosc cu mâna pe inimă că am fost pregătită insuficient. Atât știam: la deal nu galopezi că pici, alergi cu pași mărunți și deși, numai că am pierdut meciul cu unele porțiuni de pe traseu și atunci găseam scuze să mai arunc un iso pe gât, să mă mai „dopez” cu câte un gel, doar-doar să pot merge alert și să nu alerg din nou…la deal. A fost o „strategie” pe care mi-am însușit-o mai ales după ce am parcurs jumătate de traseu când deja razele soarelui se împleteau cam prea tare cu pletele-mi bălaie. Deși soarele dogorea, am avut noroc să alergăm destul de mult prin parcuri. Am luat la rând Parcul Sub Arini, Grădina Zoologică și Muzeul Civilizației Populare Tradiționale ASTRA, pe care l-am văzut de această dată din cu totul altă perspectivă. Și cu toate că nu sunt mare fană a ideii de grădină zoologică, țopăind eu de zor, am realizat destul de tardiv că mă aflu acolo, la vederea unor babuini care defilau leneș prin fața oamenilor. Aș mai fi zăbovit asupra momentului, dar întâmplarea făcea că mai aveam niște kilometri buni în față.

Cu riscul de a fi redundantă, trebuie să subliniez că până acum a fost cel mai frumos traseu pe care am alergat, am avut chiar și o mică porțiune de trail, pentru care genunchii mi-au mulțumit. Nu doar că am admirat de zor principalele obiective turistice pentru care Sibiul este atât de cunoscut, dar m-am bucurat de susținerea multor oameni. Mi s-a părut incredibil să văd grupuri întregi de oameni care aplaudau, scandau și încurajau alergătorii cu atâta patos, încât mai să-mi fac o cruce. Cu toate că Bucureștiul este gazda unor evenimente sportive de rang internațional, pe străzi n-ai să vezi atâția oameni bucuroși. Din contră, săracele „gazele cu adidași” sunt huiduite că blochează traficul. Aici am simțit bucuria sinceră a sibienilor și de multe ori am primit imboldul necesar de a trage de mine mai departe. Voluntarii într-un număr mare, 300 mai exact, au fost incredibili. A fost o mișcare de forțe în toată regula și mă mir să mai fi avut vocile în regulă a doua zi.

Nu mă pot mândri cu un rezultat fenomenal, am alergat mai prost ca la primul semimaraton, mai exact am trecut de finish cu un timp oficial de 02:14:22, dar de dragul căutării scuzelor, mi-s o biată amatoare, care mai are de muncit, plus că eu și alergatul la deal nu prea facem casă bună. Că veni vorba de asta, tre’ să-mi pregătesc acatistele din timp pentru Cozia Mountain Crawl, ăăă, pardon Run, nu de alta, dar pe 2 iulie cred că o încerc schema aia cu 4 labe, pare un scenariu mai plauzibil. Lăsând la o parte orice tentativă de umor, mă bucur teribil de tare că mi-am făcut curaj pentru a doua tură de 21 Km și că am ales Sibiul pentru asta. Vorba aia, de ceva vreme încoace tot îmbin utilul cu plăcutul.

Voi pe unde mai galopați în perioada următoare?

Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată? 😀

Weekend-ul viitor mă va găsi într-o stare de agitație totală și mai activă decât am fost eu vreodată (cred). Cumva se face că voi îmbina utilul cu plăcutul, unde utilul se presupune că-i primul semimaraton pe care-l voi alerga, iar plăcutul e o burgetăreală pe cinste, adicătelea voi găti burgeri și voi fi jurizată pentru asta. Dar să le luăm pe rând, zic, căci seria noilor începuturi de-abia se coace.

Pe 14 mai mă găsiți la BugerFest 2016 în spatele grill-ului pe care va sfârâi carnea numa’ bună de trântit într-o chiflă în care voi îndesa multe bunătățuri. Mai precis, voi lua parte la competiția de amatori și voi lupta pentru titlul „șefa la burgeri” pentru că pot, pentru că vreau și pentru că dragoste pentru acest preparat căruia i se face o mare nedreptate când i se pune eticheta de „fast-food”, desigur, în cel mai peiorativ sens posibil.

Dragostea pentru burgeri m-a năpădit după ce am trecut pragul Switch.eat, iar de atunci am mișunat încolo și-ncoace în căutare burgerului perfect și am încercat burgerii oferiți de câteva localuri despre care se spune că i-ar face pe cei mai buni din oraș, dar am ajuns și in the dark side și pe cuvânt că numai prăjiturici nu găsești acolo. Oh, well, în momentul ăla m-am trezit eu mai brează, am dat drumul la foc și am pus de niște primi burgeri de a stat mâța-n coadă. Încă circulă printre noi legenda care ar spune că nu-s tocmai paralelă cu gătitul (de burgeri) și mi-am dat pe spate prietenii cu câteva exemplare suculente…cam literalmente, pentru că deh, orice festin își are consecințele sale. Mai jos e o poză cu „micuții”, ei fiind imboldul pentru o asemenea decizie. Eu sper să fiu pe podium, iar a doua zi să zburd glorioasă pe traseu.

Homemade burgers

Pam-pam, iată că mi-am pasat singură mingea la fileu și în ordinea numerelor de pe tricouri am ajuns la numero dos, care de fapt e a big first: primul semimaraton pe care îl voi alerga, și nu oricum, ci pentru Hospice Casa Speranței. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, cei de la Hospice sunt pionieri în îngrijirea paliativă în România și centru de excelență pentru Europa de Est. Datorită lor peste 18 000 de oameni, aflați într-o cursă nedreaptă, au găsit alinare și au aflat cum își pot păstra demnitatea în fața bolii. Pentru statul român, din păcate, acești oameni fac parte dintr-o statistică, atât. În cei șase ani de când sunt voluntar Hospice am învățat cât de prețios este sprijinul atunci când ușile ți se închid în nas, una câte una. Am învățat că oamenii pot întinde o mână pentru a-i ridica pe cei doborâți și le pot reda încrederea în cei din jurul lor, dispuși să pășească mai departe de pătrățica în care se află.

Cumva, de-a lungul voluntariatului, observându-i pe cei care fac mai mult și mai bine pentru semenii lor, am hotărât că-i cazul să iau taurul de coarne și să dau din picioare cu talent. Întâmplarea face că am fost omul bun la toate la suficiente evenimente majore de alergare încât să-mi găsesc ușor motivația necesară. Un an și ceva mai târziu, timp în care am mai alergat pentru Hospice, iată-mă făcând un pas în plus și marcând primul semimaraton dintr-o serie mai lungă, despre care, desigur, voi povesti cât de curând.

Am scris despre toate astea cu un scop destul de simplu, dar de impact, acela de a vă alătura demersului prin care împreună putem contribui la creșterea calității vieții bolnavilor incurabili. Dacă nu e deja cristal clear, strâng bani pentru pacienții Hospice, pe Galantom. Faceți-vă curaj, dați click aici și abuzați de butonul de donații pe cât posibil. Eu nu vă promit câte-n lună și-n stele dacă faceți asta, dar vă garantez că o să vă simțiți mai bine știind contribuția pe care ați avut-o.

Ați băgat la cap, da? Pe 14 și pe 15 mai avem treabă. Să sfârâie grătarele și să galopeze picioarele.

Acum un an și ceva m-am apucat de alergat constant și susținut sau, mă rog, cu pauze cât de cât de decente, în care am invocat intemperiile ce mi s-au pus de-a curmezișul. Cu alergările prin parc mă mai intersectasem de-a lungul anilor, dar la momentul respectiv părea să fie mai mult o corvoadă. Despre ce m-a motivat să mă apuc de alergat am mai scris într-o doară, iar atunci chiar mă pregăteam pentru Crosul Pădurii, prima competiție la care m-am înscris.

Ca să celebrez un an de când am prins microbul alergatului, duminica ce tocmai am trecut am bifat primii 15 Km la crosul organizat de Viitor Plus. De ce am alergat cei 15 Km? Nu doar ca să mă antrenez mai cu spor pentru primul semimaraton, ci și pentru componenta socială pe care acest eveniment o are. Mai pe șleau, banii din taxele de participare se duc integral către programul Pădurea Copiilor, prin intermediul căruia sunt împădurite terenurile agricole degradate din sudul țării (Doamne feri să miște statul român un deget). Cu cei de la Viitor Plus chiar am fost la câteva plantări și zău că te simți bine când știi că ai contribuit la un aer ceva mai curat pentru tine și generațiile viitoare (nu de alta, dar câteva zeci de ani cred că o să mai mișun și eu pe aici).

La capitolul antrenamente am stat decent, deși întotdeauna-i loc de mai bine. Cea mai mare distanță parcursă cap-coadă, până la cros, a fost de aproximativ 13 Km, alergați tot săptămâna trecută, într-o seară în care astrele nu s-au aliniat tocmai la milimetru, dar I survived the challenge. După ce s-a dat startul am pornit vioi și am oscilat de-a lungul cursei între 05:30 min/km și 06:00 min/km, iar la km 13-14 am fost o țestoasă veritabilă, ca în final să am un pace de 05:58 min/km. M-am aruncat în brațele finish-ului cu un sprint pe ultimii 200 de metri, ocazie cu care m-am schimonosit ceva de groază, așa cum se vede mai jos, dar m-am ambiționat să îngraș porcu-n ajun, vorba aia. Am trecut de poartă la 01:27:38, nu-i prea rău pentru început, dar nădăjduiesc că la semi o să am un joc de glezne mai bine pus la punct. Doar ne depășim limitele, nu? Că tot am pomenit semimaratonul ce va să vie în mai, anul acesta voi alerga din nou pentru Hospice Casa Speranței, iar până atunci fac apel la buzunarele darnice să se hazardeze într-ale donatului, dar despre asta voi povesti pe larg în curând.

Rezultate Crosul Pădurii 2016

Să ne vedem cu bine pe traseu și până una-alta #theroadto21 goes on. Am fugit.

A treia ediție SkyRun m-a găsit într-o postură nouă, cea de alergătoare gâfâitoare vreme de 34 de etaje, lăsând la o parte rolul voluntarului de la etajul 22 sau pe cel al omului de la lifturi. Cum a fost să-mi asum acest nou rol? Uhm, un pic chinuitor?!

Cum cochetez cu alergatul de ceva timp am zis că nu mă fac pe mine 34 de etaje, *înghițit în sec*, 680 de trepte, *văleeeeu, ce vorbești?*, respectiv 119 metri ascensiune, *mai înghițim puțin în sec*. Nu eram străină de aceste cifre și nici de tusea care avea să urmeze, dar m-am înarmat cu o doză de curaj, din păcate, oboseală și un antrenament cu care nu mă mândresc neapărat și am pornit în expediția cuceririi celei mai înalte clădiri de pe pământul românesc: Sky Tower.

La ultimele alergări de până la sosirea gerului începusem să bag câteva sesiuni de alergare pe trepte, în Tineretului, acestea culminând cu câteva alergări pe scara blocului. Apogeul a fost de 4 urcări chiar săptămâna trecută la finalul cărora nu am țopăit chiar de fericire, dar nici dezastruos nu a fost. Ei bine, 34 de etaje în Sky Tower sunt altă mâncare de pește pentru că treptele sunt mai înalte decât cele dintr-un bloc, sunt mai multe și basically, îți fac existența mai grea.

Eu am fost norocoasa posesoare a numărului 486 la tricou, deci am luat încrezătoare startul la 12:55:40 și treaptă cu treaptă simțeam cum picioarele se transformă în niște saci cu mușchi încordați. Până spre etajul 10 am alergat, însă apoi am îmbrățisat balustrada care mi-a fost o companioană pe cinste într-ale mersului, mai degrabă, până la etajul 33 când am zis că prea m-am odihnit și pe principiul mult iubit de români, de îngrășat porcul în Ajun, cu picioarele butuci, am alergat spre finish (să dai de suprafață plană după atâtea trepte este efectiv dureros) și mai să ratez medalia care mi-a stat mai apoi țanțosă pe gât. Am terminat cursa cu un „onorabil” timp de 00:06:34, care nu este chiar atât de horror pentru prima ediție la care am participat în calitate de iepure-țestoasă-iepure semi-decedat.

Rezultate Sky Run 2016

Kit alergare Sky Run 2016

Ca să rezum Sky Run 2016: a fost o cursă solicitantă, care mi-a dat vreo două bobârnace în orgoliul și disciplina personală și care s-a încheiat apoteotic cu o sesiune de tuse de ar fi crăpat de ciudă spectatorii de la Ateneu. Bravo organizatorilor și voluntarilor care ne-au supravegheat pe traseu, cu o parte chiar am schimbat zâmbete și glume.  În rest, aștept a patra ediție care să sperăm că mă va găsi mai pregătită și cu o tuse mai de domnișorică. 🙂

Medalie Sky Run 2016

Așa cum scriam acum două săptămâni, Balerinele lu’ Soare, într-o formulă nouă, dar cu o iuțeală de picior cum arareori ți-e dat să întâlnești, și-au luat și de data asta inima în dinți și au „dansat” grațios pe o distanță dublă față de ultima prestație. Nu am leșinat, nu am mai purtat tutu-uri, dar ne-am bătut recordurile personale și ne-am simțit teribil de bine.

Duminică dimineața ne-am strâns gașca de balerine și ne-am tras în poze la standul la Galantom că cică ne-au făcut statuie. Departe de noi să vrem să fim în centrul atenției, dar aparatul ne iubește, ce pot să zic. După ce am împărțit zâmbete, impresii și am dârdâit un pic de frig, subsemnata, prima responsabilă într-ale „baletului” la maraton, s-a așezat cuminte la coadă, așteptând startul. Îmi pare rău că m-am dus prea din vreme în „țarc”, dar treburile păreau să se cam aglomereze. În fine, la 9:30 s-a dat startul, iar eu l-am pornit pe sfântul Endomondo cam prea din vreme, mai exact cu aproape 200 de metri inainte să trec pe la poarta de start. Aplicația m-a tras de urechi că am avut un start leeent, dar am mers alături de alte câteva mii de oameni, până când am reușit să ne dezlănțuim. Primul kilometru l-am început în forță, deși îmi propusesem să-mi stăvilesc această forță intrinsecă, dar pe parcurs m-am mai temperat. În mare parte a traseului am urcat: ba pe la Casa Poporului, ba pe Calea Victoriei, ba pe Câmpineanu, înainte de finalul apoteotic, motiv să înjur pe cine m-a pus să fac prima tură. Oh, wait…

Traseul a fost fain și am simțit energia celor din jur. Nu am avut mulți suporteri pe traseu, dar cei care erau făceau galerie frumoasă. Pe lângă Sala Palatului am remarcat o doamnă în vârstă, foarte cochetă, care aplauda încontinuu și nu ne mai scotea dintr-un „Bravo!”. Am mai văzut mămici cu copii care băteau palma cu alergătorii și tot felul de oameni care zâmbeau și ne încurajau. La polul opus au fost toți ceilalți bucureșteni inflamați că peste 10 000 de nebuni au paralizat traficul. Oameni buni, nu v-ați bucurat că 33 de km de urbe au fost redați pietonilor?

Revenind la performanțele mele „deosebite”, m-am bucurat că mi-am depășit recordul personal și că pe cei 10.50 km am scos un timp de 1:05:43. De fapt și de drept, distanța totală alergată a fost de aproape 11 km pentru că de la check point până la coechipiera balerină, care mă aștepta să-i predau chip-ul, am mai alergat câteva sute de metri, iar ceasul mi-a indicat 1:06:53 cu totul. Așa cum spuneam mai sus, nu m-am bazat foarte mult pe Endomondo, bine că am avut și ceas la mână. Cu toate că timpul scos nu este atât de impresionant, pentru mine a fost nesperat bun având în vedere cât de neantrenată m-am prezentat (curse you, sinuzită!) și a fost prima oară când am alergat atât de mult. La Brașov cei 10 km alergați au fost chinuitori și am luat pauze de mers, de data asta organismul meu a fost mai pregătit și tind să cred că vorba aia cu „ascultă-ți corpul” este foaaaarteee relativă.

Că tot am pomenit de Galantom, prin alergarea noastră am susținut platforma și oamenii faini din spatele ei, iar donațiile nu s-au oprit aici, încă mai avem treabă de făcut. Dacă vreți să știți cum puteți susține dezvoltarea platformei și ce se întâmplă efectiv cu banii strânși, aruncați o privire aici și apoi încă o privire pe rezultate. Just sayin’.

Ne vedem data viitoare, cu sau fără tutu, poate în altă formulă sau poate ne bate gândul să terminăm primul semimaraton la primăvară. 🙂

Balerinele lu' Soare