You are currently browsing the tag archive for the ‘filosofii de viata’ tag.

Am amânat postarea asta ceva timp, dar iată că săptămâna a debutat fix cu gândurile mele despre începuturile noi care mi-au marcat primele luni ale acestui an.

Despre primul meu traseu serios pe munte, care s-a întâmplat la începutul lunii februarie, am scris deja și de atunci tot recitesc rândurile alea, dorindu-mi să reiau experiența over and over again (serios, când mai băgăm un munte? :D). Pe lângă urcatul pe munte, 2015 s-a dovedit a fi destul de darnic cu mine și nu m-a mai găsit în letargia de acum câțiva ani, stare datorată frustrării că lucrurile nu se întâmplă în ritmul și după scenariul închipuit. De atunci mi-am cam promis că o să mă feresc de rezoluțiile de început de an din simplul motiv că da, calculele sunt bune, dar uneori mai dă cu virgulă și planurile s-ar putea să nu iasă ca pe foaie și să se lase cu insatisfacții și mai știu eu ce.

Ziceam că 2015 a început în forță și încă mă minunez, dar îmi doresc să mă și țină așa. După 3 ani jumate petrecuți la sânul corporației, pruncul s-a desprins, mai sigur pe el, mai călit și mai deschis, s-a aruncat în brațele agenției. Este o cultură organizațională diferită, pe care încerc s-o înțeleg și s-o adopt sau mă rog, să mă adopte ea pe mine. În corporație am învățat ce presupune disciplina la locul de muncă, îndeosebi disciplina personală. Nu vorbesc aici despre vreun regim care te încătușează (deși poate fi și ăsta un efect secundar), din contră, discut despre o rigurozitate care îți poate salva fundu’ de multe ori, dacă îi dai de cap. Organismul ăsta construit pe ierarhii poate crea repulsie multora, dar pentru călire recomand măcar 2 ani trăiți aici, o să priviți munca cu alți ochi. Shift-ul profesional nu a fost singurul pe care l-am făcut în perioada asta, pentru că subsemnata are un nou coleg de apartament, bărbos, de treabă și (i)responsabil. :))

Lucrurile nu se opresc aici, că na, am zis deja că sunt pe val. Din postura de voluntar (și) la evenimente sportive (anul ăsta am început în forță cu Semimaratonul Gerar și Winter Tri), voi trece în cea de participant, iar în data de 17 mai voi alerga la OMV Petrom Bucharest Half Marathon alături de 3 oameni dragi mie pentru o cauză în care cred de peste 5 ani și care a stat la baza motivației de a mă apuca serios de voluntariat: Hospice Casa Speranței. Între timp o să mă încălzesc la Crosul Pădurii, în beneficiul ViitorPlus. Motivația pentru alergat am găsit-o în cei pe care i-am susținut prin acțiunile mele de voluntariat la diverse evenimente, pentru că pe mulți dintre ei îi admir pentru ceea ce fac, mai ales pentru cei din jurul lor, rupându-și genunchii kilometri întregi. Eu, deși am o frumoasă scolioză care mi-a aruncat un disc mai încolo decât îi era locul, deci teoretic nu am voie să alerg, sunt dispusă să fac asta cu pași mici și să-mi depășesc limitele.

Mă bucur că am reușit să fac „inventarul” ăsta pentru prima parte a anului și sunt convinsă că there are so many great things yet to come, așa că 2015, te rog fii un an excelent, would you?

Advertisements

Deși de multe ori par o persoană rece și prefer să nu ma hazardez în lansarea anumitor opinii, tind să mă implic foarte mult în procesul în care sunt antrenată pe moment. Problema mea rezidă în faptul că se întâmplă să mă implic mai mult decât este cazul în locuri sau situații, în fața cărora ar trebui să-mi păstrez mai degrabă un ton imparțial și să nu permit instalarea frustrărilor.

Epifania asta am avut-o legat de locul de muncă actual (în general comportamentul ăsta s-a propagat și în plan personal), unde este destul de greu, dacă nu chiar foarte greu, să-ți faci vocea auzită în legătură cu decizii și situații gândite dezavantajos, să zicem. În final rămân cu gânduri care mă macină și frustrarea că cine are urechi de auzit…well, nu aude. Am învățat, luându-mi niște șuturi, că principiile nu-și au locul în medii profesionale suprasaturate de personaje legendare, care pentru păstrarea unei reputații câștigate cu sudoarea frunții, apelează la tertipuri scabroase. Conceptul de echipă este eradicat și se preferă livrarea unor rezultate false pentru menținerea aparențelor în grafice. Despre asta este vorba: grafice.

În toată ecuația asta mai rămân cei cu coloană vertebrală, care devin „eroi” anonimi și care mai speră că în lumea asta va exista un moment în care calitatea va cântări mai greu decât cantitatea. Din păcate momentul acela este departe, pentru că jocurile sunt făcute la un nivel mai înalt, unde muritorii de rând nu au acces. Eu cât trebuie să mă implic în cazul ăsta? Există o „rețetă” pentru a-mi păstra mintea sănătoasă, dar în același timp să lupt cu „sistemul”? Dacă da, să mă anunțe și pe mine cineva când lucrurile vor intra pe făgașul normal.

Cum epifaniile astea te lovesc de obicei când prestezi activități nu tocmai destinate filosofării, ședeam eu astăzi la duș și am avut REVELAȚIA (printre altele că ar fi cazul să nu mai las blogul ăsta în paragină, nu de alta dar tare bine mai e să ai unde să-ți verși of-ul). Marea revelație vine pe fondul unor angoase legat de job/job-uri în general și al întrebării care mă macină de ceva timp încoace: „Tu ce vrei să faci mai departe?” (întrebare care mi-a fost adresată de cel puțin trei ori în ultima vreme). Cumva încă mă ascund în spatele unor răspunsuri diplomatice, but it keeps haunting me. Fără dar și poate sunt o mare cinică: urmez un master cel puțin interesant, dar nu mă regăsesc în aproape nimic din ce se întâmplă acolo, iar în ceea ce privește job-ul…eh, asta e altă poveste, esența fiind aceeași.

Trecând peste cinism și insecuritate și alte bălării de genul asta, ideea timidă care a răsărit în timp ce picurii fierbinți cădeau râuri-râuri pe corpul subsemnatei se referă la limitările pe care ni le impunem. Mai mult decât atât, media ni le impune: românii sunt lipsiți de resurse, nu au un viitor în față, sunt săraci, sunt inferiori altora și lista poate continua. Poate exagerez pe alocuri, dar încurajările sunt rarisime. Protestez și eu în felul meu în fața gargarei ăsteia. Ca oameni în general, avem așteptări prea mici de la noi, considerăm că ne lipsesc resursele pentru a progresa și îl luăm pe NU în brațe. Eu cred că avem toate resursele la îndemână și că într-adevăr, the sky is the limit.  E nevoie doar de câteva momente de reculegere, o foaie și un pix, iar restul devine istorie.

Pentru a evita un discurs patetic (dacă nu cumva am picat în panta aia deja), vă recomand un filmuleț cel puțin interesant care are toate șansele să vă scoată din zona de confort. Mi-a fost recomandat de un om drag mie și la rândul meu vă rog să rupeți 39 de minute din timpul vostru (și eventual să treceți peste detaliile regizorale).

Aș fi putut să scriu în toată perioada asta despre focurile licenței, despre minunatul concert Bon Jovi de acum 3 săptămâni sau despre super experiența mea cu caiacul în Vamă. Dar nu, astăzi voi scoate la lumină frustrările care zac în mine. Și acum haterii or să zică: „De ce rahat să vreau să te ascult pe tine?”. Scrisul e terapeutic, așa că voi face abuz de metoda asta cât mai mult. Sunt egoistă, ce pot spune?

Am realizat ceva: oamenii NU se schimbă. Orice argument mi-ar aduce cineva să cred altfel, I stick to my point. Da, oamenii se modelează, pot avea tact sau bun simț, dar nu se schimbă. Vorba aia: lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Iar dacă năravul e alimentat de „n” factori, poți să-ți iei adio de la a aduce pe cineva pe calea cea bună, as they say. Empiric vorbind, trebuie să primești 1000 de șuturi în fund dacă e nevoie, să te dea cineva cu capul de pereți până obosește sau până crapă zidul, să te lovești de prag până amorțești, etc. Yes, people need to learn the hard(est) way. Îi faci un mai mare bine cuiva provocându-i suferință decât gâdilându-l ca pe un copilaș râzgâiat. E frumos să stai în zona de confort sau să te închizi într-un balon împins de cineva, dar e mai productiv să ieși în lume și să iei lecții până înveți. Citisem pe undeva (nu-mi amintesc exact unde) că, dacă este necesar, vei primi aceeași lecție la infinit până când o vei învăța. Ea va veni deghizată, iar tu va trebui să te prinzi cum stă treaba. Nu te-ai prins? Ghinion, prietene. Viața a trecut pe lângă tine…degeaba.

Voi rezuma lecția de azi îndemnându-i pe cei care se confruntă cu oameni delăsători, egoiști sau idealiști, să le dea un bobârnac zdravăn dacă nu vor ca pe viitor viețile lor să fie compromise. E dureros, greu, iar lista de scuze poate continua, dar așa se învață lecțiile: cu efort.