You are currently browsing the tag archive for the ‘biciclisti din bucuresti’ tag.

Și eu, la fel ca tine, merg pe bicicletă dimineața și seara. Drumul spre muncă este mai frumos așa și, ce-i drept, m-am săturat să stau ca o sardină în metrou, iar pentru asta să plătesc nejustificat de mulți bani, lună de lună.

Tu, la fel ca mine, vrei să fii respectat în trafic de șoferi, chiar și de pietoni, dar nu te uiți în grădina ta, așa ca lasă-mă să-ți adresez câteva cuvinte.

Nu-mi mai tăia calea, că nu mă ajuți făcând asta. Din contră, s-ar putea să ne cunoaștem mai mult decât este cazul și să încurcăm ceilalți participanți la trafic.

Nu mă mai depăși aiurea. Vezi bine că nu stau ca o mămăligă în mijlocului drumului, ba chiar pedalez decent. Cu toate astea, tu alegi să mă depășești, pe riscul tău, ca apoi să ai viteza unui melc rănit. Nu cred că este corect.

Nu te comporta ca un meltean în BMW. Când vezi că suntem mai mulți pe două roți, în fața ta, bașca, mai trec și mașini din ambele sensuri, nu te ambala. Nu strică să ai răbdare câteva secunde și să nu mă forțezi să intru în bordură.

Știu că mă vei înțelege. Poate ai avut o zi proastă sau poate în fiecare zi alegi să nu te supui regulilor. Măcar abține-te data viitoare când vrei să-i tragi o înjurătură celui de la volan. Nu ești mai breaz.

Advertisements

Am început să merg cu bicla la muncă acum aproape o lună de zile, iar imboldul l-am avut după marșul din aprilie și după ce prețul abonamentului la metrou a sărit de la 50 la 70 de lei, ăfcors. Merg aproape zilnic și este cea mai bună decizie pe care am luat-o în ultimul timp.

La început mă monitorizam cu Endomondo, o aplicație care mi-e dragă și de care nu mă lipsesc când alerg ca bezmetica prin parc, dar de ceva timp mă las doar în voia traficului nebun și fie ce-o fi. De obicei alternez două trasee mari și late, de acasă până la muncă, depinde de stare. Fie „o calc” mai tare prin Timpuri Noi, fie fac slalom printre oameni și mașini pe Cantemir până dau nas în nas cu nebunia de la Unirii, pe care reușesc totuși s-o evit cu succes.

Atunci când pedalezi prin București trebuie să te încarci cu muuuultă toleranță și nervi de fier și ah, da, plămâni curați numa’ buni de umplut cu noxe.

Așadar am învățat că:

– șoferii, în mare majoritate, sunt mega impulsivi și neatenți în trafic și preocupați să se ia în gură cu confrații lor. Dacă le „sare” vreun biciclist în față, habar n-au cum să reacționeze. Mă rog, majoritatea îți umplu frigiderul de cu dimineață.

– pietonii sunt mai picați în lună decât șoferii, iar specimenele astea numite bicicliști sunt așa o formă de viață încă necunoscută, cu trăsături supraterestre, să te ferească Ăl’ de sus să te întâlnești cu vreunul. Eu mai merg pe porțiuni de trotuar atunci când pedalatul pe șosea mă pune în pericol, în anumite momente, sau când pur și simplu e aberant să merg pe contrasens că o fac pe riscul meu. Am întâlnit și oameni cumsecade, dar i-am văzut și pe cei de la polul opus și brrr.

– dacă până să-ți scoți bicla pe șosea credeai despre tine că aveai atenție distributivă și tot felul de skill-uri care te fac pe tine șefu’ la atenție, man, you were wrong. Cred că în viața mea nu am fost mai atentă la ce se întâmplă în jurul meu, pentru că na, literally pot să ajung să-mi sparg capul. Nu știi când te trezești cu unu’ parcat pe marginea drumului care are inspirația să deschidă portiera fix când vii tu în viteză, pentru că oglinzile alea de la mașină sunt degeaba, mama lor.

– șoferii (da, m-am întors la ei) încep să se obișnuiască cu bicicliști pe șosele, dar încă sunt în număr mic (vezi prima liniuță). Cei puțini din spatele volanului acordă prioritate, păstrează distanța decentă față de bicicliști (ar trebui să se întâmple și invers) și fac loc și ăstora pe două roți atunci când e musai.

– bunul simț este esențial în orice interacțiune în trafic și toți participanții ar trebui să-și însușească asta. Nu neapărat că lumea devine un loc ceva mai suportabil, dar what you give is what you get, period. Și da, karma is a bitch și la un moment vorba aia urâtă sau gestul ăla de doi bani se va întoarce împotriva ta.

– nu este bine să mergi cu bicla pe furtună sau cel puțin, dacă te-a luat cataclismul prin surprindere, adăpostește-te și nu fi căpos. Lațele care abundă în apă și hainele alea din care o să tot storci nu-s semn bun. Zic doar, nu dau cu parul. Și dacă tot suntem aici, don’t go offroad că te faci una cu noroiul.

– graba strică treaba, așa că mai bine aștepți 2 minute în plus decât să fii făcut afiș.

În încheiere, așa cum ziceam și acum patru ani, start loving your bike more often, people! 😀

Veronica a intrat "un pic" la apa si noroi.

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Astăzi mi-am scos bicicleta de la naftalină (mă rog, tocmai ce o scosesem din revizie) și am pedalat de zor la un marș de protest al bicicliștilor din București, asta după ce în 2012 îmi puneam semne de întrebare dacă o să mai ajung să o fac.

De la 14:30 bucureștenii au fost invitați să se strângă la intrarea Charles de Gaulle a Parcului Herăstrău și să revendice un #oraspentruoameni, nu pentru mașinile care circulă zilnic în București și îneacă orașul în poluare și zgomot infernal. Nu mă pricep la estimări și sunt tare curioasă care este numărul oamenilor care au pedalat astăzi la unison, dar cred puteam pune de-un public decent la Roger Waters.

biciclisti intrare Charles de Gaulle

După evenimentul din 27 octombrie 2012, Existăm și-o s-avem bandă!, care mi-a lăsat un gust destul de amar, nu m-am mai încumetat la astfel de acțiuni și culmea, am început să folosesc bicicleta din ce în ce mai rar. Paradoxal, deși am scandat pentru recunoșterea nevoilor unei comunități în continuă creștere, m-am „declarat” învinsă de sistem. Poate exagerez pe alocuri, dar nu am mai simțit bucurie în a pedala printre șoferi nesimțiți, pietoni intoleranți și chiar bicicliști despre care ți-e rușine să spui că fac parte din aceeași „breaslă”. Într-un astfel de context, acțiunile de protest devin necesare. Domnul Oprescu trebuie să bage la cap once and for all că pista de pe Calea Victoriei nu este suficientă și că pista de pe Bulevardul Uranus este o bătaie de joc sau cel puțin așa a ajuns (asta ca să nu mai zic de kilometri întregi de piste declarate ilegale, ergo milioane de euro aruncate aiurea).

Astăzi mi-a revenit motivația când, așteptând pe biclă la intrare în Herăstrău, am auzit o femeie care trecea prin zonă, spunând: „Vor piste. Au dreptate.”. Na, ce să mai zici? Vrem piste, vrem un oraș care să nu ne omoare câte puțin în fiecare zi, vrem respect și dialog. Pe cât de simplu, pe atât de dificil atunci când nu ai infrastructură, iar oamenii efectiv se feresc să utilizeze mijloace de transport alternative, preferând să stea cu orele în trafic.

Marșul de azi mi-a dat imboldul pe care îl declarasem deja pierdut și m-am bucurat să văd o organizare mai bună, foarte mulți bicicliști și, de asemenea, mulți susținători pe marginea drumurilor. Întrebarea rămâne: Dom’ primar, dumneavoastră sunteți pe recepție?

Vrem un oras pentru oameni!

Existăm și-o să avem bandă, asta a fost deviza celor prezenți astăzi la marșul de protest al bicicliștilor din București. De 5 ani de zile ne confruntăm cu aceleași probleme și asistăm neputincioși la batjocura autorităților. Pentru unii orice protest de genul ăsta este văzut ca un gest mai mult naiv și fără rezultate, dar tăcerea nu o să ne facă mai multă cinste, dimpotrivă. Așa că astăzi sute de bicicliști și-au exprimat nevoia unei benzi pentru bicicliști. Este neplăcut să ai sentimentul unui orfan: pietonii nu te vor, șoferii te înjură sau te ignoră.

Dar marșul de astăzi m-a mai învățat ceva: există intoleranță de ambele părți și din păcate nu putem trăi cu iluzia unui discurs unidirecțional. Au existat câteva episoade neplăcute de-a lungul traseului: mașini care nu respectau faptul că prima bandă era destinată marșului, dar care aveau nevoie să vireze la dreapta, moment în care mulți bicicliști s-au purtat ca niște huligani (cu tot respectul și cu riscul că la rândul meu o să-mi atrag înjurături). Mi se pare aberant să ceri respect și toleranță, când tu la rândul tău te cobori la nivelul șoferilor nesimțiți. Avem un comportament trivial și trăim cu falsa impresie că vorba bună nu schimbă mare lucru. Ei bine, un comportament decent te diferențiază de sămânțarii ăia pe care-i judeci și de șoferii cu ceafa lată. Marșul ăsta deși a vrut să ne unească în idealuri și în scopul suprem: de a ne face loc prin traficul bucureștean, m-a făcut să mă gândesc de două ori dacă o să mă mai alătur unei astfel de acțiuni. Poate că în alte zone din șir lucrurile au stat altfel, dar din unghiul meu așa s-a văzut. Cel mai trist mi s-a părut episodul din Parcul Izvor când doi bicicliști s-au luat la șuturi în văzul tuturor. Nu vreau să discut prea mult despre asta, nu știu care a fost mărul discordiei, dar din nou, nu mi se pare normal să se întâmple asta la un marș care cere respect, comuniune și toleranță!

În final, cred că avem o nevoie acută de marșul bunului simț. Am auzit scandându-se: „Străzile sunt ale oamenilor!”. Întrebarea este: suntem oameni?