You are currently browsing the tag archive for the ‘elucubratii’ tag.

Cu cât ești mai tăcut, cu atât ești luat drept prost. Cu cât ești mai diplomat, cu atât ești luat peste picior. Cu cât ești mai subtil, cu atât ești luat drept ocult. Asta este concluzia ultimei luni în care lupta pentru ciolan s-a întețit. A-ți face treaba, fără să te lăcărești în circul mediatic este văzut cu scepticism: Ăsta ascunde ceva, ne-o coace el cumva. Cu cât scuipi mai puțin venin, cu atât ești suspect de rea-credință. Suntem o nație de vocali care își împroașcă mizeriile la tot pasul. Am arunca cu pucioasă în tabăra adversă doar să nu se mai simtă lăturile noastre. Internetul dă pe-afară de ura din spatele tastelor, sărim ca haitele unii la alții, mulți la comanda unor aleși care mustăcesc când văd masele îngenuncheate în fața demagogiilor de la microfoane. Marea schismă este aici și acum. Ne-am câștigat libertatea doar ca să o pierdem. Gândirea critică este o utopie, țara se construiește pe marionete care cad una după alta ca piesele de domino. Atunci când te oprești din gândire, ți-ai semnat sentința la moarte. Atunci când singurul tău argument este atacul la persoană, ți-ai pus ștreangul de gât. Atunci când refuzi să mai privești în jurul tău, ești orb pe viață.

Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu cuvântă, în țara celor care construiesc fără ură, fără să se suie pe spinarea altora ca apoi să se bată cu pumnii-n piept de cât de destoinici sunt ei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care gândesc înainte să deschidă gura și deschid gura doar după ce gândesc. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu pun ștampila pe buletinul de vot, după ce au fost cărați cu autocarele și li s-a vârât în plasă o sticlă de ulei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu se cred mai deștepți decât sunt, iar atunci când sunt luați la bani mărunți, nu mai știu nici cum îi cheamă.

Dar asta de aici și acum nu e țara în care mai vreau să trăiesc.

Advertisements

Acum câteva săptămâni m-am întâlnit cu Robert, coleg de chin și ștafetă la maratonul din toamna trecută și fost coleg din câmpul muncii, să punem țara la cale, mai pe șleau să dau eu nas în nas cu fotoșopul. Știam că această coliziune se va produce mai devreme sau mai târziu, mai ales că trag de mine de când lumea să trec de dublu click pe iconiță și căscat ochii cât cepele la „n” opțiuni care pot transforma un dezastru fotografic într-o capodoperă. Simt nevoia să lămuresc din start un aspect: subsemnata nu a prea trecut de stadiul de editare foto basic și corectat mici semne ale unei pubertăți târzii care pot distruge iremediabil reputația-mi feisbuciană. Dacă mai adăugăm faptul că individul mai sus menționat pornise un proiect prin care punea la dispoziția oricui voia skill-urile lui, deja avem o rețetă de succes, pe care o voi diseca în rândurile de mai jos.

Ei bine, proiectul cu pricina, care de altfel nu mai funcționează în prezent, a avut un scop cât se poate de clar și aparent altruist: se ia una bucată inițiator cu tot cu skill-uri, se dă sfară în țară și apoi totul se transformă în 60 de minute, pe ceas, petrecute întru ale învățării/destăinuirii/schimbului de experiență, bașca gratis. La final, cât se poate de simbolic, se face schimb de creioane (ce-o fi vrut să zică autorul?) și se merge mai departe la căși. De ce atâta efort, de unde atâta altruism? Well, ca să lămurim din start, nu este muncă de binefacere, mai ales că, na, time is money, vorba englezului, ci se numește vânzare. Păi da’ nu era gratis? Ba da, doar că în acea oră Robert își vindea un set de abilități. Dacă erai mulțumit de ceea ce ai învățat, ai fi putut apela ulterior la el să te ajute mai departe. Eu am luat taurul de coarne și l-am somat pe om să mă inițieze în tainele Photoshopului, în stilu-i caracteristic. Cum vorbim despre un om care și-ar ridica pe loc o statuie, o să vedeți mai jos care au fost rezultatele (hint: avem una bucată Robert în trei variante).

Experiența a fost mai fun decât mă așteptam (oh, well, ce vorbesc, știam că așa va fi) și m-a pus pe gânduri pentru moment. Unii ar lua în derâdere ideea, altora nu le-ar păsa, dar mai rămân cei care ar face un pas în față și ar apela la un străin care e dispus să rupă din timpul lui, pentru că până la urmă cât trăim, învățăm unii de la ceilalți. Eu aș fi dispusă să investesc, la un moment dat, timpul meu, în acest fel, doar dacă aș avea certitudinea că este win-win și că nu aș împărți masa cu un schizo. Consiliere pe ochi frumoși am mai oferit eu și, „altruistă” din fire ca ceilalți pământeni, aștept răsplata ca și când. Tu ai dedica o oră din viața ta unui străin?

În incheiere, luați de delectați-vă cu una bucată exemplar fotoșopat care face cinste speciei narcisiștilor aka rezultatul unei ore cu Robert. Foto originală: Valentin Dilta, în cadrul Open Connect.

12837731_880105918754560_922303217_o

11997201_880105925421226_181525421_n

12576083_880105922087893_691318310_n

Poate întrebarea este puțin generală și ar trebui să luăm în considerare anumite etape ale vieții și cadre de desfășurare. Oricum ar fi, subiectul este sensibil pentru mulți și Doamne ferește să mă vizez cumva pe mine aici. În ultimul timp m-am gândit la ce mă motivează în prezent și ce mă poate ține motivată pe viitor. Specific, mă refer la parcursul profesional.

De vreo două luni încoace, am o altă activitate la muncă și am făcut mutarea de pe front office pe back office. Motivația nu a fost financiară, pentru că oricum banii sunt mai puțini, dar nevoia de a învață (alt)ceva m-a determinat să îmbrățișez decizia asta cu încredere. It’s no biggie până la urmă, nu am de gând să am o carieră „strălucitoare” din așa ceva, dar altceva vreau să subliniez: uneori, nu banii reprezintă fundamentul pentru decizii ce țin de dezvoltarea personală & co. (bineînțeles, fiecare având perspectiva unică asupra dezvoltării personale, întrucât unii consideră că dacă dorm cât e ziua de lungă, tare departe au ajuns, dar asta e altă mâncare de pește).

Banii nu reprezintă totul, deși vreau (mai) mulți, de ce să fiu ipocrită. Întorcând problema asta pe toate părțile, am observat că în general ne facem un mare defavor încercând să ne comparăm constant cu alte persoane și să tindem către un anumit statut cu care ne identificăm sau nu. E ok să poți să ai siguranța și jemanfișismul pe care banii ți le aduc, dar asta e o motivație care-și pierde din intensitate pe parcurs. Chiar la mine la muncă se încearcă de vreo lună și ceva un program de motivare non-financiară care constă în diverse workshop-uri și cursuri și pot spune cu mâna pe inimă că are rezultate pozitive, stimulând și alte nevoi.

Am început să mă gândesc mai serios la motivație având și o discuție în familie legată de posibilitatea mamei de a avansa pe scara ierahică, numai că uite, banii chiar nu reprezintă o motivație suficient de puternică încât să faci shift-ul la o anumită vârstă. E aiurea când dezvoltarea personală se bate cap în cap cu factorii biologici și e și mai aiurea când încerci să tragi de alții. În momentul de față pot recunoaște că da, mă motivează dezvoltarea mea personală pentru ca ea aduce cu sine bani mai mulți, acum sau mai târziu, și cred cu tărie că orice motivație financiară este efemeră. Cred că motivația se poate schimba pe parcurs și cred că oricât te-ar împinge alții de la spate, doar tu poți să te impulsionezi suficient încât să ajungi acolo unde vrei. Așadar, luați-vă un tip de gândire și reflectați serios asupra motivațiilor personale și a repercusiunilor asupra vieții.

Deși de multe ori par o persoană rece și prefer să nu ma hazardez în lansarea anumitor opinii, tind să mă implic foarte mult în procesul în care sunt antrenată pe moment. Problema mea rezidă în faptul că se întâmplă să mă implic mai mult decât este cazul în locuri sau situații, în fața cărora ar trebui să-mi păstrez mai degrabă un ton imparțial și să nu permit instalarea frustrărilor.

Epifania asta am avut-o legat de locul de muncă actual (în general comportamentul ăsta s-a propagat și în plan personal), unde este destul de greu, dacă nu chiar foarte greu, să-ți faci vocea auzită în legătură cu decizii și situații gândite dezavantajos, să zicem. În final rămân cu gânduri care mă macină și frustrarea că cine are urechi de auzit…well, nu aude. Am învățat, luându-mi niște șuturi, că principiile nu-și au locul în medii profesionale suprasaturate de personaje legendare, care pentru păstrarea unei reputații câștigate cu sudoarea frunții, apelează la tertipuri scabroase. Conceptul de echipă este eradicat și se preferă livrarea unor rezultate false pentru menținerea aparențelor în grafice. Despre asta este vorba: grafice.

În toată ecuația asta mai rămân cei cu coloană vertebrală, care devin „eroi” anonimi și care mai speră că în lumea asta va exista un moment în care calitatea va cântări mai greu decât cantitatea. Din păcate momentul acela este departe, pentru că jocurile sunt făcute la un nivel mai înalt, unde muritorii de rând nu au acces. Eu cât trebuie să mă implic în cazul ăsta? Există o „rețetă” pentru a-mi păstra mintea sănătoasă, dar în același timp să lupt cu „sistemul”? Dacă da, să mă anunțe și pe mine cineva când lucrurile vor intra pe făgașul normal.

Apropo de „rezoluțiile” pentru 2013, anul ăsta mi-am propus să scriu mai mult fără să mă cenzurez ori de câte ori deschid wordpress-ul (God forbid, prin asta nu vreau să spun că sunt o trivială și jumătate, doar că tind să mă răzgândesc atunci când vine momentul „publish”). And funny thing, mi-am amintit despre începuturile mele (fie vorba între noi, still learning) care s-au petrecut pe Blogger prin 2009 și chiar în seara asta am aruncat un ochi pe acolo. Nu mi se pare că m-am îndepărtat foarte mult de stilul scriitoricesc, dar observ că eram ceva mai consecventă în perioada aia și făceam poze mai des. Mai mult decât atât, blogul a fost lansat datorită unui proiect de la facultate și cred până în ziua de azi că oricine este câtuși de puțin familiarizat cu domeniul comunicării ar trebui să aibă un blog pentru a experimenta și a-și dezvolta un stil propriu. Eu am ales Blogger la momentul respectiv pentru că mi s-a părut mai atrăgător, dar cu timpul m-am reorientat către wordpress după ce am descoperit câte poate face pentru mine, deși eu fac atât de puține pentru el.

În final, sfatul meu este: comunicați mai mult cu cei din jur și comunicați mai mult cu voi înșivă. Regăsiți-vă în momentele în care vă pierdeți și puneți mâna pe un pix și-o foaie sau taste, după caz.

„Lui Băieţel îi place să doarmă. Ticurile lui verbale sunt: “vreau să şed” şi “mi-e rău”. Băieţel nu înţelege de ce a fost “forţat” să-şi facă blog.”

De câțiva ani am sentimentul că am devenit un Grinch și pun sub semnul întrebării sentimentele contradictorii pe care le am în perioada Crăciunului. Nu are nicio legătură cu semnificația sărbătorii, ci cu raportarea mea la ea și de fapt, la tot ce se întâmplă în ultimul timp.

Îmi amintesc că atunci când eram mică eram entuziasmată și gustam cu plăcere toate tradițiile conexe Crăciunului. Momentul în care primeam cadourile căpătase o asemenea importanță încât îi dedicam multe clipe de visare cu ochii deschiși în tot restul anului. Acum, mă bucur mai ales când fac cadouri (greu de crezut pentru unii), dar mă întreb totuși de ce avem nevoie doar de o singură zi pe an pentru „a fi mai buni”. Chiar am ajuns să disprețuiesc toată forfota asta aproape inutilă și mă deranjează când văd atâta bătaie pe cadouri și pe coșurile cu carne. De ce? Serios. Facebook-ul a fost invadat și anul ăsta cu poze cu reni, brazi și mesaje motivaționale, pentru că așa este la modă. Prea multă zarvă atunci când este nevoie de liniște. Prea multă ipocrizie atunci când este nevoie de sinceritate. Exces de culoare acolo unde nu este nevoie.

Și pentru a fi excepția de la regulă, am ales să scriu despre dezamăgirea mea, despre inerția în care trăiesc în perioada asta și despre nevoie de a vedea binele mai des decât în această zi a anului. Singurul imbold l-a reprezentat familia, pentru că într-adevăr ăsta este unul din puținele momente din an în care stăm în tihnă la masă și ne mai întrebăm de sănătate. Aşadar, îmi doresc să mai ajung să simt Crăciunul ca pe ceva frumos şi să nu se transforme an de an într-o sărbătoare mai degrabă apăsătoare, care scoate la iveală toate golurile noastre.

Astăzi am atins punctul ăla nevralgic pe care mulți îl numesc midlife crisis, concept care de altfel ar trebui să-mi fie străin, pentru că, nu-i așa, nu am nici măcar un sfert de veac pe acest pământ. Bun, acestea fiind stabilite, cineva poate să-mi recomande un duș cu apă rece (ironic, chiar s-a luat apa caldă de vreo câteva ore) și să mă sfătuiască să mai acumulez niscaiva ani de experiență până să încep să mă plâng ca un pseudo-adult râzgâiat. Constat cu stupoare și chiar tristețe că mă mulțumesc (cu adevărat) foarte puține lucruri în ultimul timp și în permanență văd hibele societății. Mai grav e când te ciocnești de ele zi de zi.

Așa că, încă o dată, fac terapie prin scris. Mă expun în fața celor 2-3 oameni rătăciți și cu mâna pe inimă îmi recunosc slăbiciunea. Recunosc că tânjesc cu ardoare după vârful unui munte sau hai fie, și al unui deal, de unde să țip din toți rărunchii. De mică mama m-a îndemnat să nu mă mâhnesc și să nu plâng pentru că mă voi îmbolnăvi de inimă. Eu îmi permit s-o contrazic și să-i spun că un mai mare rău îmi fac dacă refulez toate frustrările astea. Da, în mod ideal, toți ar trebui să fim fericiți, să avem bani, să știm ce vrem și încotro ne ducem, ba mai mult decât atât să nu arătăm o urmă de slăbiciune pentru că asta automat ne plasează în categorii inferioare. Eu, astăzi, îmi permit să spun că sunt slabă, că sunt nesigură și că mă înfurie nedreptatea (și nu o spun la modul naiv). Suntem cu toții pasageri: cunoaștem oameni, lăsăm oameni în urmă, părăsim locuri de muncă, dar de fiecare dată o parte din noi rămâne acolo undeva. Acum mă întreb dacă unii din noi știm cât și cum să investim în viață. 

Așadar, astăzi vreau să pun piciorul în prag. Astăzi vreau să nu mai consum timp și nervi aiurea. Astăzi vreau să trag  linie și să merg mai departe.

A trecut ceva timp de când n-am mai scris, însă aseară în timp ce redactam eseul pentru Formare Profesională şi Training, mi-a picat fisa că aş putea să ataşez pe blog elucubraţiile din străfundul gândirii mele.  Aşa că luaţi de-acilea una bucată eseu în forma în care a ajuns şi în mâinile Cameliei Crişan.

  • Ce aş schimba la ce se întâmplă în România pentru ca ţara să se dezvolte şi să progreseze?

În paginile ce urmează nu-mi propun să elaborez un plan economic sau politic mirobolant, fantasmagoric, eclatant, ce se promite a da pe spate un întreg popor în deja binecunoscutul stil demagogic şi băutor de gargară. De asemenea, promit să nu-mi înec frustrările acum şi aici. Vreau doar să trasez câteva posibile direcţii în care am putea să ne îndreptăm noi ca popor pentru a cunoaşte progresul şi dezvoltarea după care tânjim de atâta vreme.

Personal, consider că vorba de duh “Nu ţara e problema, ci oamenii care o populează.”, a fost spusă de un mare înţelept în faţa căruia fac plecăciuni sfioase. De ce spun asta? Pentru că românii suferă de grave deviaţii comportamentale, pentru că au mentalităţi învechite, ceauşiste şi pentru că s-au născut leneşi. Da, că tot sărbătorirăm noi de curând Rusaliile, una din multele sărbători legale, care reprezintă doar o altă oportunitate de scoate românu’ la iarbă verde alături de prietenul Mic şi Sfânta Bere. Afirmaţia pe care o susţin nu are la bază o cercetare elaborată, de fapt nici nu este nevoie de aşa ceva întrucât nu-ţi trebuie cine ştie ce studii ca să-ţi dai seama de cercul vicios în care ne învârtim.

Da, aş schimba mentalităţile! Nu pe toate, pentru că nu toţi românii fac parte din categoriile enumerate mai sus. Însă, tind să cred că noi, oamenii, prin mentalitate, atitudine şi comportament, contribuim la perpetuarea sistemului pe care-l criticăm şi înjurăm de atâta timp. Dacă noi nu am încuraja anumite practici şi am pune piciorul în prag atunci când ar trebui, poate nu s-ar duce mai departe vorba care spune că românul e hoţ, prost şi comunist. Dar noi ne complacem în mizerie, ne complacem în ce avem, adică o mare pereche de ochelari de cal. Suntem atât de încuiaţi (deşi realitatea m-ar contrazice: suntem o ţară de iubitori de tehnologie, de plasme scumpe aruncate în mijlocul cocioabei din satul cel mai bătut de soartă, ne etalăm BMW-urile, Porsche-urile prin centrul oraşelor, scoatem fetele la cico pe o distanţă nu mai mare de 1 Km, că deh, de-aici încolo nu ne mai ţine benzina şi trebuie să dăm rata la bancă pentru frigiderul ăla trăznet de 3990 de Ron) că nici 20 de ani nu ne sunt de ajuns pentru a ne trezi la realitate. Nu ştim să ne revoltăm cu stil şi eleganţă. Pardon, ne revoltăm în stilul propriu. Dansăm în faţa Guvernului şi cerem căderea “puilor de fiară”, dar suntem o adunătură de clovni ce se vând ieftin. Am rătăcit valorile de odinioară, ne-am pierdut sinele în bani, promisiuni şi măşti pe care le schimbăm atât de des că nici noi nu ne mai cunoaştem.

Am avut un job de curând, care mi-a permis să am dese momente în care să privesc oamenii din jurul meu cu mare atenţie. Dintotdeauna mi-a plăcut să privesc oamenii şi de ce să neg, mi-a plăcut să cârcotesc în sinea mea pe seama observaţiilor întreprinse. Revenind la ce spuneam, românii ar trebui să fie un popor de oameni cu coloană dreaptă, nu un popor pe seama căruia se râde mult şi care, pe alocuri, stârneşte milă. Oamenii ăştia se lamentează extrem de mult. Parcă ne-am lua doza de lamentare intravenos, în fiecare zi. Popor care se plânge mai mult, dar nu ia taurul de coarne niciodată, n-am mai văzut. Acum că e criză, ne plângem că suntem săraci, ne lamentăm că sistemul este injust, că sunt toţi o mare turmă de bovine, ovine şi porcine, care ne conduce spre moarte. Dar, tot în criză, românul este mare iubitor de shopping, de îndesat burdihanele cu slană şi fleică dimineaţa, la prânz şi seara…şi între mese. Românul nu are 10 cărţi în bibliotecă, dar are adidaşi Nike şi plasmă LG cu diagonala de zeci de kilometri, vorba venind. Suntem nişte roboţi ahtiaţi după etalarea brand-urilor şi a non-valorilor. Ne conducem întreaga existenţă după pseudo-valori. Din şcoală suntem învăţaţi să le îngropăm, în caz că le-am descoperit vreodată.

Da, aş schimba sistemul de învăţământ complet. Aş face în aşa fel încât să nu mai existe profesori incompetenţi şi agramaţi în şcoli. Profesoare însetate după sex şi apariţii la TV, profesori trăgători la măsea şi violenţi. Suntem nişte ipocriţi fără dar şi poate. Cum să criticăm clasa politică şi să ne dorim să-i dăm jos când noi înşine suferim de atâtea boli? Ipocrizia este cea mai mare boală a noastră. Înainte de ne căuta bârna din propriul ochi, ne uităm în grădina vecinului. Cred că am avea şanse reale de progres dacă am şterge tot sistemul ăsta de operare intern, am face o defragmentare serioasă şi de-abia apoi am pune cărămidă peste cărămidă. Nu poţi clădi ceva frumos peste ceva stricat. Este ca şi cum ai face curăţenie, ascunzând mizeria sub covor. România este o ţară care are nevoie de schimbări de substanţă şi nu de suprafaţă. Luciul provizoriu nu asigură un mers sănătos al lucrurilor, pentru că acolo unde clădeşti se va dărâma. Trăim mitul lui Sisif în mod repetitiv, o luăm de la capăt cu fiecare dimineaţa. Nu avem timp să reflectăm 2 minute, suntem prea orgolioşi să cerem ajutor când suntem la capătul puterilor şi facem lucruri de mântuială. Suntem grăbiţi în orbire. Ne grăbim, dar nu ştim de ce. Fugim de responsabilităţi, fugim de esenţă, fugim de spiritualitate, fugim de valori, de tot ce ar putea să ne ridice câtuşi de puţin.

Că tot spuneam de învăţământ, l-aş schimba în aşa fel încât copiilor să nu le mai fie pompate cu forţa toate materiile an după an. Avem pretenţia să avem oameni specializaţi, dar nu-i specializăm de mici. Românul aşa a fost învăţat: că ce-i mult e şi bine. Să-mi arate mie cineva un elev ce studiază la un profil de matematică-informatică, doritor să asculte copilăriile lui Nietzsche, frustrările lui Cioran sau să trăiască după imperativul categoric al lui Kant. De ce obligăm elevii să înveţe inutil? De ce să folosim măsuri coercitive atunci când cineva se ridică din ultima bancă şi spune: mie nu-mi place filosofia, eu vreau să învăţ altceva în timpul ăsta. Poate că cineva ar folosi argumentul potrivit căruia fiecare ar trebui să deţină un bagaj cultural bogat. Sunt de acord, dar nu cu forţa. Nu pedepsind. Avem liberul arbitru. De ce să nu-l folosim? De ce să nu urmărim potenţialul fiecăruia şi să scoatem ce-i mai bun din el, preferând în schimb să-l irosim într-o direcţie greşită? Cred  că de la o anumită vârsta, fiecare are un minim de discernământ şi poate să-şi clasifice preferinţele după anumite criterii. Poate dacă nu ne-am mai ciocni de aceleaşi metode de evaluare de pe vremea Răposatului, am ştii care sunt competenţele fiecăruia şi am putea să nu mai punem toţi elevii în aceeaşi “oală”. Ah da, mi-ar plăcea să văd profesori dedicaţi care urmăresc dezvoltarea şi evoluţia fiecărui copil în parte. Este greu, dar dacă ne-am descotorosi de incompetenţii ce mai mult rău le fac elevilor şi am pune în locul lor profesori motivaţi şi care nu văd în meseria lor doar o simplă meserie, poate am avea acei oameni specializaţi pe care ni-i dorim.

Sunt conştientă că m-am abătut de la calea pe care mi-am propus-o în introducere, însă genul acesta de eseu a scos la iveală multe vorbe nerostite, ma rog, cuvinte nescrise. Chiar în momentul acesta, în care scriu, realizez câte lacune are ţara noastră şi prin lacune nu mă refer la gropile de pe stradă. Totul porneşte dinlăuntrul nostru. Trebuie doar să admitem cu demnitate că avem o mare problemă, sau mai multe, şi să începem să le găsim o rezolvare. Nu cred că este o rezolvare să plece toţi din ţară. Nici ideea “Să ne cumpere o ţară mai bogată şi puternică” nu este prea strălucită. Fraţilor, chiar vă bateţi joc de tot? Hai să facă fiecare ceva ca ţara asta să fie un loc mai bun, să progreseze, să nu ne mai fie ruşine. Hai să trecem peste prejudecăţi şi să îmbrăţisăm valorile adevărate şi nu superficialitatea de moment. Hai să nu mai înghiţim tot ce ni se oferă pe tavă. Trebuie să începem să filtrăm tot ce vedem, auzim, citim. Trebuie să ne formăm o părere proprie şi nedistorsionată despre anumite aspecte ce ţin de viaţa cotidiană. Trebuie să cercetăm mai mult şi să ne uităm mai puţin la televizor. Trebuie să trântim de pământ cu tabloidele şi să mai citim o carte. Trebuie să ne dezicem de îndobitocire în masă şi să renunţăm la a căra crucea pe care ne-o pun alţii în spate. Trebuie să începem să fim verticali şi nu corupţi. Să iubim mai puţin banul şi mai mult copiii noştri. Să nu mai întoarcem spatele celor ce au nevoie de noi şi să nu-i mai cenzurăm pe cei care se ridică în picioare. Trebuie să ne dăm nouă înşine motive de reală mândrie şi să n-o mai căutăm la alţii. Trebuie să dorim schimbarea şi să acţionăm în consecinţă.