You are currently browsing the tag archive for the ‘eterna si fascinanta romanie’ tag.

Ceea ce se întâmplă în România de o săptămână încoace nu mai este o noutate pentru nimeni sau, cel puțin, n-ar mai trebui să fie. După adoptarea OUG 13/2017, în cel mai mișelește mod posibil, noaptea, când „băieții deștepți” aveau impresia că somnul românilor le este mult prea dulce, România s-a trezit. Oamenii au pus piciorul în prag și, în ciuda încercărilor de dezbinare, s-au unit mai mult ca niciodată, sub o voce comună, a celor care își doresc o guvernare justă și transparență decizională. Nu suntem niște răgălii care coc un război civil, finanțat de Soroș și demonicele multinaționale.

Astăzi, eu vreau să-i aduc câteva mulțumiri omului care și-a cam luat toată luia din lume, lately.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să ne scoți din apatia asta în care zăceam de atâta vreme.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ai reușit să aduci sute de mii de români laolaltă, nu este nicio tineriadă aici, am văzut bătrâni, familii cu copii, hipsteri, rockeri, corporatiști, bugetari, you name it.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că m-ai adus mai aproape de oameni pe care nu-i mai văzusem de ani de zile.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că ne-ai reamintit ce înseamnă empatia și blândețea.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că am revenit la obiceiul de a bea un ceai pe zi.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că în ultima săptămână am slăbit câteva kilograme. Mă reapucasem serios de alergat, dar se pare că frigul, săritul pe loc și ridicarea pancartelor la cer sunt the new workout.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că mi-ai reamintit ce înseamnă vigilența și rezistența. 

Te văd sădind vrajbă și teamă în rândul oamenilor, pentru că la rândul tău ești temător, dar, în aceeași măsură, ticălos, iar setea ta de putere nu se va opri aici. Dar, ghici ce, nici noi nu ne vom opri. Mai punem o haină pe noi, mai bem o cană de ceai, ne mai spunem o vorbă bună și tot aici ne vei găsi dacă nu te vei potoli. O țară nu se guvernează cu ură și minciună. O țară se guvernează cu oameni, dar tu nu știi ce-i aia omenie.

Mulțumesc, Liviu Dragnea, pentru că fiecare manevră a ta ne impulsionează să rezistăm împreună!

Cu cât ești mai tăcut, cu atât ești luat drept prost. Cu cât ești mai diplomat, cu atât ești luat peste picior. Cu cât ești mai subtil, cu atât ești luat drept ocult. Asta este concluzia ultimei luni în care lupta pentru ciolan s-a întețit. A-ți face treaba, fără să te lăcărești în circul mediatic este văzut cu scepticism: Ăsta ascunde ceva, ne-o coace el cumva. Cu cât scuipi mai puțin venin, cu atât ești suspect de rea-credință. Suntem o nație de vocali care își împroașcă mizeriile la tot pasul. Am arunca cu pucioasă în tabăra adversă doar să nu se mai simtă lăturile noastre. Internetul dă pe-afară de ura din spatele tastelor, sărim ca haitele unii la alții, mulți la comanda unor aleși care mustăcesc când văd masele îngenuncheate în fața demagogiilor de la microfoane. Marea schismă este aici și acum. Ne-am câștigat libertatea doar ca să o pierdem. Gândirea critică este o utopie, țara se construiește pe marionete care cad una după alta ca piesele de domino. Atunci când te oprești din gândire, ți-ai semnat sentința la moarte. Atunci când singurul tău argument este atacul la persoană, ți-ai pus ștreangul de gât. Atunci când refuzi să mai privești în jurul tău, ești orb pe viață.

Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu cuvântă, în țara celor care construiesc fără ură, fără să se suie pe spinarea altora ca apoi să se bată cu pumnii-n piept de cât de destoinici sunt ei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care gândesc înainte să deschidă gura și deschid gura doar după ce gândesc. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu pun ștampila pe buletinul de vot, după ce au fost cărați cu autocarele și li s-a vârât în plasă o sticlă de ulei. Aș vrea să trăiesc în țara celor care nu se cred mai deștepți decât sunt, iar atunci când sunt luați la bani mărunți, nu mai știu nici cum îi cheamă.

Dar asta de aici și acum nu e țara în care mai vreau să trăiesc.

Duminică seara m-am întors de la Ateneu după un superb recital de pian susținut de Plamena Mangova, o pianistă de origine bulgară, laureată a unor importante concursuri. În prezent cântă alături de orchestre de pe întreg mapamondul, în unele din cele mai prestigioase săli de concerte din lume. Fără să mă lungesc prea mult cu vorba, în cadrul Serilor Lipatti, pe scena Ateneului Român, a urcat o artistă în toată regula. O artistă pe cât de robustă, pe atât de sensibilă, o interpretă menită să creeze povești doar prin atingerea mai blândă sau mai puternică a clapelor. Sigur, laurii li se atribuie în primul rând compozitorilor, fără geniul cărora nu ar străluci nici interpreții, însă este imposibil să nu rămâi mut de uimire când compozițiile lor sunt interpretate cu atâta măiestrie. Se prespune atunci că a merge la un recital de pian și, în genere, la orice astfel de eveniment cultural, vine la pachet cu niște sensibilitate pentru muzică, o doză de bun-simț și răbdare. Premisele fiind stabilite, putem să purcedem înspre motivul pentru care scriu eu acum, și anume, faptul că oamenilor chiar dacă le desenezi normele de bun-simț, se vor uita mai ceva ca la alfabetul chirilic.

După pauză, a venit rugămintea interpretei de a fi închise telefoanele mobile, a se reduce mișcările de orice fel și, chiar dacă suntem în plin sezon gripal, a se tuși cu ceva mai puțin patos. Ei bine, ce credeți că s-a întâmplat? Exact, odată cu reîntoarcerea artistei pe scenă, s-a spart țeava cu tuse (se găsea câte-un dirijor care dădea tonul celor din jur), umblat prin genți, fâțâit pe scaune, ba chiar soneriile telefoanelor se luau la întrecere cu sunetele de pian. La finalul serii am aflat că, vreo două rânduri mai în spate, o doamnă se înfrupta dintr-o pungă de covrigei. Mă foarte scuzați că pledez într-o snoabă care se pretinde intelectuala lu’ pește, lovită de a’ mai fină sensibilitate muzicală, pentru că nu sunt, dar până și eu știu că așa ceva nu se face. Nu condamn actul tusei, că mă mai gâdila și pe mine gâtul (poți să fii subtil, dar nu poți fi subtil, cam așa), dar cu restul forfotei ce facem? Într-adevăr, un recital de pian poate este mai greu de digerat și cere ceva mai multă îngăduință, dar dacă nu poți sta locului preț de un ceas-două, bașca ai pauză, de ce te supui chinului de mai face act de prezență în sală? Ca să te vadă „elitele” și să zică: vaaaai, Gigel ăsta s-a dat pe brazdă, dragă, este și el hintelectual ca noi. Pe bune, atâta disimulare pentru ce? Nu-ți place, nu-i o rușine să părăsești sala, este mai nasol când „amărâtul” ăla de artist de pe scenă este vădit deranjat de faptul că pare că tu micționezi pe munca lui, pentru că e mai interesant să te uiți pe Iutub în timpul ăla (daaaa, cineva chiar făcea asta). Guess what, la un recital de pian, într-o sală cu acustica Ateneului, se aude tot…TOT. Este trist că efectiv nu înțelegi o boabă din actul artistic și mai deranjezi o sală întreagă. Reiterez, nu sunt cea mai cizelată ființă din lumea asta și poate comparativ cu alții sunt mediocră, dar aici e common sense, nu este vorba despre elite vs. plebe. Din contră, mare parte din forfota de aseară a fost provocată de cei în etate, că nu-i așa, „tinerii din ziua de azi” sunt lipsiți de repere valorice și bun-simț. Aparent, faptul că la un moment dat în viață ai decență, nu este un garant al rezistenței în fața deceniilor.

Dacă tot am deschis cutia Pandorei cu subiectul ăsta, respectul pentru artiști nu trebuie să se manifeste doar în săli de concert somptuoase. Chiar și la concertele pentru „plebe”, trebuie să ai un minim de considerație, pentru că oamenii ăia fac asta for a living, cei mai mulți dintre ei. Sacrifică o groază de resurse, din pasiune de cele mai multe ori, și se simt bine pe scenă în fața publicului. Rolul lor este să transmită emoție, să ridice semne de întrebare, să răscoale spirite, you name it. Țin minte că aceeași lipsă de respect se regăsea pe vremea în care se fuma în localuri și, cu toate că artiștii făcau apel la public să reziste fără viciu, unii le pufăiau direct în nas. Este jignitor și nu ar trebui să ne surprindă dacă data viitoare se ridică și părăsesc sala la jumătatea recitalului. Cu jumătăți de măsură umblăm și noi.

Ca să-mi ponderez revolta, le mulțumesc organizatorilor pentru o seară care merita valorificată mult mai decent și interpretei pentru câtă emoție a reușit să transmită.

 

 

Weekend-ul trecut mi-am luat inima-n dinți și am lăsat canicula de București în urmă ca s-o dau pe cea de Tulcea. N-am mai mers cu compania de transport cu care mă deplasam eu înspre maică-mea, ci am zis să văd cum se comportă cei de la Memento Bus, mai ales că drumul de întoarcere de la Sibiu a fost ok. Cum socoteala de acasă nu se potrivește cu cea din târg, ce-a urmat e demn de-o reclamație la ANPC.

Ca să începem cu începutul, am plătit cu aproximativ 100 de lei mai puțin decât ar fi trebuit în mod normal pe ruta asta, dar cum am procurat biletele pe ultima sută de metri nu am ieșit atât de ieftin pe cât și-ar fi dorit lacoma din mine. Pentru cine nu știe, Memento Bus, aflată sub aripa protectoare a Christian Tour, este o agenție de turism care promite transport turistic la nivel occidental, fiind noul concept de Smart Cost Bus. Mai pe șleau, călătorești în condiții mișto pe bani puțini. Oare? OARE?

Plecarea din București a fost una nefericită. După ce aerul condiționat din microbuz (da, microbuz, nu autocar confortabil, cu Wi-Fi) părea să nu vrea să funcționeze în parametri optimi (deși, fie vorba între noi, când în plină caniculă stai cu ușile larg deschise, în timp ce AC-ul e pornit, n-ar trebui să te aștepți să toarne cu gheață pe frunțile care asudă ca la concurs), ne-am mutat în alt microbuz. Schimbul s-a produs tardiv, după ce șoferul a făcut ture agenție-microbuz (a nu se înțelege că era preocupat tare, că l-am surprins la taclale cu colegii). Am plecat din București…wait for it…cu 40 de minute întârziere, după ce deja apele curgeau pe mine în neștire. De aici încolo ați putea spune că astrele s-au aliniat, dar al naibii Mercur cred că iar era retrograd. Aerul condiționat funcționa satisfăcător dar la un moment dat simțeam cum gleznele iau foc și picioarele capătă proporții astronomice. Guess what, dăduseră drumul la căldură pentru picioare (mda, CE mi-aș fi putut dori mai mult când soarele dogorea?). Evident, că i-am sesizat șoferului această „micuță” problemă și mă așteptam ca după un timp, după ce situația se mai răcorește, lucrurile să revină la normal, doar șoferul mă asigurase că a remediat problema cauzată de alt coleg, pare-se. Sunt naivă din fire, admit. Problema nu s-a remediat nici după ce am sesizat inconvenientul a doua oară. Mi-am făcut o cruce și am sperat că echilibrul termic îmi va fi salvarea. Oare? OARE? Ca să fie treaba, treabă când speram că voi ajunge la destinație aflu că facem ocol prin Babadag pentru că o călătoare l-a asigurat pe șofer că e în drum, deci o poate lăsa liniștit acolo. Șoferul, aflat pentru prima dată pe ruta București-Tulcea, a făcut un ocol de vreo câteva zeci de kilometri ca să mai asud puțin și să-mi pierd ultima fărâmă de răbdare. Niște zeci de minute mai târziu am ajuns în brațele mamei care nu știa nici ea ce să mai creadă.

Mini vacanța de Rusalii a fost nesperat de bună, dar presărată cu grade multe. Drumul de întoarcere, am zis eu, n-are cum să-mi pună bețe-n roate pentru că, draga de ea, karma, m-a bătut deja la curul gol. Karma și suratele ei s-au pus pe un râs isteric și, challenge accepted, m-au aruncat în brațele aerului care te arde pe dinăuntru. Microbuzul cu care am decolat din Tulcea nu era ăl’ mai răsărit, as a matter of fact, îl pot compara cu maxi taxi-ul care face drumul Câmpulung-Pitești, and trust me on this one, nu-i o călătorie tocmai de vis. Aerul condiționat iar a vrut să fie sub lumina reflectoarelor și de astă dată și s-a pus fix de-a curmezișul să nu funcționeze cum trebuie. Acestea fiind zis, am mers cu AC-ul pornit, dar și cu geamurile din față laaaarg deschise cât să nu mai ai urechi funcționale a doua zi. Ai zice că nu era cald în microbuz. You fools, termometrul indica și vreo 38 de grade la un  moment dat. M-am albit la față când am văzut, la fel ca Tătărușanu când a încasat golul de la Sadiku. Sadică situație, ce pot să zic. M-am distrat tot drumul, cu transpirația care-mi mângâia romantic șira spinării. În 5 minute după ce am schimbat tricoul la popas m-am pus pe asudat de parcă stătea careva cu biciul în urma-mi. De vis, I tell you. După un ocol până la Otopeni, că așa se pare că e cutuma pe la băieți, am ajuns la destinație, după ce am înjurat în gând mult și bine.

Poate unii dintre voi care ați apucat să călătoriți cu Memento Bus o să-mi spuneți că-s cu capul și că băieții vor să revoluționeze transportul turistic, iar eu, desigur, sunt o fițoasă și nu înțeleg că de vină-i încălzirea globală. Chiar pe site își prezintă deviza astfel: „Călătoria relaxată și fără stres este prima noastră prioritate”. Dacă mai zic ceva de principiile după care se ghidează, iar se umflă o venă pe gât, așa că mai bine nu. Serios, inițiativa nu-i rea, dar vorba proverbului: brânză bună în burduf de câine sau, și mai bine, s-au grăbit ca fata la măritat. Nu știu dacă o să mai am gânduri din astea sinucigașe și o să mă înham la o nouă călătorie cu ei, dar pe cuvânt că orice economie se plătește scump, mai devreme sau mai târziu. Eu, pentru moment, mi-am învățat lecția și o să mă gândesc de două ori înainte de a testa un serviciu, care are suficiente review-uri negative.

Și, în incheiere, am o colegă care am mers chiar pe aceeași rută și i-a lăudat pe oameni, întrucât condițiile au fost foarte mișto. Meanwhile, peștele s-a cam împuțit. Dacă vreți să citiți review-urile, tough luck, nu mai sunt vizibile pe pagina lor de Facebook, semn că adevărul doare, dar mai sunt câteva posts to page ale unor utilizatori care reclamă aceleași condiții nefavorabile. Mdeci, ce facem de aici încolo?