You are currently browsing the tag archive for the ‘arenele romane’ tag.

Gojira a devenit în ultimii ani una dintre trupele de metal care a acaparat lumina reflectoarelor, au fost nominalizați la premiile Grammy, au mers în turneu cu Metallica, mna, gloria s-a lipit de ei și pe bună dreptate. Prima dată au concertat în România în 2013 la Rockstadt Extreme Fest, unde subsemnata nu s-a aflat, dar aseară mi-am luat revanșa. După ce a fost anunțat concertul și m-am extaziat pe tot Internetul, m-am înfipt în bilete la Golden Circle și am început countdown-ul. Nici nu știu când au zburat lunile până la eveniment, iar ieri deja nu mai aveam stare.

Am ajuns la Arene destul de devreme, cât să prind trupele din deschidere. Xaon a fost o surpriză plăcută. Ascultasem fix o piesă înainte, cât să-mi fac juma’ de părere, dar nu am zăbovit asupra trupei. Prestația de pe scenă m-a făcut să le acord mai multă atenție de acum încolo. Sound-ul brutal, cu niște influențe gothice și prezența scenică a vocalistului au compensat incovenientele de natură sonoră, care deja începuseră să mă pună pe gânduri. Au fost energici și foarte mișto. Muzica m-a prins, așa că i-am pus pe listă. Mi-aș fi dorit să cânte mai mult de 30 de minute, dar poate revin într-un format mai generos. The Blackmordia, în schimb, nu m-au gâdilat foarte tare. Generic smth-smth-core și cam atât. Pe alocuri mi s-au părut ușor stângaci. Pare-se că nu s-au aflat la locul și momentul potrivit. În orice caz, când ești trupa care deschide concertul Gojira, e o chestiune de gustibus.

Xaon

Xaon

The Blackmordia

Cu o precizie elvețiană, după ce m-au trecut toate emoțiile și apele, la 21:30 am făcut ochii mari când francezii au apărut pe scenă luând publicul cu asalt pe Only Pain. Pe The Haviest Matter of the Universe lucrurile s-au închegat și mai bine, From Mars to Sirius fiind în top 3 albume Gojira, din punctul meu de vedere. Următoarele piese au fost un du-te-vino între acest album și Magma, cum era firesc. Silvera și Stranded au activat mulți oameni în jurul meu, inclusiv pe mine. Cu toate că este un album mult mai mellow și departe de stilul Gojira, înțeleg abordarea și nu-mi displace. Nu este un album lipsit totalmente de brutalitate, iar timbrul aspru al lui Joe dă cu tine de pământ. Este un album emoțional care vorbește despre lupta pe care mama fraților Duplantier a pierdut-o în fața cancerului. Beat that.

Gojira

În orice caz, că am divagat, concertul de aseară este preferatul meu, chit că trupa ar fi meritat un public mai numeros, dar ăștia 3000 de oameni au rupt efectiv. Eu am avut un mic moment de zmeu când m-am băgat în timidul circle pit din fața scenei, din care m-am retras relativ repede după ce m-am prins că-s singura fată de acolo și mi-am luat un mic cot în moacă. I have no regrets, though! Gojira a trezit în mine fanul ăla care lâncezea și mi-am zburat creierii și pierdut vocea, dar, din nou, nu regret nimic, aș face asta din nou. Am trăit momentul L’Enfant Sauvage cu învolburare și patimă, iar când au început să cânte de pe The Way of All Flesh am atins punctul culminant. Da, ați ghicit, albumul ăsta e și el în top 3, dacă vreți brutalitate, băgați o ureche. Dacă vi se pare prea soft, duceți-vă mai în urmă la primele două albume. Oroborus a fost una dintre piesele pe care le-am savurat și aș mai fi ciulit urechile. Deși umbla vorba prin popor că ar ține vreo două ore concertul, evident că după o oră jumate ne-am luat la revedere de la ei, nu înainte să cânte un cover excelent după Territory al brazilienilor de la Sepultura. Când una dintre trupele care-ți mișcă toate coardele cântă una dintre cele mai bune piese de pe pământul ăsta, e magic. Și magic a fost până m-am prins că seara s-a cam încheiat.

Zeiță Fortuna, Odin, whomever, milostivește-te de noi, fanii Gojira, și adu-i cât mai repede înapoi sau aruncă-mă pe mine în direcția lor. Că aveți sau nu vreo legătură cu bucata asta de piață muzicală, faceți-vă un bine și mergeți să-i vedeți. Concertul o să zboare și finalul vă va lovi la fel de brutal ca riff-urile lor, dar o să experimentați o energie fabuloasă, atât din partea trupei, cât și a publicului. Pentru mine a fost cea mai bună seară ever. Aș relua-o fix așa, deși tânjesc după un concert mai lung.

Advertisements

Duminică seară am aterizat cu forțe proaspete la Arenele Romane, la primul concert notabil de când Mercur a ieșit din retrograd și a urcat în termometre. Aveam luat din timp biletul pentru Amorphis ca apoi să aflu că li se alătură Textures și surpriza serii, Poem. În stilul caracteristic vom poposi pe la fiecare trupă în parte, că doar așa-i frumos, iar întâmplarea face că la orele 19:00 chiar eram postată la intrare, având timp să inspectez zona de merch și să înghit în sec (bloody expensive Textures T-shirt with pink tentacles, you shall not be forgotten, of).

Surpriza serii, așa cum spuneam mai sus, a fost chiar Poem, o trupă din Grecia, care pe parcursul recitalului a reușit să strangă din ce în ce mai mulți curioși în fața scenei și să primească aplauze sincere. Cu toate că au avut un start mai timid, deh, mai tre’ să te și acomodezi cu tăti cele, au demonstrat că au energie pe scenă și un setlist pe măsură încât oamenii să se mobilizeze. Mă bucur să constat că din ce în ce mai multe trupe aleg să spargă barierele și să se adapteze vremurilor noastre care cer un sound nou, iar prog-ul ăsta modern are din ce în ce mai mulți adepți. Sper să mai am ocazia să-i văd live preț de mai multe minute decât a durat recitalul de duminică, cuz they’re worth it.

După o pauză în care ne-am clătit ochii cu diverse și ne-am uns gâteljurile cu licoarea „magică” la suprapreț, pe scenă au urcat Textures, pe care m-am bucurat să-i văd pentru prima oară. I-am descoperit relativ recent și recunosc că nu le-am luat albumele la rând, am dezvoltat mai degrabă o relație pe shuffle, but boy, they can take you to some places. O trupă olandeză încadrată în valul de new prog și metalcore, cu care ori faci pace, ori nu. Muzica lor cu pasaje de o tehnicitate brutală reușește să se împletească cu sound-uri melodice și să te țină hipnotizat în fața scenei (sau ceva mai în spate, fie vorba între noi). I-am ascultat aproape în transă și cu greutate am conștientizat finalul recitalului, deși Laments Of An Icarus te scoate din hipnoză cât ai zice pește.

Textures Arenele Romane

Textures Arenele Romane

Ne-am dezmeticit vreme de câteva zeci de minute, după care i-am primit în aplauze pe finlandezii de la Amorphis, trupă pe care am descoperit-o, clasic, în liceu și cu care am avut o relație de love-hate, dar care a reînviat în decembrie anul trecut când i-am văzut în deschidere la Nightwish alături de Arch Enemy. Din toamnă trecută am perioade în care țin albumul Under the Red Cloud pe repeat și cu fiecare audiție parcă mai descopăr ceva. Deși trupa are bine lipite etichetele de melodic death metal și folk metal, nordici, ce să-i faci, cred că merită ascultată cu tot ce are de oferit și zic că nu întâmplător și-a intersectat destinele cu sfântul prog. Cum concertul a făcut parte din turneul de promovare a celui mai recent material discografic, evident că seara a abundat în piese extrase de pe Under the Red Cloud, actually, recitalul a debutat cu piesa omonimă, dar fanii au avut parte și de piesele care i-au consacrat: On Rich and Poor, Drowned Maid și My Kantele. Well, to be honest, Black Winter Day a lipsit cu desăvârșire din setlist deși am auzit voci în jurul meu care cereau asta cu ardoare. Eu am căscat bine ochii și urechile la House of Sleep, care, deși anunța finalul concertului, a fost urmată de încă trei piese, care au plimbat publicul din prezent până la trecutul glorios. O oră jumătate mai târziu, în uralele oamenilor, finlandezii și-au luat rămas bun.

Amorphis Arenele Romane

Amorphis Arenele Romane

Cam asta a fost, until next time și să vie vara mai repede cu ale sale concerte care mă vor duce în sapă de lemn. 😀

De obicei când scriu despre concertele la care am mers, încep rândurile cu entuziasm și elogii care nu se mai termină (întâmplarea face ca am văzut trupe în fața cărora să te înclini), dar de data asta o să încep prin a scrie despre organizare pentru că, deh, așa suntem noi românii, ne place să ne plângem.

Aseară am ajuns la Arenele Romane pe la 20:30 și, la braț cu bărbosul, m-am îndreptat încrezătoare înspre punctul de vânzare a jetoanelor, când, ce să vezi, ne-am dat seama că era coadă dintr-un capăt în celălalt al locației și nu exagerez când spun asta. Pentru un moment am renunțat la idee, pentru că părea că nu se mai termină și oamenii tot veneau, dar într-un final ne-am făcut curaj, pentru că na, omu’ mai bea o bere, o apă sau, mă rog, intenționează să o facă. După niște minute bune în șir, timp în care din extrema stângă sau dreaptă mai venea câte unu’ care se lipea inocent de mulțime și avansa spre revolta noastră, am intrat în posesia jetoanelor. Din păcate, am dat o coadă pe alta, la bere de data asta. Disclaimer, că presimt că o să-mi iau bobârnace: nu am mers la concert cu gândul să mă pun în cap, departe de mine, dar sete i se face oricui, nu? La bere am stat literalmente zeci de minute, dintre care 10 cel puțin au fost petrecute fără să avansez măcar 1 centimetru. La punctele de vânzare erau 3 „amărâți”, care n-au nicio vină pentru că nu au făcut față sutelor de oameni. În fine, într-un final am intrat în posesia licorii magice, dar la runda a doua, undeva pe la jumătatea concertului, berea s-a terminat și trebuia să stai, bineînțeles, la coadă ca să afli asta (un singur punct avea agățat un carton care anunța că nu se mai vinde bere acolo). Am înțeles de aici că organizatorii au fost depășiți de situație și că au făcut niște estimări eronate. Așa o fi, dar nu este primul eveniment organizat, iar plătitorii de bilete au pretenții, ce să-i faci. Eu le mulțumesc, totuși, pentru că au adus Machine Head în România după trei ani în care mulți îi așteptau cu sufletul la gură, pentru că despre ei ar trebui să fie vorba.

Machine Head @Arenele Romane Bucuresti

Pe Machine Head i-am văzut prima dată în 2012 la Tuborg GreenFest powered by Rock the City și, de fapt, este impropriu spus văzut, pentru că după o zi întreagă în care m-a bătut soarele în cap, eu eram mai mult adormită și sprijineam gardul. Îmi pare rău că atunci nu am avut prezența de spirit să mă bucur de prestația lor, dar am recuperat aseară. Băieții ăștia au avut un show memorabil și sincer mă mir că Robb Flynn mai are chef și energie să cânte având în vedere problemele de sănătate din ultima perioadă. Mie asta mi-au transmis aseară, că le place atât de mult ceea ce fac și altceva nu mai contează (că-s fete, droguri și ce mai zicea Flynn în discursul de pe scenă). Eu am văzut niște muzicieni care se dedică 110% și au respect față de public. Din punctul meu de vedere sunt underrated pentru ceea ce fac și merită mai multă atenție pe scena metal, dar poate-s eu în balonul meu cristal.

Machine Head @Arenele Romane Bucuresti

Timp de două ore jumătate, până-n miez de noapte, au făcut un tur discografic ales pe sprânceană și au pus publicul în mișcare. Am văzut niște încercări mai timide de circle pit, pe Killers and Kings s-au activat băieții pentru scurtă perioadă. De fapt, piesele cuprinse pe cel mai recent album Machine Head, Bloodstone & Diamonds, au fost primite foarte bine și circulă vorba în popor că albumul ăsta a adus un suflu nou în evoluția muzicală a trupei. Mie-mi place. 😀 La Davidian a fost nebunie, eu, sinuzisată cum sunt de câteva săptămâni, mi-am împrăștiat creierii-n stânga și-n dreapta și m-am bucurat ca un copil. Aesthetics of Hate a fost un prilej bun să ridice valuri de furie în aer și să unească vocile multora din public. Cu Halo concertul s-a încheiat în aplauzele oamenilor care până atunci au trecut cu vederea neajunsurile organizatorice și, iată, ne-am trezit a doua zi cu toții postați pe pagina de Facebook a trupei.

Machine Head @Arenele Romane Bucuresti

Machine Head @Arenele Romane Bucuresti

Mie mai dați-mi concerte Machine Head că mă duc negreșit, dar dați-mi și bere să sărbătoresc momentul. 😀

[youtube https://www.youtube.com/watch?v=faHhYkIL8Jo&feature=youtu.be]

Setlist Machine Head @Arenele Romane 2015

Imperium
Beautiful Mourning
Now We Die
Bite the Bullet
Locust
From This Day
Ten Ton Hammer
This Is the End
In Comes the Flood
The Blood, the Sweat, the Tears
Crashing Around You
Darkness Within
Declaration
Bulldozer
Killers & Kings
Davidian
Sail Into the Black
Now I Lay Thee Down
Aesthetics of Hate
Game Over
Old
Halo

 

Korn e trupa aia cu clipuri mișto care rulau la MTV în perioada în care eu eram prea mică să mă prind care-i faza și pe care am început s-o ascult din liceu. Stilul lor inconfundabil, marcat de bassul ăla care-ți intră în carne și de o voce cu adevărat unică, i-a propulsat la rangul unora dintre cele mai de succes trupe, reprezentativă pentru genul nu metal.

Seara de ieri m-a găsit printre 3000 de oameni, mulți trecuți de 30 de ani, semn că cei care-i ascultau pe la începutul anilor 2000 îi depășesc pe cei care îi descoperă acum accidental și că trupa asta încă mai are multe de comunicat. Impresionantă a fost și desfășurarea de forțe la trupele din deschidere.

Am ajuns la Arene dupa 19:30 cât să mai prind ceva din concertul celor de la Point Blank, o trupă din Macedonia, care a reușit să anime cu succes sutele de oameni care se strânseseră între timp în fața scenei. Un sound care pe alocuri mă duce cu gândul la Deftones și suficientă energie cât să-i atragă pe oameni în niște pit-uri mai timide.

O prestație care m-a uns la suflet, pentru că băieții ăștia au umor și o prezență scenică de nota zece, a fost a celor de la Coma, care îmi plac maxim oricât ar cârcoti gurile rele. Serios, a fost mai ceva ca la orele de aerobic și parcă îți băteau obrazul dacă te vedeau pleoștit (cei cu copii pe umeri au scăpat ieftin). Au pregătit terenul pentru Korn și apoi s-au retras în aplauze, nu înainte de a lansa înspre public câteva tricouri. Fain. Îmi pare rau că nu am prins și Implant Pentru Refuz, it’s been a while, dar vine și vremea lor.

Coma Arenele Romane

La 21:30, așa cum au fost anunțați, au apărut pe rând cei cinci corifei ai nu metal-ului, în ropote de aplauze, lumea efectiv explodând când Jonathan Davis a întrebat: ”Are you reaaaaaaaady?”. And boy, eveybody was f***ing ready. De data asta am stat în tribune și am avut o perspectivă nouă asupra publicului la un concert. Energia trupei care s-a transmis până la public și înapoi îmi va rămâne imprimată în memorie. Se pare că oamenii au acumulat furie și aseară și-au manifestat-o. După o oră, timp în care s-a scurs rapid albumul omonim al trupei Korn, demn de o aniversare de 20 de ani, pe scenă a apărut celebrul stativ pentru microfon al lui Davis, intitulat sugestiv ”The Bitch”, care i-a adus pe oameni într-o frenezie totală. De la Falling Away from Me și până la Freak on a Leash, care a încheiat concertul, s-a cântat mai cu forță și parcă cerând revenirea celor cinci în România, desigur, ei au promis că se vor întoarce aici.

#Korn20 Arenele Romane Bucuresti

A fost un concert scurt și la obiect, fără prea multă pălăvrăgeală, iar oamenii ăștia au rupt scena și atât. Organizatorii au făcut o alegere foarte bună, iar publicul a fost extraordinar. Punct.

 

Ieri seară am mers la Arenele Romane, entuziasmată să-i văd pe cei de la Godsmack după trei ani de zile în care s-au lăsat așteptați. Cu toate că în 2012 nu au mai ajuns la Tuborg GreenFest din cauza unor probleme de sănătate ale vocalistului, Sully Erna, aseară și-au luat revanșa fără dar și poate.

Concertul Godsmack i-a avut în deschidere pe cei de la Dirty Shirt, care au urcat pe scenă puțin după ora 20:00. Într-adevăr, așa cum umblă și vorba prin târg, prestează bine și au un fan base de admirat. În rest ce pot să zic, metal de petrecere și voie bună.

După ora 21:00 și-a făcut apariția Mike Terrana alături de Fabri Kiarelli și Alberto Bollati, care s-au arătat suficient de încântați să le cânte românilor, dar prestația lor nu m-a încântat atât de tare, poate și pentru că eram nerăbdătoare să văd Godsmack. Old school stuff, executat totuși impecabil.

IMG_20150627_214044

La ora 23:00, după o perioadă de așteptare cu sufletul la gură, timp în care scena a fost pusă la punct și sunetiștii au făcut ultimele revizii, în aplauzele tuturor, au urcat pe scenă Sully Erna, Robbie Merrill, Tony Rombola și Shannon Larkin. Au făcut un show despre care, personal, cred că se va vorbi ceva vreme de acum înainte și mă bucur că i-am descoperit în liceu și ever since le dau câte o ascultare.

Nu știu dacă aspectul ăsta are treabă cu trupele americane, pentru că nu sunt primii la care am remarcat asta, dar au interacționat cu publicul incredibil de mult și au reușit să țină oamenii în priză și, ca să-l citez pe Erna, să-i facă să-și piardă mințile. În repetate rânduri, Erna a cerut publicului să se manifeste și să demonstreze că nu degeaba au ales să vină în România. Concertul de la București a fost ultimul din turneul european și au păstrat ce-i mai bun pentru final. A fost mai mult decât o replică menită să ne gâdile orgoliul, pentru că au dat ce-i mai bun din ei.

Au început concertul cu 1000hp, piesă care dă numele albumului lansat în 2014 și apoi ne-au purtat prin discografia lor, spre deliciul tuturor, interpretând piesele vechi care i-au consacrat ca trupă și zăbovind din când în când asupra celui mai recent material discografic. În momentul în care am auzit primele acorduri ale piesei Awake cu zâmbetul până la urechi am început să cânt cât m-au ținut plămânii. Keep away și Voodoo, în special, au marcat multe momente cu oameni dragi și aseară le-am retrăit pe fast forward.

Pe lângă muzica pe care o compun, oamenii ăștia, în speță Sully Erna și Shannon Larkin reușesc să execute frânturi de istorie muzicală cu o precizie care te lasă înmărmurit. Drum battle-ul celor doi a reprezentat un moment de coordonare impecabilă și virtuozitate cum rar îți e dat să vezi. Larkin este un toboșar pe cât de fragil, pe atât de puternic, iar setea și talentul cu care lovește tobele cred că îl situează lejer pe podiumul celor mai buni toboșari la nivel mondial.

Pe riff-uri care îți provoacă dependență, Whatever i-a dat dat lui Erna șansa să se remarce încă o dată ca entertainer și să miște masele. Data viitoare, probabil Arenele vor fi pline și angrenate într-un pit imens, rămâne de văzut. După mult așteptata piesă, I Stand Alone, care evident a unit vocile celor din public, gașca s-a spart și în aplauzele tuturor au părăsit scena cu promisiunea că vor reveni anul viitor.

IMAG0778_2

Cu toate că inițial am pus sub semnul întrebării prezența mea la concertul Godsmack de la Arene, mă bucur că mi-a venit mintea la cap pentru că am fost martora unuia dintre cele mai bune show-uri care m-au ținut cu gura căscată de uimire. Puțin îmi pasă că la multe din replicile de aseară au fost expuși și oamenii din alte țări, pentru că unicitatea lor a constat în forța cu care cântă, talentul lor și pasiunea pe care nu o poți mima, în fond. Concertul Godsmack a fost nespus de frumos și pot doar să sper că vor respecta promisiunea făcută.

IMAG0782_1

Setlist Godsmack la Arenele Romane, București

For Those About to Rock (We Salute You) (AC/DC song) (Intro)
1000hp
Cryin’ Like a Bitch
What’s Next
The Enemy
Straight Out of Line
Awake
Generation Day
Something Different
Keep Away
Love Hate Sex Pain
Voodoo
Moon Baby

Encore:

Batalla de los Tambores
Whatever
I Stand Alone

Pentru mine seara de 22 mai a fost un moment așteptat de mult timp, deși pe Megadeth i-am mai văzut atât la Sonisphere în 2010 cât și la OST fest anul trecut, însă nu am avut ocazia să-i ascult într-un concert dedicat lor cum a fost cel din 2005 de la Arenele Romane. Concertul de la București  a deschis turneul „Super Collider World Tour” și categoric reprezintă un show demn de marcat pe lista celor din 2013, cu toate minusurile sale.

Băieții de la Trooper au făcut încălzirea în aplauzele fanilor adunați la Arene și chiar dacă pe ici pe colo există câteva guri rele care contestă alegerea lor ca trupă în deschidere pentru Megadeth, personal mă declar mulțumită de ceea ce am văzut pe scenă. Nu i-am mai ascultat de ceva vreme și nici nu mă declar o împătimită a stilului lor, însă oamenii ăștia cântă cu dedicare, energie și au o legătură extraordinară cu fanii lor. Recitalul lor a cuprins binecunoscutele piese „Tari ca munții” și „Strigăt” (care de altfel este preferata mea din repertoriul lor), însă publicul a gustat și momentul piesei „Solii turci”, care trebuie să recunosc, sună incredibil de bine.

După o oră de așteptare, timp în care cozile formate la jetoane și bere deveneau din ce în ce mai mari, cei patru, adică:  Dave Mustaine, David Ellefson, Shawn Drover și Chris Broderick au apărut pe sunetele piesei „Prince of Darkness”, după care în forță și spre deliciul tuturor ne-au încântat cu „Trust”, „Hangar 18”, „Public Enemy No. 1” și „She-Wolf”.  Cei de la Megadeth și-au exprimat regretul de a nu fi ajuns în Europa prin turneul ce a marcat aniversarea a 20 de ani de la lansarea albumului „Countdown to Extinction”, însă ne-au oferit o porție binemeritată de „Skin O’ My Teeth”, „Countdown to Extinction”, „Architecture of Agression”, „Sweating Bullets” și „Ashes in your Mouth”.

Piesa „A Tout le Monde” a adus împreună vocile celor din public oferindu-i lui Dave prilejul să-și împartă taberele în cei gălăgioși și cei mai puțin gălăgioși. Și că tot a venit vorba de tabere, Dave a avut un scurt moment în care a vorbit despre impactul pe care Facebook îl are asupra vieților noastre amintind despre pozele pe care le-a făcut în plimbarea prin București. Și cum turneul este unul de promovare a noului album, în premieră mondială au cântat live „Super Collider”, care, deși nu se poate compara cu piesele care i-au consacrat, este totuși catchy. „Symphony of Destruction” și „Peace Sells” l-au adus pe scenă pe Vic Rattlehead, mascota trupei, care a salutat un public extaziat, însă pe cale să fie martorul finalului de concert odată cu „Holy Wars”, piesă care i-a readus în mijlocul fanilor pe the big four of Megadeth. Finalul apoteotic a fost anunțat de către Dave prin deja celebra vorbă: „You’ve been great, we’ve been Megadeth”, iar „Silent Scorn” ne-a escortat până la ieșirea din Arenele Romane.

A fost un concert cu minusuri de ordine tehnică, vocea auzindu-se chiar execrabil în unele momente, dar cred că ăsta este trademark-ul lor. Cu toate astea, au transmis căldură și au executat niște momente artistice frumoase, fiecare aflându-se în lumina reflectoarelor, însă fără a-i eclipsa pe ceilalți. Dave a comunicat cu publicul și a avut grijă să menționeze de câte ori a putut că ne iubește (it ain’t easy being cheesy, nu?) și că se bucură că se află aici. Vorbe pompoase sau nu, dedicarea asta s-a simțit și a făcut să pălească orice problemă de sunet, compensată poate și de proiecțiile din timpul concertului.

Vineri seara, în ciuda vremii deloc prielnice pentru un concert la Arenele Romane, m-am bucurat pentru a doua oară de prestația formației Rezident EX. Cu mâna pe inimă pot spune că înțeleg de ce scena muzicală românească tânjește după vocea inconfundabilă a lui Kempes. Proiectul Rezident EX reunește niște instrumentiști foarte buni:  Tavi Iepan – chitară, Adrian Popescu – chitară și Christian Podratzky – bass, Florin Cvasa – tobe și Matthias Lange – chitară, care m-au uns pe suflet și în Vamă, la Folk You, când Kempes, alături de trupă, a fost primit cu urale și mari emoții.

Seara a început cu recitalul timișorenilor de la Desant. Am prins două piese de la ei: Joc de noroc, care dă și titlul albumului de debut, și Nouă vieți. A fost primul meu contact cu ei: au sunat bine, au fost energici, dar personal nu am avut răbdare să-i ascult. Nerăbdarea mea a fost amplificată de momentul în care Lucian Boariu, realizatorul matinalului de la Rock FM, a urcat pe scenă pentru a înmâna două chitare Fender fericiților câștigători nominalizați în urma extragerii la sorți. Momentul a fost prelungit  din cauza unei neînțelegeri provocate de o serie identică pentru două bilete, dar principiul primul venit, primul servit a pus capăt agoniei.

Undeva în jurul orei 20:40, „rezidenții” au urcat pe scenă în aplauzele frenetice ale tuturor. A fost momentul așteptat de 9 ani de zile: întoarcerea lui Kempes acolo unde-i stă cel mai bine. Buletin de știri a deschis concertul lor, iar piese precum FotografiaSoldatul căzutCatedrala sufletului sau Oglinda au pus în valoare atât o trupă coezivă și care se ridică cu mult peste alte trupe autohtone, cât și un Kempes emoționat, dar cu o putere fantastică în voce. A cântat extraordinar de bine și a demonstrat că nostalgiile provocate de plecarea sa din țară nu au fost nicicând în zadar. Povestiri din gară și Brigadierii, așa cum era de așteptat, au provocat valuri de frenezie în public când toți cântam la unison.

Trupa a comunicat cu publicul constant, exprimându-și emoțiile, iar Matthias Lange, al cărui nume este strâns legat de trupa Metalium, a dat clasă cu solo-urile de chitară și a fost extrem de energic, suflând flăcări pe Pompierul atomic sau împărțind cu Kempes publicul pe versurile Noi suntem brigadierii ce trec fluierând , respectiv Nu ne oprește ploaie, nici soare, nici vânt. După două bis-uri, printre care şi Camera viselor, Rezident EX şi-a luat rămas bun de la publicul bucureştean (şi nu numai).

A fost o seară memorabilă, care s-a ridicat din nou deasupra așteptărilor mele. Mă bucur că am avut ocazia să-i ascult cu drag și admirație pentru a doua oară. Aș reveni oricând la un concert de-al lor pentru că trecând peste reputația lui Kempes și regretele strâng legate de Cargo, s-a născut o trupă puternică care demonstrează că se mai poate asculta muzică bună în România.