You are currently browsing the tag archive for the ‘concert’ tag.

A fost o dată ca niciodată un mini grup (o expată și trei picați din București), care s-a dus să caște ochii la Berlin și la Allan Rayman (tot mi-e neclar pe unde s-a bălit mai mult). Doi dintre ăștia patru nu eram umblați pe străzile Berlinului, așa că l-am păpat din priviri și mi-este limpede că este genul de oraș în care trebuie să revii de vreo trei-patru ori ca să înțelegi ce-i de capul lui. Spoiler alert: se întâmplă multe și descoperi ceva la tot pasul. Pe alocuri, seamănă cu Micul Paris, dar e cu totul altă mâncare de pește.

Din capul locului (ce fixație am cu sintagma asta) vă spun că n-am ars-o ca japonezul și nu am bifat obiectivele turistice ca un clasic în veață, cu toate că am ajuns la vreo câteva atracții care mi-au făcut cu ochiul, ci am prins pulsul orașului mai mult. Încep să prind gustul experiențelor de acest gen în care să combin gastronomia locală care, atenție, nu înseamnă neapărat preparate arhi-cunoscute, cu modul de trai al cetățenilor orașului respectiv (Berlinul, de pildă, are juma’ de milion de turci la o populație totală de 3.5 milioane de locuitori). Este o incursiune fascinantă și dacă treci este stereotipuri rasiale (negrii te abordează să-ți vândă droguri… uhm, they actually do, turcii or să te violeze… uhm, nu, de fapt or să te servească cu cel mai bun kebab ever), o să-ți meargă bine. Hai, totuși, să luăm lucrurile pe rând, de dragul firului cronologic.

Ziua 1 – Ce-ai făcut, tu, Allan?

Excursia de la Berlin a fost destul de gândită în jurul ideii acestui concert. Împreună cu jumătatea mea de la muncă am întors ideea pe toate părțile până s-a concretizat și după niște codit și tot așa, am decis: this is fo’ real, we’re doing this shit! Desigur, cine mă cunoaște, știe că I tend to overthink, a se traduce, devin paranoică, așa că după niște research pe tema ratei infracționalității în Berlin, în creștere în ultimii ani (vezi stereotipuri), mi-am tras și jumătatea de acasă în treaba asta, că sigur o să fim safe așa. Anyway, după un zbor de aproape două ore până ne-am reunit și cu expata din Praga (dacă citești articolul ăsta, să știi că de la Chiti am învățat-o pe asta, stop judging me!), am băut niște bere și mâncat clasicul currywurst la o terasă mișto de la aeroport. Desigur, prețurile n-au mai fost atât de mișto, dar când uiți sandviciurile acasă, ajungi să dai 25 de euro pe două beri și două porții de cârnați pe care n-aș mai pune gura-n veci).

Niște euro mai târziu ne-am cazat la Plus Berlin, un hotel/ hostel absolut imens, aflat la Warschauer Platz, în districtul Friedrichshain-Kreuzberg, cu cea mai mare densitate de imigranți și kebab care se regăsește în al doilea sector mai degrabă, noi fiind cazați exact la granița dintre cele două lumi. În Friedrichshain se află East Side Gallery, care, cel mai probabil, este cea mai extinsă galerie de artă în aer liber. East Side Gallery este o secțiune de vreo 1.3 km din zidul Berlinului, care, după căderea acestuia, a fost populat cu peste 100 de lucrări ce reprezintă un manifest pentru libertate. Plimbarea de-a lungul galeriei îți pune un nod în gât și-ți ridică multe semne de întrebare. Fațada înspre râul Spree este cea mai puțin estetică (a se citi: cu cel mai puțin material de Instagram), dar cu cele mai multe testimoniale care te copleșesc efectiv. Este incredibil de greu să citești despre opresiunile la care erau supuși esticii și despre tentativele de evadare.

După o după-amiază mohorâtă de plimbat de-a lungul zidului, băut bere și mâncat kebab, a venit timpul să-i dăm lui Allan (Rayman), ce-i al lui Allan și am sfârșit în acest clubuleț, bodegă, nu știu cum să-i zic, pe numele de scenă Kantine am Berghain, care ușor-ușor începuse să se umple cu puștoaice venite la bălit. Deși locul avea un spațiu de fumat în față, care avea lemn până-n cel mai mic cotlon (multă logică aici), după ce s-a lăsat seara toată lumea a început să fumeze ce apuca. Nemții, pe cât de riguroși (ce ne mai plac stereotipurile), pe atât de puțini bani par să dea pe legislația care le cam interzice fumatul în spațiile publice. Legea e relativ permisivă, dar are restricțiile ei, iar cu toate că multe localuri nu se încadrează în cerințe, they don’t give a fuck. Concertul în sine a fost OK, băiatul ăsta are o voce bună și actul artistic n-a fost mai prejos. Falsa teatralitate te intrigă și uneori tinzi să te pierzi în jocul de scenă, mai degrabă decât în muzică. Experiența per total m-a dezamăgit, a fost foarte aglomerat, peste capacitatea locului, s-a fumat, iar singura ieșire de urgență (care nu era blocată) mă cam băgase într-o stare de alertă. La finalul serii am plecat cu mixed feelings și am pus țara la cale pentru a doua zi asupra căreia nu știam ce așteptări să-mi fac.

View this post on Instagram

Amazing voice you have, @allanrayman!

A post shared by Adriana Georgescu (@baietel03) on

Ziua 2 – Vă rog eu, mergeți în alternative tour în Berlin!

Cred că this sums it up pretty well. A doua zi, după ce ne-am făcut datoria de turiști care s-au tras în poze la Poarta Brandenburg, o atracție turistică simbol a Berlinului, și după ce am tras Berliner Dom în poze, din exterior, că doar de aia avem și o Ziua 3, ne-am strâns în Alexanderplatz întru inițierea noastră în tainele unui oraș atât de eclectic. Fiindcă se numește alternative tour, te ajută să ai o optică diferită asupra Berlinului, ce accent pe tot ce înseamnă underground: street art, graffiti, mural art, cartiere multi-culturale, comunități aternative. Este genul de tur care-ți oferă multe insight-uri la care nu văd cum ai putea să ai altfel acces. Turul a început în Mitte, acest sector al bogaților unde peste drum de apartamente de sute de mii de euro sunt zeci de metri de street art. Ne-am oprit pe la proiectul fiecărui artist, pentru că da, vorbim despre proiecte, de genul It’s time to dance și am aprofundat guerilla-style street art, cum funcționează tehnica paste-up și cum trebuie să-ți lipești posterul în mai puțin de 25 de secunde, de la 26 încolo riscând să fii prins. Artistul din spatele proiectului tocmai menționat merge în cluburi, observă cu atenție câteva personaje, iar după ce acestea încep să se dezlănțuie, le face poze, creează posterele și apoi umple marile capitale europene cu street art-ul lui. Deja artiștii de genul acesta au creațiile lor semnătură și sunt ușor de indentificat. În zilele următoare am făcut exercițiul ăsta și ajunsesem să-i reperez destul de ușor.

street art berlin

street art berlin

După mult street art, am ajuns în Kreuzberg, zona care colcăie de imigranți, pregătiți pentru a afla mai multe despre comunitățile alternative. Așa am ajuns la Bethanien, o clădire impresionantă care a funcționat ca spital, apoi, în 1974, când se dorea demolarea lui, oamenii au protestat, devenind astfel un important centru artistic și cultural. Astăzi, aici trăiește o comunitate de squatters, adică oameni care ocupă clădiri abandonate sau libere. Sunt vreo 80 astfel de comunități în Berlin, dacă am reținut eu bine, iar oamenii conviețuiesc în pace cu ceilalți cetățeni. La o aruncătură de băț de Bethanien, este The Treehouse, un spațiu cu o poveste fascinantă a unui turc, Osman Kalin, care a folosit o porțiune de pământ nerevendicată a GDR-ului pentru a-și construi o grădină cu legume. Deși aparținea GDR-ului, având în vedere că zidul nu a fost trasat perfect drept, a ajuns în teritoriul Germaniei de Vest. Autoritățile Germaniei de Vest nu prea aveau ce să facă nefiind în jurisdicția lor, așa că omul și-a văzut de grădină și a început să construiască o căsuță în copac, făcută din materiale reciclate, inclusiv saltele. După căderea zidului, autoritățile au vrut să demoleze căsuța pentru a construi drumul, însă Osman a rezistat în fața acestora fiind susținut și de catedrala catolică pe terenul căreia se afla construcția. Este cumva amuzantă susținerea unei familii musulmane de către o instituție creștină. Omul acum este o mini-vedetă care salută trecătorii din grădina lui, atunci când merge acolo, în prezent stând cu familia în blocurile aflate în vecinătate.

alternative tour berlin

Turul s-a încheiat la YAMM Beach Bar, un spațiu al jamaicanilor și caraibienilor, îmbrăcat într-un nor de iarbă. Oamenii te pot servi cu preparate tradiționale din insule, se încălzesc la butoaie cu foc și se balansează pe reggae cu o relaxare cum mai rar ți-e dat să vezi în inima unui oraș. Cu toate că turul a fost gratuit, așa cum ne-a fost recomandat la început, la final poți lăsa bani după cât de valoroasă crezi că a fost experiența. Nicole, ghidul nostru, este o australiancă stabilită în Berlin și foarte pasionată de acest oraș. În cele peste trei ore jumătate, ne-a fascinat atât cu cunoștințele ei, cât și cu carisma sa: o metalară care părea lipsită de orice prejudecată și cu un umor absolut contagios. Dacă vă doriți o experiență autentică, în urma căreia să plecați cu informații mai valoroase decât cele inscripționate pe plăcuțele din muzee, faceți un alternative tour!

De mâncat ne-am desfătat la Markethalle Neun, epicentrul street food-ului în Berlin, unde am căscat ochii la preparate de tot felul: asiatice, italiene, franțuzești, you name it. Am zăbovit nu foarte mult asupra unui pastrami burger, care a fost mai mult decât excelent, apoi am mâncat niște quiche cu dovleac, care s-a dovedit o alegere interesantă. Desertul nu-și mai avea rostul, dar pe cuvânt că aș fi revenit aici doar pentru asta. Minunat, pe cuvânt! După ce am mai luat Kreuzberg la pas, în căutarea unui bar, am sfârșit într-un craft beer shop (raiul pe pământ, jur!), de unde am plecat am plecat cu patru beri în valoare de 17 euro, dar când bere înseamnă asta, shut up and take my money! Aici țin să inserez mențiunea că în orașul ăsta găsești bere bună la tot pasul, se bea pe stradă pentru că este permis atâta vreme cât ai vârsta legală, așa că o să vezi oameni la costum care la 9 dimineața sunt lipiți de o bere mai degrabă decât de o cafea.

Ziua 3 – am ars-o ca japonezul

În astă zi, am zis că e musai să dau cu bifa pe la niște obiective care-mi suscitaseră interesul suficient de tare în perioada de research. Așa se face că, în prima parte  a zilei, am ajuns la Deutsches Technikmuseum, după ce am înfulecat un burger la Burgermeister, locul despre care se spune că ar face cei mai buni burgeri din Berlin. Nu știu dacă așa e, dar jur că a fost orgasmică experiența aia. Acolo faci comanda, iei bonul de ordine, te uiți cum vin gloatele de oameni și apoi catapultezi în tine la una dintre cele 3 sau patru măsuțe de lângă gheretă. Revenind la cultură, Muzeul German al Tehnologiei este absolut imens, iar când vezi un avion în mărime naturală care e suspendat pe acoperiș, începi să crezi că nu e o exagerare. Noi am vizitat întâi zona de ciu-ciu, iar având în vederea că actuala clădire a muzeului se află pe spațiul unei foste gări, e loc berechet pentru adăpostit zeci de trenuri. În zona aia faci o incursiune în istoria căilor ferate a Germaniei, ceea ce pentru împătimiți este o reală desfătare. Recunosc că am petrecut ceva vreme acolo, după care vizita s-a desfășurat pe repede-înainte.

deutsches technikmuseum berlin

deutsches technikmuseum berlin

Muzeul este împărțit în mai multe zone, iar dacă te lipești de un pliant de la bun început, cum noi n-am făcut, te miști mai rapid și reușești să surprinzi destul de mult din ce are de dezvăluit. Noi, pe lângă trenuri, am ajuns la bărcuțe, avioane, tehnologie textilă, telecomunicații și calculatoare. Mai aveam de văzut bijuterii, istorie fotografiei și încă vreo enșpe zone. Am petrecut vreo câteva ore bune și tot n-am reușit să parcurg tot, așa că, dacă vă bate gândul să ajungeți aici, rezervați-vă o zi întreagă doar pentru acest muzeu. Este eye candy și nerd magnet. Also, o să mișune foarte, dar FOARTE mulți copii prin zonă.

După Deutsches Technikmuseum, a venit vremea să inspectăm domul în interior și bine am făcut. Este absolut superb, iar noi chiar ne-am sincronizat cu orchestra care repeta atunci. Dezavantajul, pentru că nemții-s neam de naționaliști, nu prea o să dați de engleză, deci dacă vreți explicații, frecați netu’. M-am bazat pe intuiție, în mare parte și am căscat ochii la evoluția domului pentru că, șoc și groază, nu a arătat dintotdeauna așa. Vârful domului după vreo 250 de trepte ne-a oferit o panoramă minunată. Berlinul arată într-un mare fel la apus și am profitat de lumină ca să trag niște cadre de amator. Tărășenia, cu tot cu urcat ne-a uscat de 7 euro, dar nu i-am regretat vreun moment.

Berliner Dom

După Dom, am testat din nou eficiența mijloacelor de transport în comun și, confirm, autobuzele merg ceas, da’ nu-s foarte înalte așa că watch your head. Următoarea oprire a fost la Memorialul Holocaustului, care m-a băgat într-un film în care nu m-aș întoarce prea curând. Sentimentul ăla de afundare nu este cel mai plăcut, dar este foarte reflexiv. Tot ce îmi doream era să părăsesc cât mai repede „labirintul”. Sigur, faptul că era noapte, lună plină și la un moment dat mi se părea că n-o mai ies în veci de-acolo, n-a ajutat prea mult.

După ce mi-am luat porția de încărcătură emoțională, am admirat Poarta Brandenburg de aproape și apoi am făcut înconjurul clădirii Parlamentului, Stați liniștiți, la megalomanie nu ne depășește careva, avem cea mai impunătoare clădire a Parlamentului. Tot a fost greu să găsesc unghiul din care s-o prind pe toată, mai ales că n-am avut dotările necesare. După doi-trei poze am bătut în retragere, că vântul de noiembrie nu e cel mai prietenos. Desigur, ne-am mai lipit de niște bere, după care adulții responsabili din noi au țipat întru facerea bagajelor.

Poarta Brandenburg Berlin

Ziua 4 – impropriu spus, e ziua cu întoarcerea acasă

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după o un flat white dumnezeiesc, un cheesecake și o revenire la amicii turci pentru kebab, am zăbovit iar de-a lungul East Side Gallery. Artă, check. Depresie, also check. După ce am mai dat jos din șunci, am urcat rucsacii-n spate, am făcut check out-ul, ne-am luat înapoi garanția de 5 euro pentru cheie și ne-am dus mult și bine de-a lungul râului ca să mai prindem pulsului orașului. După ce am ajuns în Militariul Berlinului, ne-am suit în tren, am coborât la prima sau a doua să ședem în părculeț și apoi am căutat budă. Acum am ajuns la alt capitol: budele din Berlin. Nu vă entuziasmați, nu prea există toalete publice, iar alea care sunt vă usucă de 1 euro pentru pipilică sau altele. Tough luck. Noi, după 15 minute de-nvârtit în jurul cozii, am dat de o toaletă publică, unde, pentru 50 de cenți de căciulă, am făcut pipi. Cum nu poți admira natura și gunoaiele din ea pentru prea multă vreme, ne-am suit iar în tren cu destinația aeroport. Acolo ne-a măcinat plictiseala, iar momentul în care ne-am ciocnit de conaționali nu s-a lăsat cu dragoste la prima vedere. După un zbor de alte aproape două ore cu niște mici turbulențe, am aterizat la noi, ne-am dezmeticit și aia a fost.

Simt că deja v-am plictisit, pentru că ăsta este unul dintre talentele mele ascunse, așa că nu știu ce ar mai fi de adăugat. Da, o să vi se tot spună că Berlinul e un București mai mare. Pe alocuri, e adevărat, dar e din cu totul altă ligă. Transportul public o să vă dea lumea peste cap. În city break-ul ăsta am mers cu tren, metrou, tramvai și autobuz și n-am avut ce reproșa. Se merge foarte mult cu bicicleta, au infrastructură pentru asta, o să vedeți biciclete prinse peste tot (mă mir că nu le greblează vreun conațional). Se bea bere ORICÂND și ORIUNDE. Găsești bere bună la tot pasul și plătești puțin pentru ea (comparativ cu fițele de la noi). Nemții sunt frumoși în draci, am bălit la tot pasul. Femeile sunt frumoase și ele, dar parcă nu atât de tare. Se fumează iarbă peste tot și fără jenă. Bărbații cam put, iar nemții, în general, sunt cam neciopliți. În rest, wander around and enjoy it.

Voi ați mers în Berlin? Ce mai am de bifat?

Advertisements

Dacă în 2014 spuneam că o să mai aștept vreo 12 ani până îi văd din nou și i-am cam boscorodit pentru concertul de atunci, în Anno Domini 2017, a ieșit Mercur din retrograd și am petrecut cele mai frumoase trei ore în prezența lui John Myung, John Petrucci, James LaBrie, Jordan Rudess și Mike Mangini, Dream Theater, mai pe șleau.

Cred că oamenii ăștia sunt programați sau ceva, pentru că la 21:00, minus câteva secunde, au urcat pe scenă cei cinci corifei ai progressive metal-ului american. Motivul a fost cât se poate de întemeiat: aniversarea a 25 de ani de la lansarea albumului Images and Words (thank you, Lawd Jesus!). Văzusem setlist-ul pe net, știam că or să încheie cu A Change of Seasons, așa că aveam așteptări înalte și, slavă cerului, n-am mai plecat plouată de la concert. Bine, la ce vreme se anunța, mă așteptam ca literalmente să intru la apă, dar iată, ele, astrele, cum se aliniază, măi, măi.

Concertul, as already stated, a durat trei ore și a fost împărțit în trei acte (seems legit), cu o pauză de 20 de minute, cât să mai beie și gurile noastre ceva. După un scurt intro, au început în forță riff-urile piesei The Dark Eternal Night (ați ghicit: Systematic Chaos este printre albumele mele preferate de la ei) și m-a prins așa o poftă de a căsca ochii la ei că ar fi putut să-mi cânte orice și zău că nu le umpleam frigiderul. Am avut și solo de bass, am avut și As I Am (conkydink, I think not, mă gâdilă și Train Of Thoughts). Sigur, în primul Act au pus accent pe albumele din ultimii șase ani, dar au cântat și pe Falling into Infinity, mai precis, Hell’s Kitchen. Chit că nu este favorita mea de pe acest album, rău n-a făcut.

Al doilea Act, dedicat integral albumului ce poartă vina turneului, a început, desigur, cu piesa care deschide Images and WordsPull Me Under. Ăștia puțini din public au prins forță și a fost un moment mișto. Am trecut prin tot albumul, însă, înainte de Wait for Sleep, Rudess și LaBrie au avut un tribute to Chris Cornell și mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Black Hole Sun. LaBrie a uitat la un moment dat versurile și a menținut ritmul când a zis: I forgot the fucking words. Eu nici măcar nu i-am sesizat „stângăcia” pe moment, dar și eu m-aș fi blocat în locul lui. Unii s-au inflamat pentru asta, dar, mna, e mai ușor să dai cu pietre, #veață.

În orice caz, după Learning to Live, a urmat A Change of Seasons, care dă numele EP-ului lansat în 1995, și a fost un final epic, apoteotic și mai găsiți voi epitete. Au fost cele mai apăsătoare și eliberatoare 23 de minute din viața mea, iar, cum era de așteptat, apoi a venit și sfârșitul concertului. Membrii trupei s-au plecat în fața publicului, Petrucci a lansat niște pene de chitară, ca la săraci, și aia a fost.

Concertul a fost incredibil de bun, pe cuvânt că-mi vine să șterg articolul din 2014, așa de bine și-au spălat păcatele. Că tot suntem la capitolul ăsta, păcat că publicul a fost unul restrâns, s-a stat și în tribune, dar nu știu dacă Arenele s-au umplut până la jumătate. Nu mai este Dream Theater trupa pe care să-și dorească mulți să o (re)descopere, iar media de vârstă de la concert era destul de mare, dar zău că mai merită o șansă. N-o să-i ridic în slăvi, dar oamenii ăștia știu ce fac. Acum eu aș da vina și pe promovarea evenimentului care a cam lipsit cu desăvârșire, din punctul meu de vedere. Dacă ar fi avut mai multă vizibilitate, sigur și-ar mai fi amintit careva cât de mișto-s oamenii ăștia pe scenă. Mi-era mie rușine de rușinea lor. În rest, aștept să aniverseze Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory și Six Degrees of Inner Turbulence și peste 50-60 de ani pot muri fericită.

Setlist aicișea.

 

În stilul caracteristic, o să încep cu punctele slabe ale evenimentului, ca să las loc unui final apoteotic, de altfel. Un mare minus pentru acest „festival” este că numa’ festival n-a fost și lumea a stat cu sufletul la gură până să anunțe organizatorii ce și cum. Serios vorbind, nu se compară cu ce am văzut în 2012. Pe lângă asta, a fost cam urâtă schema cu a treia zi, care a dispărut în neant. Comentariile au curs cu zecile, oamenii întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă cu Twisted Sister și Volbeat, desigur, fără nicio reacție din partea organizatorilor care s-au scuzat cam sec în ceasul al doisprezecelea. Aș putea spune că Maiden au rupt norma, reușind să compenseze toate neajunsurile, dar tot nu-i frumos să dai bir cu fugiții când anunți un lineup de care nu te mai ții. Pe lângă asta, prețul unui jeton a urcat la 8 lei, măcar de dădeau un Evian la pahar, dar mă bucur să văd că la nivel de mâncare sunt și alte opțiuni pe lângă clasicul hot dog. Am tras cu ochiul să văd care-i treaba la burgeri, dar am rămas cu privitul. 😀

firma rock the city 2016

rock the city 2016

Principalul motiv pentru că care am cumpărat abonamentul a fost pentru Muse, culmea, pentru că i-am ratat cu ocazia primului concert la București și am zis că e bine să-mi iau răsplata pentru tinerețea zbuciumată în care-i ascultam. Bellamy, orice ar spune eventuale guri rele, are o voce mindfuck, la chitară și la pian rău nu se descurcă, deci avem premisele unui concert bun. Rușine să-mi fie că nu pomenesc nimic de Christopher Wolstenholme și Dominic Howard, dar ăsta-i păcatul frontman-ilor, îți iau ochii de fiecare dată. Cum concertul de la noi a făcut parte din Drones World Tour, desigur că ne-am delectat cu piese extrase de pe cel mai recent album, iar după jumătate de oră de întârziere peste ora anunțată oficial, s-au auzit și acordurile piesei Psycho, publicul luând-o razna. Unde mai pui că următoarele trei piese: Plug in Baby, Interlude și Hysteria ne-au plasat pe la începuturile lor discografice, iar în jurul meu se scanda de zor, semn că zicala oldie, but goldie are o mare aplicabilitate. Resistance m-a pus pe gânduri și regretam undeva în sinea mea că n-o să aud Undisclosed Desires oricât tânjeam după asta, dar a fost un moment bun. Cu toate astea, setlist-ul a fost bine gândit și te purta ba prin zilele noastre, însă fără să insiste prea mult, ba prin anii lor de glorie (nu că acum nu stă faima bine lipită de ei). Supermassive Black HoleStarlight și Time Is Running Out au făcut efectiv valuri, pregătind un final ales pe sprânceană. Uprising (pe care am înregistrat-o cu ajutorul Bărbosului, cu aere de regizor), Mercy și Knights of Cydonia au încheiat un concert pus de altfel sub semnul întrebării. Multă lume s-a plâns de sonorizarea precară, mai ales cei din zona Normal Circle. Aflată și eu la „săraci”, nu pot să zic că m-a izbit fix în moalele capului problema asta. Momentele fără gin-gin se auzeau ce-i drept mai încet, but then you wonder, asta o fi vrut să zică autorul? Aveam așteptări foarte mari, speram să fie realmente exploziv și m-a lăsat așa numb pe alocuri. Oamenii din jurul meu, cel puțin, erau foarte energici, dar recunosc că i-au cam acoperit vocea lui Bellamy. I still wonder what happened there, dar mă bucur că i-am văzut că cine știe când or mai veni. Setlist-ul se găsește aici.

Ieri seară, după ploaia torențială de la mine din cartier, mi-am făcut curaj să mai prind două piese de la The Raven Age. Îmi fac mea culpa când zic că mare lucru nu știu despre ei, mai mult decât faptul că băiatul ăl’ mai mare al lui Steve Harris este chitarist în trupa asta. Sună bine, dar nu am ascultat suficient ca să am o părere închegată, așa că I’ll skip to the headliners și, deși nu mai aveam entuziasmul de prima dată când i-am văzut, nici măcar pe cel de acum trei ani, când Dickinson & co. au pășit pe scenă, m-am resetat cu totul. Reiterez faptul că Muse a fost motivul principal pentru care weekend-ul ăsta m-a găsit la Rock the City, dar trăgând linia, hmm. Tot din seria „răstigniți-mă/oh, no, you didn’t/mă duc să-mi fac seppuku”, nu am ascultat The Book of Souls cap-coadă, așa că a fost un fel de blind date, pentru că norocoșii de noi ne-am aflat pe lista unui nou turneu: The Book of Souls World Tour. Știam setlist-ul dinainte, pentru că uneori pur și simplu nu-mi place să fiu luată prin surprindere, așa că proporția de piese consacrate/piese noi a fost 50-50. Mă așteptam la un final mai în forță, dar discursul lui Dickinson a compensat și ohooo, cât. Doamna Firea, deși indirect, a fost pomenită, prin prisma faptului că acest concert ar fi ultimul în Constituției, dar Dickinson a zis că las’, ne descurcăm noi până la urmă, găsim alt loc de zbenguială, mai pe șleau. Semn că omu’ se simte OK cu vârsta pe care o are, și totuși, tinerel nu prea mai e, s-a legat și de asta fericindu-i pe alții și mai ramoliți, anunțând astfel Children of the DamnedTears of a Clown, piesă dedicată lui Robin Williams, a mai smuls niște emoție din rândul publicului, dar cu The Trooper și Powerslave ne-am revenit repejor, nu de alta, dar să nu uităm cine-i în fața noastră. The Book of Souls  a fost pregătită cu un discurs legat de marile civilizații care au pierit, în speță, cea mayașă. Pe larg, discursul s-a legat de marile imperii care au căzut unul câte unul și Dickinson a arătat înspre civilizația greacă, care a fost una măreață, după care criza i-a lovit. A mai zis ceva despre un nebun care a construit o imensă clădire, îndoielnică din punct de vedere estetic (a zis că-i urâtă în draci, ce să mai), adicătelea Casa Poporului. Înțelegeți ideea. Hallowed Be Thy NameFear of the Dark și Iron Maiden au adus nostalgicii împreună și vocile la unison. Finalul a fost unul apoteotic și chiar dacă a început cu Number of the Beast, a continuat cu Blood Brothers, pretextul unui nou discurs legat de înfrățire, pace și faptul că rockerii nu-s așa violenți cum par. Wasted Years a pus capăt unui concert pe care aș fi regretat să nu-l văd. Always Look on the Bright Side of Life de la Monty Python m-a purtat înspre ieșire cu o urmă de regret, totuși. La capitolul sunet, nu știu dacă vocea lui Dickinson nu a mai avut vigoare sau iar ne-a pus sonorizarea bețe-n roate, dar au fost multe momente în care a cedat cu totul. Rămâne un mister. Setlist aici.

De dragul unei concluzii, mă bucur că n-am stat acasă, m-aș fi bucurat și mai mult ca astrele să se fi aliniat mai cu talent, dar se pare că la noi nu poate merge totul strună. Mă deranjează că persistă în continuare comportamentul ăsta al organizatorilor care se spală pe mâini pentru că oricum oamenii vin la concerte și nu e nimeni suficient de breaz să boicoteze evenimentul. Păcat, că altfel lucrurile ar putea merge pe un făgaș normal, dar mai avem de răbdat. Până una-alta, mă duc să mă uit la niște live-uri de la vecini.

Korn e trupa aia cu clipuri mișto care rulau la MTV în perioada în care eu eram prea mică să mă prind care-i faza și pe care am început s-o ascult din liceu. Stilul lor inconfundabil, marcat de bassul ăla care-ți intră în carne și de o voce cu adevărat unică, i-a propulsat la rangul unora dintre cele mai de succes trupe, reprezentativă pentru genul nu metal.

Seara de ieri m-a găsit printre 3000 de oameni, mulți trecuți de 30 de ani, semn că cei care-i ascultau pe la începutul anilor 2000 îi depășesc pe cei care îi descoperă acum accidental și că trupa asta încă mai are multe de comunicat. Impresionantă a fost și desfășurarea de forțe la trupele din deschidere.

Am ajuns la Arene dupa 19:30 cât să mai prind ceva din concertul celor de la Point Blank, o trupă din Macedonia, care a reușit să anime cu succes sutele de oameni care se strânseseră între timp în fața scenei. Un sound care pe alocuri mă duce cu gândul la Deftones și suficientă energie cât să-i atragă pe oameni în niște pit-uri mai timide.

O prestație care m-a uns la suflet, pentru că băieții ăștia au umor și o prezență scenică de nota zece, a fost a celor de la Coma, care îmi plac maxim oricât ar cârcoti gurile rele. Serios, a fost mai ceva ca la orele de aerobic și parcă îți băteau obrazul dacă te vedeau pleoștit (cei cu copii pe umeri au scăpat ieftin). Au pregătit terenul pentru Korn și apoi s-au retras în aplauze, nu înainte de a lansa înspre public câteva tricouri. Fain. Îmi pare rau că nu am prins și Implant Pentru Refuz, it’s been a while, dar vine și vremea lor.

Coma Arenele Romane

La 21:30, așa cum au fost anunțați, au apărut pe rând cei cinci corifei ai nu metal-ului, în ropote de aplauze, lumea efectiv explodând când Jonathan Davis a întrebat: ”Are you reaaaaaaaady?”. And boy, eveybody was f***ing ready. De data asta am stat în tribune și am avut o perspectivă nouă asupra publicului la un concert. Energia trupei care s-a transmis până la public și înapoi îmi va rămâne imprimată în memorie. Se pare că oamenii au acumulat furie și aseară și-au manifestat-o. După o oră, timp în care s-a scurs rapid albumul omonim al trupei Korn, demn de o aniversare de 20 de ani, pe scenă a apărut celebrul stativ pentru microfon al lui Davis, intitulat sugestiv ”The Bitch”, care i-a adus pe oameni într-o frenezie totală. De la Falling Away from Me și până la Freak on a Leash, care a încheiat concertul, s-a cântat mai cu forță și parcă cerând revenirea celor cinci în România, desigur, ei au promis că se vor întoarce aici.

#Korn20 Arenele Romane Bucuresti

A fost un concert scurt și la obiect, fără prea multă pălăvrăgeală, iar oamenii ăștia au rupt scena și atât. Organizatorii au făcut o alegere foarte bună, iar publicul a fost extraordinar. Punct.

 

Dream Theater este, dacă nu cea mai bună trupă de progressive metal/rock, cu siguranță una din cele mai notorii. I-am așteptat cu sufletul la gură, încă de la lansarea zvonului cu pricina, sperând că o să-i văd în vara lui 2013, dar n-a fost să fie. Iată că, într-un final, cei cinci: John MyungJohn PetrucciJames LaBrie, Jordan Rudess și mai proaspăt sositul în trupă, Mike Mangini, au poposit pe plaiurile noastre, la Romexpo, la 12 ani după primul concert susținut în România. Mi-aș fi dorit să fi avut parte de carisma lui Portnoy, dar Mangini nu a fost mai prejos.

Am ajuns la locul cu pricina mult prea devreme, undeva în jur de ora 18:00, și am așteptat la poartă alături de un număr nu tocmai impresionant de oameni, dar odată cu permiterea accesului în locație, câțiva dintre ei și-au etalat abilitățile de maratoniști până la gard. 😀 Locul era destul de aerisit, iar standurile cu bere și mâncare nu foarte numeroase. La jetoane, am observat constant niște cozi rușinos de mari, semn că din punctul ăsta de vedere organizarea putea să fie mai bună. Prețurile ca de obicei: 6 lei jetonul, o bere costa 1 jeton, apa era 1/2 jeton.

Sentimentele pe care le-am avut în timpul concertului au fost contradictorii, cel puțin. Este una din trupele pe care le ascult în continuare cu mare drag, dar la concertul căreia așteptările au fost destul de joase și poate finalul m-a scos din letargie. Din păcate, eu fac parte din grupul ăla de hateri care tânjește după albumele vechi și, cu toate că nu am parcurs în întregime ultimele materiale lansate, ceea ce am ascultat la București a fost prea mellow pentru ceea asociam eu cu Dream Theater. Dați cu pietre, dacă vreți, dar de-abia îmi stăpâneam nerăbdarea până la ultimele piese (Scenes from a Memory rămâne albumul meu preferat din tot ce au scos până în prezent). Comparativ cu concertul lor din 2002 de la Arenele Romane (trăiască Internetul, pentru că nu mă număr printre norocoșii care i-au văzut atunci), ceea ce am văzut la Romexpo este departe de experiența inițială pe care mulți o pot proba, zic eu. Da, lucrurile evoluează, trebuie să nu ai ochelari de cal și alte alea, dar nu am fost în apele mele.

Along for the Ride tour 2014

Along for the Ride tour 2014

Concertul a început la 19:57, cu o precizie care îți poate da de gândit și am apreciat enorm că măcar aici nu am avut de așteptat. Au fost trei ore (cu 15 minute de pauză) în care cinci oameni au dat dovadă de profesionalism, din punctul ăsta de vedere nu am ce reproșa. Prestația lor a fost impecabilă, iar de sonorizare chiar nu mă pot plânge, cu toate că am auzit voci care au reclamat calitatea sunetului. Din punctul în care mă aflam eu (Normal Circle, relativ central și destul de aproape de gard) concertul s-a auzit foarte bine, poate doar lui LaBrie îi pot reproșa câteva momente în care părea că își forțează vocea inutil. Cât despre public, numărul celor prezenți a fost dezamăgitor de mic și cred că o să mai așteptăm vreo 12 ani până o să mai calce pe la noi. Prețul biletelor nu mi s-a părut nejustificat, poate doar setlist-ul să fi ținut departe cele câteva mii de oameni, care ar fi fost frumos să umple spațiile goale de la Romexpo.

All in all, mă bucur că i-am văzut și încă sper la un nou concert în care să-i împace și pe haterii ăștia ca mine. Am apreciat enorm punctualitatea lor și faptul că au încercat să ascundă dezamăgirea de a cânta în fața unui public destul de mic și amorțit pe alocuri. Le mulțumesc pentru că au cântat bine și pentru finalul apoteotic. Faptul că au cântat piese cuprinse în albumele Awake si Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory a fost un mare plus pentru mine, iar de la Overture 1928 încolo, am avut pielea de găină, așa cum o am în unele dimineți în care bag căștile în urechi și pornesc cu ei la drum.

 

Setlist Dream Theater – București, 2014

Part I
False Awakening Suite
The Enemy Inside
The Shattered Fortress
On the Backs of Angels
The Looking Glass
Trial of Tears
Enigma Machine
Along for the Ride
Breaking All Illusions

Part II
The Mirror
Lie
Lifting Shadows Off a Dream
Scarred
Space-Dye Vest
Illumination Theory
Part III
Overture 1928
Strange Deja Vu
The Dance of Eternity
Finally Free

 

Sursa foto: https://www.facebook.com/dreamtheaterofficial

 

Cam așa poate fi rezumată seara de 24 martie: 4 ore de spectacol, 14 artiști și un public restrâns. Dincolo de aceste cifre, a fost o seară cel puțin interesantă, din mai multe puncte de vedere.

Luni seara m-a găsit bântuind pe la gardurile de la Romexpo, în așteptarea momentului în care urma să-mi iau în primire locul de la Golden Circle. Pe scurt: multă puștime, extrem de disperată, care se călca în picioare, cu toate că oricât de departe ai fi stat față de scenă, nu aveai cum să ratezi ceea ce se întâmpla acolo (concertul a avut loc la Romexpo, la Pavilionul Central, totuși). Am ajuns la locul cu pricina, lejer din punct de vedere al densității demografice, dacă mi-e permis să spun asta, berea și apa la același preț ca la orice alt concert de genul ăsta (pardon, jetonul a fost doar 6 lei!), iar cozile s-au format ceva mai târziu.

Cu o precizie uimitoare, show-ul a început la 19:27, aducându-i pe scenă pe cei de la Death Dealer, heavy metal foooooarte apropiat de stilul celor de la Judas Priest, poate și din cauza faptului că Sean Peck, vocalistul trupei, părea copia fidelă a lui Rob Halford: chelios, cu ochelari de soare și purtând veșnicul palton din piele. Ross the Boss (Manowar) și ceilalți colegi de trupă au cântat ca la carte și au adus publicul într-o stare totală de frenezie la piesa “Hail and Kill”, a legendarilor Manowar.

Kobra Paige (Kobra and the Lotus) a fost următoarea apariție după o scurtă pauză și mare lucru nu pot să zic: o tipă care arată bine, un fel de Shakira a scenei metal, cu o voce bună,  într-adevăr, dar care nu m-a impresionat foarte mult. Este totuși interesant să asculți Fear of the Dark în interpretarea asta, dar cred ca rolul ei în show a fost pur estetic și vizual.

Brian Fair (Shadows Fall) a făcut senzație cu dread-urile imense și mă uitam cu teamă, așteptând ca după headbang-ul ăla să fie scalpat de propria podoabă capilară, care, sincer, părea o entitate acvatică. Mă rog, trecând peste aspectul fizic, omul a fost energic și a fost principala cauză a unui mosh pit ceva mai măricel, care a crescut in dimensiuni sub ochii noștri (aici, trebuie să recunosc că am împărțit și eu niște coate sănătoase…și nu numai).

După o altă pauză, pe scenă a urcat Udo Dirkschneider (UDO, Accept), acest bunicuț al metal-ului, care, în ciuda vârstei înaintate, a cântat ireproșabil și a antrenat publicul prezent. Balls to the Wall, o piesă așteptată de altfel, a unit vocile multor îndrăgitori ai trupei Accept.

Max Cavalera a fost unul din motivele pentru care mi-am luat bilet la concertul ăsta și aveam așteptări mari, în special după anunțul retragerii lui Phil Anselmo din line up-ul Metal All Stars. La Cavalera, nu prea este mult de comentat, omul chiar a încercat să închege câteva vorbe în română și ne-a oferit o porție de brazilian death metal, presărat cu un mosh pit. Mi-aș fi dorit să ascult mai multe piese, dar m-am adaptat la formatul deloc generos și m-am bucurat de sunetele tribale, riff-urile grele și o prezență scenică, deja devenită clasică.

Joey Belladona a însuflețit Pavilionul Central și a țopăit dintr-o parte în alta a scenei, debordând de energie și reușind să ofere o doză de thrash metal în formă pură (aștept cu nerăbdare un nou concert Anthrax în România). T.N.T. a strâns ropote de aplauze, în rândul fanilor frenetici.

După reprezentațiile energetice, scena i-a aparținut lui Zakk Wylde, care a fost în lumina reflectoarelor în tot acest timp și chiar ne-a încântat cu solo-urile de chitară și dedicarea pe care a avut-o pe parcursul celor 4 piese cântate. Momentul lui a fost diferit de toate celelalte din seara aia și accentul a fost pus pe pasiunea interpretării și a conexiunii prin muzică. Mi-a plăcut foarte mult și parcă îmi pare rău că nu am răbdat până la marele final.

Zakk Wylde - Metal All Stars

Zakk Wylde – Metal All Stars

All star jam-ul nu a fost chiar un all star jam, în adevăratul sens al cuvântului, dar principalele figuri ale show-ului au revenit cu încă o interpretare, iar aici l-am remarcat pe Cavalera, căruia îi mulțumesc pentru Roots Bloody Roots și, evident, piesa War Pigs, cântată de Zakk, a fost cel puțin emoționantă, însă nu am ascultat-o până la sfârșit, zbughind-o în speranța că nu o să ajung în creierii dimineții acasă (evident că astrele nu s-au aliniat cum trebuie).

Per total, a fost o experiență care m-a scos din rutina mea și mi-a arătat o altă latură a mea și a celor din jurul meu. Trecând peste filosofiile astea, am așteptat să (re)văd o parte din artiștii ăștia cu sufletul la gură și cred că pe viitor, ideea unui astfel de show poate avea un succes mai mare decât a avut acum.

M-am gândit de vreo două ori dacă mai are sens sa scriu articolul ăsta la aproape 2 săptămâni de la unul din cele mai din cele mai așteptate concerte ale acestui an, însă iată-mă. Deși concediul m-a ținut departe de formele tehnologice care să-mi permită să-mi exprim entuziasmul post-concert în scris, am decis că m-a marcat prea mult ca să las ocazia asta să treacă pe lângă mine.

Am ajuns în Constituției la puțin timp după ce băieții de la Voodoo Six și-au început recitalul și deși nu știu mare lucru despre ei, recunosc că s-au descurcat destul de bine și chiar l-am remarcat pe vocalist, care are o voce puternică și o energie debordantă, mai ales pentru valul de căldura care cuprinsese Bucureștiul atunci.

Pe Anthrax i-am văzut prima dată în 2010 la Sonisphere și de data asta mi-au plăcut și mai mult. Belladonna este un „bătrânel” cu cojones și care a tot alergat pe scenă animând publicul, alături de colegii de trupă.  Am ascultat cu mult entuziasm: „Indians”, „Got the Time”, „I Am the Law”, „Fight ‘Em ‘Til You Can’t” sau cover-ul după piesa „T.N.T.” a celor de la AC/DC. Mi-a lăsat în schimb un gust amar faptul că Belladonna nu prea știa care ne este steagul național și l-a fluturat frenetic pe al bulgarilor, stârnind rumoare în rândul publicului, în final umilul nostru tricolor ajungând în mâinile sale. Long story short, și-au spălat „păcatul” cu show-ul pe care l-au făcut.

Anthrax Bucuresti 2013

O să discut puțin și despre detaliile organizatorice, pentru că tocmai din acest motiv am pierdut intro-ul la Maiden. Well, după ce ne-am bucurat de cei de la Anthrax, ca niște mari „bețivani” am prins curaj să mergem să ne luăm câte o bere (una!!!), pentru care am așteptat vreo 30-40 de minute. Ca niște mari boieri ce au avut onoarea să-și ducă veacul la Golden Circle, bineînțeles că trebuia să ne îmbrâncim până la cel mai apropiat stand cu bere. Am încercat la vreo două standuri și acolo ne-am blocat, din păcate. Băieții aia se mișcau tare greu, ceea ce i-a înfuriat pe negri mititei veniți acolo să caște gura la concert și nu să-și ia coate și picioare la coadă la bere, but anyway.

După cum am menționat deja, intro-ul fuse, fuse și se duse, dar tare bine a sunat „Moonchild”, chiar și gonind prin mulțime să ajung înapoi la Golden. Dickinson, Harris, Murray, Smith, Gers și McBrain au intra pe scenă în forță, întâmpinați cu ropote de aplauze și urlete entuziaste, pentru că, heck, de oamenii ăștia te-ai putea bucura în fiecare an. Deja la „Can I Play With Madness” am început să mă bucur de întregul spectacol care se defășura în fața ochilor și după un debut exploziv, să ascult vocile la unison pe deja celebrele:  „Number of The Beast”, „The Prisoner”, „Powerslave”, „The Trooper”, „Afraid to Shoot Strangers” sau „2 Minutes To Midnight”, conduse de către un Bruce Dickinson înflăcărat, care a parcurs scena de nenumărate ori. Setlist-ul a continuat cu “Phantom of The Opera”, “Run to The Hills” și “Wasted Years”, spre deliciul publicului frenetic care a luat parte la reproducerea turneului Maiden England de acum 25 de ani.

Iron Maiden Bucuresti 2013

Am apreciat caracterul teatral al întregului show, susținut de către decorurile care mai de care mai grandioase și ce făceau trimitere la piesele interpretate. Bineînțeles, nelipsitul Eddie ne-a onorat cu prezența la momentul „Seventh Son of a Seventh Son”, gigantica mascotă ținând în mâini un glob de cristal. Dickinson a schimbat diverse costumații și a avut chiar coafuri ce corespundeau cu povestea din spatele pieselor. „The Clairvoyant”,  mult așteptata „Fear of The Dark” și „Iron Maiden” promiteau să închidă o seară grandioasă cu o nouă reprezentare a lui Eddie, care de data asta ținea în mână o inimă ce bătea.

Mascota Eddie Iron Maiden

„Aces High”, „The Evil That Men Do” și un tumultuos „Running Free” i-au readus pe cei 6 britanici pe scenă punând capăt unui spectacol care a durat puțin sub 2 ore și pe care l-am așteptat de la ultima întâlnire de la Cotroceni din 2008. Aș fi vrut să ascult „Hallowed Be Thy Name”, „Heaven Can Wait” și visez să cânt alături de ei „Dream Of Mirrors”, dar all in all a fost un concert ireproșabil dacă ignorăm detaliile organizatorice (greu cu berea aia la 7 lei paharul!). A fost un concert spectaculos, luminos și ne-a demonstrat că vârsta nu are niciun cuvânt de spus când vine vorba despre pasiunea cu care te dedici carierei muzicale.

Setlist:

Moonchild
Can I Play with Madness
The Prisoner
2 Minutes to Midnight
Afraid to Shoot Strangers
The Trooper
The Number of the Beast
Phantom of the Opera
Run to the Hills
Wasted Years
Seventh Son of a Seventh Son
The Clairvoyant
Fear of the Dark
Iron Maiden

Bis:

Aces High
The Evil That Men Do
Running Free

Da, despre concertul Epica din The Silver Church este vorba. Plănuiam să merg la concert, dar m-am trezit cam târzior și nu am mai găsit bilet (nu la un preț decent, cel puțin). Chiar pe ultima sută de metri am aflat de concursul Carlsberg de pe pagina lor de Facebook. Am stat cu F5-ul sub degețel, am prins “ultimul tren”, am răspuns corect la întrebare și m-am ales cu o invitație dublă de care m-am bucurat doar eu până la urmă.

Intrarea în club s-a făcut cam greu deoarece intram în ture de câte 10, așa că ajuns cam plouată. Mi-a plăcut “concursul” de întâmpinare, al cărui premiu era fie o bere, fie luat parte la concert din zona VIP (cred). Eu am extras cardul “Adevăr”, so all I got was a cold beer. Bună și aia.

Trecând la chestii mai serioase, în jur de ora 8 a început recitalul NeXuS, trupa anunțată să cânte în deschidere. Pe Andy, micuțul porc de la clape, îl știu personal, deci am mai avut ocazia să ascult compoziții de-ale băieților însă nu i-am prins niciodată cap-coadă (piesă ascultată live în cadrul B’estfest 2009 nu se pune). Personal, mi-a plăcut mult de ei. A fost un recital scurt, dar în forță. Iar vocea lui Costică Sandu este absolut demențială. Chiar dacă despre Nexus nu se știu foarte multe (am avut timp să aud “n” discuții până la Epica), are potențialul de a fi numită una din cele mai bune trupe de metal de pe plaiurile noastre.

După multă forfotă și nerăbdare, pe la 9 “s-au stins” luminile și s-au auzit acordurile piesei “Shamadhi”. Pe rând, au intrat pe scenă epicii: Mark Jansen (chitară, voce), Coen Janssen (clape), Yves Huts (bass), Isaac Delahaye (chitară) si Ariën van Weesenbeek (tobe). La “Resign to Surrender” și-a făcut apariția și mult aclamata Simone Simons, care, trebuie să admit, este la fel de frumoasă ca și vocea ei. Fiind un concert dedicat celui mai recent album, “Design Your Universe”, au cântat multe piese incluse pe el, însă spre deliciul publicului au interpretat și piese mai vechi care i-au consacrat. Undeva la mijlocul concertului Jensen și ceilalți și-au pus amprenta pe “The Imperial March” (m-a trimis cu gândul la “Something, Something, Something, Dark side“). Momentul piesei “Tides of Time” a pus toate luminile pe Simone, care cu vocea ei extrem de armonioasă a cucerit audiența. No wonder că în liniștea aia începuseră toți din jurul meu să se îmbrățișeze and stuff. Anyway, deși concertul părea să se fi terminat după ultimele trei piese ce au urmat acestui moment, Epica a revenit pe scenă cu încă trei piese printre care, bineînțeles, “Cry for the Moon” și ‘”The Phantom Agony”. Un final foarte bine gândit.

Epica a fost pentru mine o surpriză plăcută. Sonorizarea foarte bună, o combinație de lumini bine aleasă și să nu uităm de ventilatoarele din fața scenei care au fost de efect. Yes, wavy hair in the air. Și acum nu mai vorbesc despre Simone. 😀 Încă un plus a fost comunicarea energică cu publicul și atmosfera destinsă pe care au indus-o prin glumițe. S-a văzut că le place ceea ce fac și că sunt o adevărată echipă pe scenă, așa că aș merge oricând să-i văd.

După cum prezisesem, Gotan Project au reușit să ridice sala în picioare și chiar să provoace la dans câteva cupluri. Da, a fost unul din cele mai bune concerte ever. E destul de greu să cuprinzi în cuvinte o experiență de genul ăsta. Gotan se trăiește, nu se povestește. Așa că tot ce pot să spun e că au avut un setlist pe măsură. Au cântat de pe cel mai recent album și au încântat publicul cu piese mai vechi printre care Epoca, Una Musica Brutal, Santa Maria, Diferente, Mi Confesion, care i-au instigat pe cei din sala atât la aplaudat frenetic cât și la dansat un tango ca la carte fie în fața audienței, fie mai timid în spatele sălii. De fapt, cred că toți cei prezenți acolo au “dansat” mai mult sau mai puțin. Și, bineințeles, după cum eram obișnuiți deja, proiecțiile și jocurile de lumini au fost fantastice. Uitasem să adaug că sonorizarea a fost impecabilă. Așadar, am asistat la un concert căruia nu aveai ce să-i reproșezi, poate doar faptul că cele două ore nu au fost îndeajuns pentru a trăi asemenea momente.

După o seară de vineri, care mi-a lăsat cea mai frumoasă senzație post-concert de până atunci, am pornit sâmbătă spre The Big 4. Iar ziua 2 la Sonipshere Festival, pot să spun că nu m-a dezamăgit absolut deloc. Cu Anthrax nu avusesem prea multe tangențe până atunci, dar mi-au plăcut mult. Iar tribute-ul adus lui Ronnie James Dio, prin piesa Heaven and Hell, a reușit să unească un public întreg. Au fost energici, au comunicat cu publicul, mi-au plăcut. La Megadeth, am atinse cote maxime (în sinea mea, bineînțeles).  Dezamăgirea mea a fost că vocea lui Mustaine se auzea mult prea încet, iar faptul că lângă noi era un grup de grohăitori neinspirați, nu a ajutat prea mult. Asta ca să nu mai menționez puștimea fumată sau băută, care se manifesta atât de aiurea că-ți venea să le dai vre doo bobârnace. Bineînțeles, let’s not forget the taaaaaaall rockers, din cauza cărora m-am chinuit să văd ceva. Dar trecând peste toate aceste inconveniente, Megadeth kicked ass. Vroiam să-i văd de câțiva ani, and I finally got to sing along with them.

La Slayer a fost rupere. Pogo peste pogo, crowd surfing, plete aruncate/ rotite în aer extrem de rapid, berea aruncată pe sus…Slayer. Nu sunt mare fan (chiar deloc), dar sună atââââât de bine, că oricât de sceptic ai fi, e imposibil să nu te bâțâi măcar un pic. Până să înceapă Metallica, ne-am dus să mâncăm un cârnat (“meniul” de la festival a lăsat de dorit, tot ce puteai mâncă fiind mici, cârnați nemțești sau frigărui, deci un mare minus din partea mea).  După o “cină copioasă”  ne-am îndreptat spre locul cu pricina, adică spre jumătatea puhoiului isterizat după Metallica (sinceră să fiu, cred că 80 % din oameni au venit pentru ei și Doamne, ferește să-i fi trădat tricourile). Metallica au avut cam același setlist de acum 2 ani, aceleași poante, iar Hammet, același solo. Previzibil, dar au cântat bine. Iar Hetfield a dat-o-n bară nasol cu “It’s up to you, Budapest”. Tipic. Dar publicului nu a părut să-i pese. Din contră, lumea era din ce în ce mai extaziată .

Per total, au fost cele mai mișto zile din ultimul timp. I shall not complain once again, but something bad is in the air. Anyway, o să revin în curând cu niște filmulețe de la Gotan, pentru că la Sonisphere nu m-am încumetat să-mi iau camera.

Gotanii la final de concert

Gotanii la final de concert

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Advertisements