You are currently browsing the tag archive for the ‘Berlin’ tag.

A fost o dată ca niciodată un mini grup (o expată și trei picați din București), care s-a dus să caște ochii la Berlin și la Allan Rayman (tot mi-e neclar pe unde s-a bălit mai mult). Doi dintre ăștia patru nu eram umblați pe străzile Berlinului, așa că l-am păpat din priviri și mi-este limpede că este genul de oraș în care trebuie să revii de vreo trei-patru ori ca să înțelegi ce-i de capul lui. Spoiler alert: se întâmplă multe și descoperi ceva la tot pasul. Pe alocuri, seamănă cu Micul Paris, dar e cu totul altă mâncare de pește.

Din capul locului (ce fixație am cu sintagma asta) vă spun că n-am ars-o ca japonezul și nu am bifat obiectivele turistice ca un clasic în veață, cu toate că am ajuns la vreo câteva atracții care mi-au făcut cu ochiul, ci am prins pulsul orașului mai mult. Încep să prind gustul experiențelor de acest gen în care să combin gastronomia locală care, atenție, nu înseamnă neapărat preparate arhi-cunoscute, cu modul de trai al cetățenilor orașului respectiv (Berlinul, de pildă, are juma’ de milion de turci la o populație totală de 3.5 milioane de locuitori). Este o incursiune fascinantă și dacă treci este stereotipuri rasiale (negrii te abordează să-ți vândă droguri… uhm, they actually do, turcii or să te violeze… uhm, nu, de fapt or să te servească cu cel mai bun kebab ever), o să-ți meargă bine. Hai, totuși, să luăm lucrurile pe rând, de dragul firului cronologic.

Ziua 1 – Ce-ai făcut, tu, Allan?

Excursia de la Berlin a fost destul de gândită în jurul ideii acestui concert. Împreună cu jumătatea mea de la muncă am întors ideea pe toate părțile până s-a concretizat și după niște codit și tot așa, am decis: this is fo’ real, we’re doing this shit! Desigur, cine mă cunoaște, știe că I tend to overthink, a se traduce, devin paranoică, așa că după niște research pe tema ratei infracționalității în Berlin, în creștere în ultimii ani (vezi stereotipuri), mi-am tras și jumătatea de acasă în treaba asta, că sigur o să fim safe așa. Anyway, după un zbor de aproape două ore până ne-am reunit și cu expata din Praga (dacă citești articolul ăsta, să știi că de la Chiti am învățat-o pe asta, stop judging me!), am băut niște bere și mâncat clasicul currywurst la o terasă mișto de la aeroport. Desigur, prețurile n-au mai fost atât de mișto, dar când uiți sandviciurile acasă, ajungi să dai 25 de euro pe două beri și două porții de cârnați pe care n-aș mai pune gura-n veci).

Niște euro mai târziu ne-am cazat la Plus Berlin, un hotel/ hostel absolut imens, aflat la Warschauer Platz, în districtul Friedrichshain-Kreuzberg, cu cea mai mare densitate de imigranți și kebab care se regăsește în al doilea sector mai degrabă, noi fiind cazați exact la granița dintre cele două lumi. În Friedrichshain se află East Side Gallery, care, cel mai probabil, este cea mai extinsă galerie de artă în aer liber. East Side Gallery este o secțiune de vreo 1.3 km din zidul Berlinului, care, după căderea acestuia, a fost populat cu peste 100 de lucrări ce reprezintă un manifest pentru libertate. Plimbarea de-a lungul galeriei îți pune un nod în gât și-ți ridică multe semne de întrebare. Fațada înspre râul Spree este cea mai puțin estetică (a se citi: cu cel mai puțin material de Instagram), dar cu cele mai multe testimoniale care te copleșesc efectiv. Este incredibil de greu să citești despre opresiunile la care erau supuși esticii și despre tentativele de evadare.

După o după-amiază mohorâtă de plimbat de-a lungul zidului, băut bere și mâncat kebab, a venit timpul să-i dăm lui Allan (Rayman), ce-i al lui Allan și am sfârșit în acest clubuleț, bodegă, nu știu cum să-i zic, pe numele de scenă Kantine am Berghain, care ușor-ușor începuse să se umple cu puștoaice venite la bălit. Deși locul avea un spațiu de fumat în față, care avea lemn până-n cel mai mic cotlon (multă logică aici), după ce s-a lăsat seara toată lumea a început să fumeze ce apuca. Nemții, pe cât de riguroși (ce ne mai plac stereotipurile), pe atât de puțini bani par să dea pe legislația care le cam interzice fumatul în spațiile publice. Legea e relativ permisivă, dar are restricțiile ei, iar cu toate că multe localuri nu se încadrează în cerințe, they don’t give a fuck. Concertul în sine a fost OK, băiatul ăsta are o voce bună și actul artistic n-a fost mai prejos. Falsa teatralitate te intrigă și uneori tinzi să te pierzi în jocul de scenă, mai degrabă decât în muzică. Experiența per total m-a dezamăgit, a fost foarte aglomerat, peste capacitatea locului, s-a fumat, iar singura ieșire de urgență (care nu era blocată) mă cam băgase într-o stare de alertă. La finalul serii am plecat cu mixed feelings și am pus țara la cale pentru a doua zi asupra căreia nu știam ce așteptări să-mi fac.

View this post on Instagram

Amazing voice you have, @allanrayman!

A post shared by Adriana Georgescu (@baietel03) on

Ziua 2 – Vă rog eu, mergeți în alternative tour în Berlin!

Cred că this sums it up pretty well. A doua zi, după ce ne-am făcut datoria de turiști care s-au tras în poze la Poarta Brandenburg, o atracție turistică simbol a Berlinului, și după ce am tras Berliner Dom în poze, din exterior, că doar de aia avem și o Ziua 3, ne-am strâns în Alexanderplatz întru inițierea noastră în tainele unui oraș atât de eclectic. Fiindcă se numește alternative tour, te ajută să ai o optică diferită asupra Berlinului, ce accent pe tot ce înseamnă underground: street art, graffiti, mural art, cartiere multi-culturale, comunități aternative. Este genul de tur care-ți oferă multe insight-uri la care nu văd cum ai putea să ai altfel acces. Turul a început în Mitte, acest sector al bogaților unde peste drum de apartamente de sute de mii de euro sunt zeci de metri de street art. Ne-am oprit pe la proiectul fiecărui artist, pentru că da, vorbim despre proiecte, de genul It’s time to dance și am aprofundat guerilla-style street art, cum funcționează tehnica paste-up și cum trebuie să-ți lipești posterul în mai puțin de 25 de secunde, de la 26 încolo riscând să fii prins. Artistul din spatele proiectului tocmai menționat merge în cluburi, observă cu atenție câteva personaje, iar după ce acestea încep să se dezlănțuie, le face poze, creează posterele și apoi umple marile capitale europene cu street art-ul lui. Deja artiștii de genul acesta au creațiile lor semnătură și sunt ușor de indentificat. În zilele următoare am făcut exercițiul ăsta și ajunsesem să-i reperez destul de ușor.

street art berlin

street art berlin

După mult street art, am ajuns în Kreuzberg, zona care colcăie de imigranți, pregătiți pentru a afla mai multe despre comunitățile alternative. Așa am ajuns la Bethanien, o clădire impresionantă care a funcționat ca spital, apoi, în 1974, când se dorea demolarea lui, oamenii au protestat, devenind astfel un important centru artistic și cultural. Astăzi, aici trăiește o comunitate de squatters, adică oameni care ocupă clădiri abandonate sau libere. Sunt vreo 80 astfel de comunități în Berlin, dacă am reținut eu bine, iar oamenii conviețuiesc în pace cu ceilalți cetățeni. La o aruncătură de băț de Bethanien, este The Treehouse, un spațiu cu o poveste fascinantă a unui turc, Osman Kalin, care a folosit o porțiune de pământ nerevendicată a GDR-ului pentru a-și construi o grădină cu legume. Deși aparținea GDR-ului, având în vedere că zidul nu a fost trasat perfect drept, a ajuns în teritoriul Germaniei de Vest. Autoritățile Germaniei de Vest nu prea aveau ce să facă nefiind în jurisdicția lor, așa că omul și-a văzut de grădină și a început să construiască o căsuță în copac, făcută din materiale reciclate, inclusiv saltele. După căderea zidului, autoritățile au vrut să demoleze căsuța pentru a construi drumul, însă Osman a rezistat în fața acestora fiind susținut și de catedrala catolică pe terenul căreia se afla construcția. Este cumva amuzantă susținerea unei familii musulmane de către o instituție creștină. Omul acum este o mini-vedetă care salută trecătorii din grădina lui, atunci când merge acolo, în prezent stând cu familia în blocurile aflate în vecinătate.

alternative tour berlin

Turul s-a încheiat la YAMM Beach Bar, un spațiu al jamaicanilor și caraibienilor, îmbrăcat într-un nor de iarbă. Oamenii te pot servi cu preparate tradiționale din insule, se încălzesc la butoaie cu foc și se balansează pe reggae cu o relaxare cum mai rar ți-e dat să vezi în inima unui oraș. Cu toate că turul a fost gratuit, așa cum ne-a fost recomandat la început, la final poți lăsa bani după cât de valoroasă crezi că a fost experiența. Nicole, ghidul nostru, este o australiancă stabilită în Berlin și foarte pasionată de acest oraș. În cele peste trei ore jumătate, ne-a fascinat atât cu cunoștințele ei, cât și cu carisma sa: o metalară care părea lipsită de orice prejudecată și cu un umor absolut contagios. Dacă vă doriți o experiență autentică, în urma căreia să plecați cu informații mai valoroase decât cele inscripționate pe plăcuțele din muzee, faceți un alternative tour!

De mâncat ne-am desfătat la Markethalle Neun, epicentrul street food-ului în Berlin, unde am căscat ochii la preparate de tot felul: asiatice, italiene, franțuzești, you name it. Am zăbovit nu foarte mult asupra unui pastrami burger, care a fost mai mult decât excelent, apoi am mâncat niște quiche cu dovleac, care s-a dovedit o alegere interesantă. Desertul nu-și mai avea rostul, dar pe cuvânt că aș fi revenit aici doar pentru asta. Minunat, pe cuvânt! După ce am mai luat Kreuzberg la pas, în căutarea unui bar, am sfârșit într-un craft beer shop (raiul pe pământ, jur!), de unde am plecat am plecat cu patru beri în valoare de 17 euro, dar când bere înseamnă asta, shut up and take my money! Aici țin să inserez mențiunea că în orașul ăsta găsești bere bună la tot pasul, se bea pe stradă pentru că este permis atâta vreme cât ai vârsta legală, așa că o să vezi oameni la costum care la 9 dimineața sunt lipiți de o bere mai degrabă decât de o cafea.

Ziua 3 – am ars-o ca japonezul

În astă zi, am zis că e musai să dau cu bifa pe la niște obiective care-mi suscitaseră interesul suficient de tare în perioada de research. Așa se face că, în prima parte  a zilei, am ajuns la Deutsches Technikmuseum, după ce am înfulecat un burger la Burgermeister, locul despre care se spune că ar face cei mai buni burgeri din Berlin. Nu știu dacă așa e, dar jur că a fost orgasmică experiența aia. Acolo faci comanda, iei bonul de ordine, te uiți cum vin gloatele de oameni și apoi catapultezi în tine la una dintre cele 3 sau patru măsuțe de lângă gheretă. Revenind la cultură, Muzeul German al Tehnologiei este absolut imens, iar când vezi un avion în mărime naturală care e suspendat pe acoperiș, începi să crezi că nu e o exagerare. Noi am vizitat întâi zona de ciu-ciu, iar având în vederea că actuala clădire a muzeului se află pe spațiul unei foste gări, e loc berechet pentru adăpostit zeci de trenuri. În zona aia faci o incursiune în istoria căilor ferate a Germaniei, ceea ce pentru împătimiți este o reală desfătare. Recunosc că am petrecut ceva vreme acolo, după care vizita s-a desfășurat pe repede-înainte.

deutsches technikmuseum berlin

deutsches technikmuseum berlin

Muzeul este împărțit în mai multe zone, iar dacă te lipești de un pliant de la bun început, cum noi n-am făcut, te miști mai rapid și reușești să surprinzi destul de mult din ce are de dezvăluit. Noi, pe lângă trenuri, am ajuns la bărcuțe, avioane, tehnologie textilă, telecomunicații și calculatoare. Mai aveam de văzut bijuterii, istorie fotografiei și încă vreo enșpe zone. Am petrecut vreo câteva ore bune și tot n-am reușit să parcurg tot, așa că, dacă vă bate gândul să ajungeți aici, rezervați-vă o zi întreagă doar pentru acest muzeu. Este eye candy și nerd magnet. Also, o să mișune foarte, dar FOARTE mulți copii prin zonă.

După Deutsches Technikmuseum, a venit vremea să inspectăm domul în interior și bine am făcut. Este absolut superb, iar noi chiar ne-am sincronizat cu orchestra care repeta atunci. Dezavantajul, pentru că nemții-s neam de naționaliști, nu prea o să dați de engleză, deci dacă vreți explicații, frecați netu’. M-am bazat pe intuiție, în mare parte și am căscat ochii la evoluția domului pentru că, șoc și groază, nu a arătat dintotdeauna așa. Vârful domului după vreo 250 de trepte ne-a oferit o panoramă minunată. Berlinul arată într-un mare fel la apus și am profitat de lumină ca să trag niște cadre de amator. Tărășenia, cu tot cu urcat ne-a uscat de 7 euro, dar nu i-am regretat vreun moment.

Berliner Dom

După Dom, am testat din nou eficiența mijloacelor de transport în comun și, confirm, autobuzele merg ceas, da’ nu-s foarte înalte așa că watch your head. Următoarea oprire a fost la Memorialul Holocaustului, care m-a băgat într-un film în care nu m-aș întoarce prea curând. Sentimentul ăla de afundare nu este cel mai plăcut, dar este foarte reflexiv. Tot ce îmi doream era să părăsesc cât mai repede „labirintul”. Sigur, faptul că era noapte, lună plină și la un moment dat mi se părea că n-o mai ies în veci de-acolo, n-a ajutat prea mult.

După ce mi-am luat porția de încărcătură emoțională, am admirat Poarta Brandenburg de aproape și apoi am făcut înconjurul clădirii Parlamentului, Stați liniștiți, la megalomanie nu ne depășește careva, avem cea mai impunătoare clădire a Parlamentului. Tot a fost greu să găsesc unghiul din care s-o prind pe toată, mai ales că n-am avut dotările necesare. După doi-trei poze am bătut în retragere, că vântul de noiembrie nu e cel mai prietenos. Desigur, ne-am mai lipit de niște bere, după care adulții responsabili din noi au țipat întru facerea bagajelor.

Poarta Brandenburg Berlin

Ziua 4 – impropriu spus, e ziua cu întoarcerea acasă

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după o un flat white dumnezeiesc, un cheesecake și o revenire la amicii turci pentru kebab, am zăbovit iar de-a lungul East Side Gallery. Artă, check. Depresie, also check. După ce am mai dat jos din șunci, am urcat rucsacii-n spate, am făcut check out-ul, ne-am luat înapoi garanția de 5 euro pentru cheie și ne-am dus mult și bine de-a lungul râului ca să mai prindem pulsului orașului. După ce am ajuns în Militariul Berlinului, ne-am suit în tren, am coborât la prima sau a doua să ședem în părculeț și apoi am căutat budă. Acum am ajuns la alt capitol: budele din Berlin. Nu vă entuziasmați, nu prea există toalete publice, iar alea care sunt vă usucă de 1 euro pentru pipilică sau altele. Tough luck. Noi, după 15 minute de-nvârtit în jurul cozii, am dat de o toaletă publică, unde, pentru 50 de cenți de căciulă, am făcut pipi. Cum nu poți admira natura și gunoaiele din ea pentru prea multă vreme, ne-am suit iar în tren cu destinația aeroport. Acolo ne-a măcinat plictiseala, iar momentul în care ne-am ciocnit de conaționali nu s-a lăsat cu dragoste la prima vedere. După un zbor de alte aproape două ore cu niște mici turbulențe, am aterizat la noi, ne-am dezmeticit și aia a fost.

Simt că deja v-am plictisit, pentru că ăsta este unul dintre talentele mele ascunse, așa că nu știu ce ar mai fi de adăugat. Da, o să vi se tot spună că Berlinul e un București mai mare. Pe alocuri, e adevărat, dar e din cu totul altă ligă. Transportul public o să vă dea lumea peste cap. În city break-ul ăsta am mers cu tren, metrou, tramvai și autobuz și n-am avut ce reproșa. Se merge foarte mult cu bicicleta, au infrastructură pentru asta, o să vedeți biciclete prinse peste tot (mă mir că nu le greblează vreun conațional). Se bea bere ORICÂND și ORIUNDE. Găsești bere bună la tot pasul și plătești puțin pentru ea (comparativ cu fițele de la noi). Nemții sunt frumoși în draci, am bălit la tot pasul. Femeile sunt frumoase și ele, dar parcă nu atât de tare. Se fumează iarbă peste tot și fără jenă. Bărbații cam put, iar nemții, în general, sunt cam neciopliți. În rest, wander around and enjoy it.

Voi ați mers în Berlin? Ce mai am de bifat?

Advertisements

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Error: Twitter did not respond. Please wait a few minutes and refresh this page.

Advertisements