You are currently browsing the tag archive for the ‘Bucuresti’ tag.

Cam așa poate fi rezumată seara de 24 martie: 4 ore de spectacol, 14 artiști și un public restrâns. Dincolo de aceste cifre, a fost o seară cel puțin interesantă, din mai multe puncte de vedere.

Luni seara m-a găsit bântuind pe la gardurile de la Romexpo, în așteptarea momentului în care urma să-mi iau în primire locul de la Golden Circle. Pe scurt: multă puștime, extrem de disperată, care se călca în picioare, cu toate că oricât de departe ai fi stat față de scenă, nu aveai cum să ratezi ceea ce se întâmpla acolo (concertul a avut loc la Romexpo, la Pavilionul Central, totuși). Am ajuns la locul cu pricina, lejer din punct de vedere al densității demografice, dacă mi-e permis să spun asta, berea și apa la același preț ca la orice alt concert de genul ăsta (pardon, jetonul a fost doar 6 lei!), iar cozile s-au format ceva mai târziu.

Cu o precizie uimitoare, show-ul a început la 19:27, aducându-i pe scenă pe cei de la Death Dealer, heavy metal foooooarte apropiat de stilul celor de la Judas Priest, poate și din cauza faptului că Sean Peck, vocalistul trupei, părea copia fidelă a lui Rob Halford: chelios, cu ochelari de soare și purtând veșnicul palton din piele. Ross the Boss (Manowar) și ceilalți colegi de trupă au cântat ca la carte și au adus publicul într-o stare totală de frenezie la piesa “Hail and Kill”, a legendarilor Manowar.

Kobra Paige (Kobra and the Lotus) a fost următoarea apariție după o scurtă pauză și mare lucru nu pot să zic: o tipă care arată bine, un fel de Shakira a scenei metal, cu o voce bună,  într-adevăr, dar care nu m-a impresionat foarte mult. Este totuși interesant să asculți Fear of the Dark în interpretarea asta, dar cred ca rolul ei în show a fost pur estetic și vizual.

Brian Fair (Shadows Fall) a făcut senzație cu dread-urile imense și mă uitam cu teamă, așteptând ca după headbang-ul ăla să fie scalpat de propria podoabă capilară, care, sincer, părea o entitate acvatică. Mă rog, trecând peste aspectul fizic, omul a fost energic și a fost principala cauză a unui mosh pit ceva mai măricel, care a crescut in dimensiuni sub ochii noștri (aici, trebuie să recunosc că am împărțit și eu niște coate sănătoase…și nu numai).

După o altă pauză, pe scenă a urcat Udo Dirkschneider (UDO, Accept), acest bunicuț al metal-ului, care, în ciuda vârstei înaintate, a cântat ireproșabil și a antrenat publicul prezent. Balls to the Wall, o piesă așteptată de altfel, a unit vocile multor îndrăgitori ai trupei Accept.

Max Cavalera a fost unul din motivele pentru care mi-am luat bilet la concertul ăsta și aveam așteptări mari, în special după anunțul retragerii lui Phil Anselmo din line up-ul Metal All Stars. La Cavalera, nu prea este mult de comentat, omul chiar a încercat să închege câteva vorbe în română și ne-a oferit o porție de brazilian death metal, presărat cu un mosh pit. Mi-aș fi dorit să ascult mai multe piese, dar m-am adaptat la formatul deloc generos și m-am bucurat de sunetele tribale, riff-urile grele și o prezență scenică, deja devenită clasică.

Joey Belladona a însuflețit Pavilionul Central și a țopăit dintr-o parte în alta a scenei, debordând de energie și reușind să ofere o doză de thrash metal în formă pură (aștept cu nerăbdare un nou concert Anthrax în România). T.N.T. a strâns ropote de aplauze, în rândul fanilor frenetici.

După reprezentațiile energetice, scena i-a aparținut lui Zakk Wylde, care a fost în lumina reflectoarelor în tot acest timp și chiar ne-a încântat cu solo-urile de chitară și dedicarea pe care a avut-o pe parcursul celor 4 piese cântate. Momentul lui a fost diferit de toate celelalte din seara aia și accentul a fost pus pe pasiunea interpretării și a conexiunii prin muzică. Mi-a plăcut foarte mult și parcă îmi pare rău că nu am răbdat până la marele final.

Zakk Wylde - Metal All Stars

Zakk Wylde – Metal All Stars

All star jam-ul nu a fost chiar un all star jam, în adevăratul sens al cuvântului, dar principalele figuri ale show-ului au revenit cu încă o interpretare, iar aici l-am remarcat pe Cavalera, căruia îi mulțumesc pentru Roots Bloody Roots și, evident, piesa War Pigs, cântată de Zakk, a fost cel puțin emoționantă, însă nu am ascultat-o până la sfârșit, zbughind-o în speranța că nu o să ajung în creierii dimineții acasă (evident că astrele nu s-au aliniat cum trebuie).

Per total, a fost o experiență care m-a scos din rutina mea și mi-a arătat o altă latură a mea și a celor din jurul meu. Trecând peste filosofiile astea, am așteptat să (re)văd o parte din artiștii ăștia cu sufletul la gură și cred că pe viitor, ideea unui astfel de show poate avea un succes mai mare decât a avut acum.

Advertisements

„The Wall Live” este o impresionantă lecție de semiotică prin punerea în scenă a tulburărilor care ne subjugă și construiesc ziduri împrejurul nostru. Este o lecție vie despre alienare și izolare, despre zidurile pe care regimurile politice, religia, mass-media, cultura consumeristă și relațiile interumane le construiesc, însă pe care le putem dărâma dacă ne trezim din starea de amorțeală.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Albumul conceptual, „The Wall”, al 11-lea la număr, aparținând legendarei trupe Pink Floyd, a luat naștere prin viziunea genială a bassistului și compozitorului Roger Waters, când undeva prin ’77, în timpul turneului In The Flesh Tour, măcinat de mitocănia spectatorilor, își imagina ridicarea unui zid între aceștia și artiști (episodul de la Montreal Olympic Stadium amintește de un Waters iritat la culme care a scuipat pe un grup de fani gălăgioși). Pornind de la acest incident, conceptul a dat naștere unei metafore universale, ce are la bază motivul izolării auto-impuse și chiar pierderea figurii paterne în anii copilăriei. Dacă ideea asta nu te zguduie, în mod clar spectacolul pus cărămidă cu cărămidă este menit să te uluiască.

Roger Waters The Wall Bucuresti

„In The Flesh” deschide cele două ore de show cu o demonstrație pirotehnică impresionantă și un avion suspendat, care se lovește de zid și dărâmă câteva cărămizi spre entuziasmul publicului. Roger Waters, având o costumație de inspirație nazistă, apare pe scenă în aplauzele celor 50 000 de spectatori, alături de soldații ce poartă însemnul ciocanelor încrucișate. „The Thin Ice”, „Another Brick in the Wall Part 1”, „The Happiest Days of Our Lives” și „Another Brick in the Wall Part 2” prezintă primii ani din viața personajului Pink, asupra căruia se ridică zidul unui sistem educațional coercitiv, destinat să inhibe și să înăbușe gândirea liberă și care este reprezentat de către mascota gigantică a Profesorului. Revolta vine din partea corului de copii aleși să cânte pe scenă și cărora Waters le aduce mai târziu mulțumiri. Discursul, ținut în mare parte în limba română, exprimă gratitudinea, dar oferă și o explicație pentru această producție fascinantă.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Piesa „Mother” poate fi interpretată atât ca o metaforă pentru relația sufocantă mamă-copil, cât și ca atitudine disprețuitoare față de guvernanți („Mother should I trust the government?”, întrebare căreia îi este oferit răspunsul „No Fucking Way” pe zid). „Goodbye Blue Sky” oferă un ton lugubru producției, în momentul în care din avioanele proiectate cad simboluri religioase (cruci, steaua lui David), însemne financiare (dolarul) sau logo-uri ale unor companii celebre (Mercedes, Shell), moment în care zidul este construit în integralitatea sa.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Momentul de pauză (intermission) ne-a confruntat cu un zid acoperit cu imaginile a sute de victime ale războiului, mai mult sau mai puțin cunoscute, care sunt însă simbolul luptei pentru libertate și pace, chiar cu prețul vieții. „Hey You”, „Nobody Home” și „Comfortably Numb” ating subiectul izolării și al neputinței care cuprind personajul nostru imobilizat, ce strigă după ajutor. Dezumanizat și abandonat, Pink trebuie să se ridice, căci „The Show Must Go On”. Celebrul porc gonflabil plutește deasupra publicului purtând mesaje politice și simboluri religioase. Același Nazi-Waters revine și printr-un gest simbolic împușcă publicul cu o mitralieră. Victima este pusă la zid, acum eliberarea este o chestiune de alegere. „Run Like Hell” este avertismentul pentru cel condamnat la alienare, pe zid fiind proiectată o „armată” de ciocane care mărșăluiesc într-o sincronizare perfectă. „The Trial” unește vocile spectatorilor într-un strigăt intens, „Tear down the wall” marcând căderea zidului. Personajul se eliberează, iar Waters și trupa sa reamintesc celor din public că „they’ve given you their all/ Some stagger and fall, after all it’s not easy/ Banging your heart against some mad bugger’s wall”.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Roger Waters The Wall Bucuresti

„The Wall Live” va rămâne categoric cel mai impresionant şi impecabil pus la punct spectacol prin coerența pe care vizualul și sonorizarea au avut-o. Sunetul surround cu siguranță a zguduit fiecare din sufletele aflate acolo și nu a fost vreun pixel nelalocul lui. Însă, mai important decât logistica show-ului, este mesajul pe care îl poartă și care ar fi fost bine să-i atingă măcar pe cei prezenți acolo. Viziunea lui Waters este cutremurătoare și de mare actualitate; nu de puține ori am simțit că nu sunt la un concert, ci că un film se desfășoară în fața ochilor mei, în care protagonistul, marcat de nostalgia trecutului creează pe loc o metaforă universală.

Together we stand, divided we fall.

Roger Waters The Wall Bucuresti

M-am gândit de vreo două ori dacă mai are sens sa scriu articolul ăsta la aproape 2 săptămâni de la unul din cele mai din cele mai așteptate concerte ale acestui an, însă iată-mă. Deși concediul m-a ținut departe de formele tehnologice care să-mi permită să-mi exprim entuziasmul post-concert în scris, am decis că m-a marcat prea mult ca să las ocazia asta să treacă pe lângă mine.

Am ajuns în Constituției la puțin timp după ce băieții de la Voodoo Six și-au început recitalul și deși nu știu mare lucru despre ei, recunosc că s-au descurcat destul de bine și chiar l-am remarcat pe vocalist, care are o voce puternică și o energie debordantă, mai ales pentru valul de căldura care cuprinsese Bucureștiul atunci.

Pe Anthrax i-am văzut prima dată în 2010 la Sonisphere și de data asta mi-au plăcut și mai mult. Belladonna este un „bătrânel” cu cojones și care a tot alergat pe scenă animând publicul, alături de colegii de trupă.  Am ascultat cu mult entuziasm: „Indians”, „Got the Time”, „I Am the Law”, „Fight ‘Em ‘Til You Can’t” sau cover-ul după piesa „T.N.T.” a celor de la AC/DC. Mi-a lăsat în schimb un gust amar faptul că Belladonna nu prea știa care ne este steagul național și l-a fluturat frenetic pe al bulgarilor, stârnind rumoare în rândul publicului, în final umilul nostru tricolor ajungând în mâinile sale. Long story short, și-au spălat „păcatul” cu show-ul pe care l-au făcut.

Anthrax Bucuresti 2013

O să discut puțin și despre detaliile organizatorice, pentru că tocmai din acest motiv am pierdut intro-ul la Maiden. Well, după ce ne-am bucurat de cei de la Anthrax, ca niște mari „bețivani” am prins curaj să mergem să ne luăm câte o bere (una!!!), pentru care am așteptat vreo 30-40 de minute. Ca niște mari boieri ce au avut onoarea să-și ducă veacul la Golden Circle, bineînțeles că trebuia să ne îmbrâncim până la cel mai apropiat stand cu bere. Am încercat la vreo două standuri și acolo ne-am blocat, din păcate. Băieții aia se mișcau tare greu, ceea ce i-a înfuriat pe negri mititei veniți acolo să caște gura la concert și nu să-și ia coate și picioare la coadă la bere, but anyway.

După cum am menționat deja, intro-ul fuse, fuse și se duse, dar tare bine a sunat „Moonchild”, chiar și gonind prin mulțime să ajung înapoi la Golden. Dickinson, Harris, Murray, Smith, Gers și McBrain au intra pe scenă în forță, întâmpinați cu ropote de aplauze și urlete entuziaste, pentru că, heck, de oamenii ăștia te-ai putea bucura în fiecare an. Deja la „Can I Play With Madness” am început să mă bucur de întregul spectacol care se defășura în fața ochilor și după un debut exploziv, să ascult vocile la unison pe deja celebrele:  „Number of The Beast”, „The Prisoner”, „Powerslave”, „The Trooper”, „Afraid to Shoot Strangers” sau „2 Minutes To Midnight”, conduse de către un Bruce Dickinson înflăcărat, care a parcurs scena de nenumărate ori. Setlist-ul a continuat cu “Phantom of The Opera”, “Run to The Hills” și “Wasted Years”, spre deliciul publicului frenetic care a luat parte la reproducerea turneului Maiden England de acum 25 de ani.

Iron Maiden Bucuresti 2013

Am apreciat caracterul teatral al întregului show, susținut de către decorurile care mai de care mai grandioase și ce făceau trimitere la piesele interpretate. Bineînțeles, nelipsitul Eddie ne-a onorat cu prezența la momentul „Seventh Son of a Seventh Son”, gigantica mascotă ținând în mâini un glob de cristal. Dickinson a schimbat diverse costumații și a avut chiar coafuri ce corespundeau cu povestea din spatele pieselor. „The Clairvoyant”,  mult așteptata „Fear of The Dark” și „Iron Maiden” promiteau să închidă o seară grandioasă cu o nouă reprezentare a lui Eddie, care de data asta ținea în mână o inimă ce bătea.

Mascota Eddie Iron Maiden

„Aces High”, „The Evil That Men Do” și un tumultuos „Running Free” i-au readus pe cei 6 britanici pe scenă punând capăt unui spectacol care a durat puțin sub 2 ore și pe care l-am așteptat de la ultima întâlnire de la Cotroceni din 2008. Aș fi vrut să ascult „Hallowed Be Thy Name”, „Heaven Can Wait” și visez să cânt alături de ei „Dream Of Mirrors”, dar all in all a fost un concert ireproșabil dacă ignorăm detaliile organizatorice (greu cu berea aia la 7 lei paharul!). A fost un concert spectaculos, luminos și ne-a demonstrat că vârsta nu are niciun cuvânt de spus când vine vorba despre pasiunea cu care te dedici carierei muzicale.

Setlist:

Moonchild
Can I Play with Madness
The Prisoner
2 Minutes to Midnight
Afraid to Shoot Strangers
The Trooper
The Number of the Beast
Phantom of the Opera
Run to the Hills
Wasted Years
Seventh Son of a Seventh Son
The Clairvoyant
Fear of the Dark
Iron Maiden

Bis:

Aces High
The Evil That Men Do
Running Free

Începând de la oameni apropiaţi mie până la oameni cu care de-abia am vreo tangenţă sau chiar deloc. Da, au luat-o toţi razna. Sunt toţi angoasaţi, nebuni, egoişti şi-şi varsă răul peste tot. În liftul blocului unde stau, pe stradă, la telefon, în autobuz. Nu mai pot de răul lor. Şi totul a început acum câteva zile când am citit chemarea la curăţenia de primăvară făcută de primarul sectorului 6. Atunci, toate bolile şi mizeriile astea mi s-au părut mai pregnante decât de obicei.

Mi-e silă de toţi voi ăştia care umpleţi oraşul, natura, aerul, de gunoi. Mi-e scârbă de voi, ăştia care vomitaţi prin lifturi şi scuipaţi seminţe ca mârlanii peste tot. Mă dezgustaţi voi, ăştia care credeţi că aveţi vreun merit în toate astea. Voi, care credeţi că toată lumea e a voastră şi că aveţi libertatea să faceţi ce vă doare. Mă scârbesc analfabeţii care urlă-n gura mare pe stradă, mă scârbesc pipiţele ostentative care par prostituate însetate după “elogiile” burtoşilor cu 4 clase. Mi-e silă de “reformele” în învăţamânt care vor încuraja ignoranţii să apară ca ciupercile după ploaie. Mi-e silă de Bucureşti şi de majoritatea oamenilor care-l populează.

God forgive me, but it’s a very, very mad world.