You are currently browsing the tag archive for the ‘fundraising’ tag.

Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată? 😀

Advertisements

Weekend-ul viitor mă va găsi într-o stare de agitație totală și mai activă decât am fost eu vreodată (cred). Cumva se face că voi îmbina utilul cu plăcutul, unde utilul se presupune că-i primul semimaraton pe care-l voi alerga, iar plăcutul e o burgetăreală pe cinste, adicătelea voi găti burgeri și voi fi jurizată pentru asta. Dar să le luăm pe rând, zic, căci seria noilor începuturi de-abia se coace.

Pe 14 mai mă găsiți la BugerFest 2016 în spatele grill-ului pe care va sfârâi carnea numa’ bună de trântit într-o chiflă în care voi îndesa multe bunătățuri. Mai precis, voi lua parte la competiția de amatori și voi lupta pentru titlul „șefa la burgeri” pentru că pot, pentru că vreau și pentru că dragoste pentru acest preparat căruia i se face o mare nedreptate când i se pune eticheta de „fast-food”, desigur, în cel mai peiorativ sens posibil.

Dragostea pentru burgeri m-a năpădit după ce am trecut pragul Switch.eat, iar de atunci am mișunat încolo și-ncoace în căutare burgerului perfect și am încercat burgerii oferiți de câteva localuri despre care se spune că i-ar face pe cei mai buni din oraș, dar am ajuns și in the dark side și pe cuvânt că numai prăjiturici nu găsești acolo. Oh, well, în momentul ăla m-am trezit eu mai brează, am dat drumul la foc și am pus de niște primi burgeri de a stat mâța-n coadă. Încă circulă printre noi legenda care ar spune că nu-s tocmai paralelă cu gătitul (de burgeri) și mi-am dat pe spate prietenii cu câteva exemplare suculente…cam literalmente, pentru că deh, orice festin își are consecințele sale. Mai jos e o poză cu „micuții”, ei fiind imboldul pentru o asemenea decizie. Eu sper să fiu pe podium, iar a doua zi să zburd glorioasă pe traseu.

Homemade burgers

Pam-pam, iată că mi-am pasat singură mingea la fileu și în ordinea numerelor de pe tricouri am ajuns la numero dos, care de fapt e a big first: primul semimaraton pe care îl voi alerga, și nu oricum, ci pentru Hospice Casa Speranței. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, cei de la Hospice sunt pionieri în îngrijirea paliativă în România și centru de excelență pentru Europa de Est. Datorită lor peste 18 000 de oameni, aflați într-o cursă nedreaptă, au găsit alinare și au aflat cum își pot păstra demnitatea în fața bolii. Pentru statul român, din păcate, acești oameni fac parte dintr-o statistică, atât. În cei șase ani de când sunt voluntar Hospice am învățat cât de prețios este sprijinul atunci când ușile ți se închid în nas, una câte una. Am învățat că oamenii pot întinde o mână pentru a-i ridica pe cei doborâți și le pot reda încrederea în cei din jurul lor, dispuși să pășească mai departe de pătrățica în care se află.

Cumva, de-a lungul voluntariatului, observându-i pe cei care fac mai mult și mai bine pentru semenii lor, am hotărât că-i cazul să iau taurul de coarne și să dau din picioare cu talent. Întâmplarea face că am fost omul bun la toate la suficiente evenimente majore de alergare încât să-mi găsesc ușor motivația necesară. Un an și ceva mai târziu, timp în care am mai alergat pentru Hospice, iată-mă făcând un pas în plus și marcând primul semimaraton dintr-o serie mai lungă, despre care, desigur, voi povesti cât de curând.

Am scris despre toate astea cu un scop destul de simplu, dar de impact, acela de a vă alătura demersului prin care împreună putem contribui la creșterea calității vieții bolnavilor incurabili. Dacă nu e deja cristal clear, strâng bani pentru pacienții Hospice, pe Galantom. Faceți-vă curaj, dați click aici și abuzați de butonul de donații pe cât posibil. Eu nu vă promit câte-n lună și-n stele dacă faceți asta, dar vă garantez că o să vă simțiți mai bine știind contribuția pe care ați avut-o.

Ați băgat la cap, da? Pe 14 și pe 15 mai avem treabă. Să sfârâie grătarele și să galopeze picioarele.

Acum un an și ceva m-am apucat de alergat constant și susținut sau, mă rog, cu pauze cât de cât de decente, în care am invocat intemperiile ce mi s-au pus de-a curmezișul. Cu alergările prin parc mă mai intersectasem de-a lungul anilor, dar la momentul respectiv părea să fie mai mult o corvoadă. Despre ce m-a motivat să mă apuc de alergat am mai scris într-o doară, iar atunci chiar mă pregăteam pentru Crosul Pădurii, prima competiție la care m-am înscris.

Ca să celebrez un an de când am prins microbul alergatului, duminica ce tocmai am trecut am bifat primii 15 Km la crosul organizat de Viitor Plus. De ce am alergat cei 15 Km? Nu doar ca să mă antrenez mai cu spor pentru primul semimaraton, ci și pentru componenta socială pe care acest eveniment o are. Mai pe șleau, banii din taxele de participare se duc integral către programul Pădurea Copiilor, prin intermediul căruia sunt împădurite terenurile agricole degradate din sudul țării (Doamne feri să miște statul român un deget). Cu cei de la Viitor Plus chiar am fost la câteva plantări și zău că te simți bine când știi că ai contribuit la un aer ceva mai curat pentru tine și generațiile viitoare (nu de alta, dar câteva zeci de ani cred că o să mai mișun și eu pe aici).

La capitolul antrenamente am stat decent, deși întotdeauna-i loc de mai bine. Cea mai mare distanță parcursă cap-coadă, până la cros, a fost de aproximativ 13 Km, alergați tot săptămâna trecută, într-o seară în care astrele nu s-au aliniat tocmai la milimetru, dar I survived the challenge. După ce s-a dat startul am pornit vioi și am oscilat de-a lungul cursei între 05:30 min/km și 06:00 min/km, iar la km 13-14 am fost o țestoasă veritabilă, ca în final să am un pace de 05:58 min/km. M-am aruncat în brațele finish-ului cu un sprint pe ultimii 200 de metri, ocazie cu care m-am schimonosit ceva de groază, așa cum se vede mai jos, dar m-am ambiționat să îngraș porcu-n ajun, vorba aia. Am trecut de poartă la 01:27:38, nu-i prea rău pentru început, dar nădăjduiesc că la semi o să am un joc de glezne mai bine pus la punct. Doar ne depășim limitele, nu? Că tot am pomenit semimaratonul ce va să vie în mai, anul acesta voi alerga din nou pentru Hospice Casa Speranței, iar până atunci fac apel la buzunarele darnice să se hazardeze într-ale donatului, dar despre asta voi povesti pe larg în curând.

Rezultate Crosul Pădurii 2016

Să ne vedem cu bine pe traseu și până una-alta #theroadto21 goes on. Am fugit.

Așa cum scriam acum două săptămâni, Balerinele lu’ Soare, într-o formulă nouă, dar cu o iuțeală de picior cum arareori ți-e dat să întâlnești, și-au luat și de data asta inima în dinți și au „dansat” grațios pe o distanță dublă față de ultima prestație. Nu am leșinat, nu am mai purtat tutu-uri, dar ne-am bătut recordurile personale și ne-am simțit teribil de bine.

Duminică dimineața ne-am strâns gașca de balerine și ne-am tras în poze la standul la Galantom că cică ne-au făcut statuie. Departe de noi să vrem să fim în centrul atenției, dar aparatul ne iubește, ce pot să zic. După ce am împărțit zâmbete, impresii și am dârdâit un pic de frig, subsemnata, prima responsabilă într-ale „baletului” la maraton, s-a așezat cuminte la coadă, așteptând startul. Îmi pare rău că m-am dus prea din vreme în „țarc”, dar treburile păreau să se cam aglomereze. În fine, la 9:30 s-a dat startul, iar eu l-am pornit pe sfântul Endomondo cam prea din vreme, mai exact cu aproape 200 de metri inainte să trec pe la poarta de start. Aplicația m-a tras de urechi că am avut un start leeent, dar am mers alături de alte câteva mii de oameni, până când am reușit să ne dezlănțuim. Primul kilometru l-am început în forță, deși îmi propusesem să-mi stăvilesc această forță intrinsecă, dar pe parcurs m-am mai temperat. În mare parte a traseului am urcat: ba pe la Casa Poporului, ba pe Calea Victoriei, ba pe Câmpineanu, înainte de finalul apoteotic, motiv să înjur pe cine m-a pus să fac prima tură. Oh, wait…

Traseul a fost fain și am simțit energia celor din jur. Nu am avut mulți suporteri pe traseu, dar cei care erau făceau galerie frumoasă. Pe lângă Sala Palatului am remarcat o doamnă în vârstă, foarte cochetă, care aplauda încontinuu și nu ne mai scotea dintr-un „Bravo!”. Am mai văzut mămici cu copii care băteau palma cu alergătorii și tot felul de oameni care zâmbeau și ne încurajau. La polul opus au fost toți ceilalți bucureșteni inflamați că peste 10 000 de nebuni au paralizat traficul. Oameni buni, nu v-ați bucurat că 33 de km de urbe au fost redați pietonilor?

Revenind la performanțele mele „deosebite”, m-am bucurat că mi-am depășit recordul personal și că pe cei 10.50 km am scos un timp de 1:05:43. De fapt și de drept, distanța totală alergată a fost de aproape 11 km pentru că de la check point până la coechipiera balerină, care mă aștepta să-i predau chip-ul, am mai alergat câteva sute de metri, iar ceasul mi-a indicat 1:06:53 cu totul. Așa cum spuneam mai sus, nu m-am bazat foarte mult pe Endomondo, bine că am avut și ceas la mână. Cu toate că timpul scos nu este atât de impresionant, pentru mine a fost nesperat bun având în vedere cât de neantrenată m-am prezentat (curse you, sinuzită!) și a fost prima oară când am alergat atât de mult. La Brașov cei 10 km alergați au fost chinuitori și am luat pauze de mers, de data asta organismul meu a fost mai pregătit și tind să cred că vorba aia cu „ascultă-ți corpul” este foaaaarteee relativă.

Că tot am pomenit de Galantom, prin alergarea noastră am susținut platforma și oamenii faini din spatele ei, iar donațiile nu s-au oprit aici, încă mai avem treabă de făcut. Dacă vreți să știți cum puteți susține dezvoltarea platformei și ce se întâmplă efectiv cu banii strânși, aruncați o privire aici și apoi încă o privire pe rezultate. Just sayin’.

Ne vedem data viitoare, cu sau fără tutu, poate în altă formulă sau poate ne bate gândul să terminăm primul semimaraton la primăvară. 🙂

Balerinele lu' Soare

În mai puțin de două săptămâni o comitem din nou. Nu știm dacă o să purtăm toți patru tutu-uri, de fapt, nici nu mai suntem aceiași patru, dar avem aceeași determinare. Suntem Balerinele lu’ Soare, reinventate și cu pași sprinteni, una mai iute de picior ca cealaltă. Astea suntem noi: una bucată blonzime, neantrenată în momentul de față, sperând că până atunci nu mai port mucii târâș după mine, una bucată balerină hartistă în ale condeiului și grațioasă nevoie mare, una bucată balerină nou cooptată, cunoscută sub numele de cod ăl’ creț de respira greu și trebuia momit cu Kinder felie de lapte și, desigur, ăl mai astru dintre aștri, Soare, un bărbos cu suflet mare.

În luna mai am întors privirele pe traseu (unii dintre noi au fost trași de tutu, mama lor de…de…), am zâmbit, am transpirat și am susținut o cauză de suflet, alergând pentru Hospice Casa Speranței. Acum îi vom susține pe prietenii de la Galantom. Zic prieteni nu doar pentru că îi cunosc și-mi sunt dragi, ci și pentru că sunt prietenii unei comunități întregi închegate în jurul unui proiect cu impact social. Dacă zilele trecute ziceam că ne alăturăm celorlalți 1373 de fundraiseri, astăzi am constatat că numărul lor a sărit de 1400 și nu pot decât să mă bucur pentru că oamenii de bine se fac văzuți și îi angrenează pe cei din jurul lor în demersul de a susține activ cauzele în care cred și pentru care luptă. În ei, cei care au făcut posibilă platforma Galantom, credem și noi și știm că fără ei ar fi fost mai greu ca atâția oameni generoși să fie aduși laolaltă.

Așadar, pe noi ne găsiți la Maratonul Internațional București, cu sau fără tutu-uri, mai rapizi sau mai împiedicați, dar cu aceeași voie bună și veșnic zâmbăreți. Hai pe 4 octombrie pe traseu! Până una-alta, suntem AICI.

Les Ballerines du Soleil

Întreb asta pentru că pe 17 mai, la OMV Petrom Bucharest Half Marathon, am constatat și eu că nu ne-a lovit originalitatea atât de tare atunci când ne-am tras metri de tul înnodat pe șolduri. Dar acum fie vorba între noi, altfel întorci privirile când ești bărbos și ți se fâlfâie…tutu-ul, bineînțeles.

Acum câteva săptămâni scriam despre cum mă pregătesc să alerg la Semimaraton alături de trei coechipieri pe cinste, iar acum, tardiv, în stilu-mi caracteristic, rememorez ce a însemnat pentru mine evenimentul ăsta.

În ziua precedentă alergării am voluntărit cu drag și spor pentru cursa copiilor și am mișunat mai mult sau mai puțin pe la înscrieri, pe unde au trecut sute de copii nerăbdători. M-a bucurat să văd atâta determinare la cei mici și uneori chiar cred că ne bat la curu’ gol, dar asta-i altă discuție. Ce n-am înțeles, în schimb, e ce a căutat Mecu’ în toată ecuația asta, că păcatele nu și le spală ei așa. Then again, să lăsăm această dialectică pe altă dată. „Ușor” praf de oboseală, după ce mi-am terminat norma, am tras de tutu una din balerine și ne-am încumetrit până la cortul Hospice, de unde am ridicat kiturile de alergare, ca a doua zi să putem defila în echipament complet. Vedeți mai jos cam ce „costumații” am avut.

Duminică, ne-am adunat trei sferturi de echipă în Piața Constituției, ne-am pupat ca la Milano și l-am sacrificat întâi pe bărbos, care înțeleg că a făcut ravagii pe traseu și chiar a fost tras de tutu de câteva ori (care ai fost, mă?). Eu am mai hoinărit ceva vreme prin zonă și apoi realizând că trebuie să preiau ștafeta de la Piața Muncii, m-am încălzit puțin până la Unirii la metrou, sperând că ajung la timp. Am ajuns și am așteptat, și am așteptat și apoi dintr-o dată m-am văzut cu chip-ul prins de gleznă, teoretic pregătită să alerg 6 km. I-am alergat, mai cu spor, mai cu durere de spate (că subsemnata aparent e ușor defectă) și când am urcat spre Calea Victoriei am simțit o mare ușurare predând ștafeta. Distanța asta e o nimica toată pentru majoritatea celor prezenți acolo pe traseu și nu numai, dar când te lovește soarele în cap, iar apa din pahar îți nimerește cel mai puțin fix gura, e cam nasol. Așa că dacă e să mă laud cu ce timp am scos, well, vreo 35 de minute și ceva. O fi bine, o fi rău? Cert e că data viitoare mă costumez într-un butoi cu apă, poate așa am mai mare noroc. Overall, timpul real pe care l-am avut a fost de 01:58:39 și am ieșit pe locul 115 din 439, deci nu am fost chiar praf.

La finish am ajuns toate patru balerinele sau balerinii, cum vreți voi, și ne-am fâlfâit tutu-urile în urale și aplauze. Înțeleg că de acum suntem faimoși, dar și mai important, de acum niște pacienți îngrijiți de Hospice Casa Speranței au parte de câteva momente de demnitate. Acesta a fost scopul nostru, mai mult decât să provocăm râsete necontenite, ne-am dorit să producem schimbare și sperăm că am și reușit. Pentru că donațiile continuă, dați un click AICI și alăturați-vă unor oameni de bine.

Tutu-uri deja ne-am tras, așa că întrebarea rămâne: ce purtăm la toamnă?

Scenariu: se ia una bucată blonzime, se adaugă ingredientele secrete, the usual stuff: sugar, spice and everything nice și se ornează cu un tutu, se aruncă în cazanul cu săptămâni de antrenamente de alergare, mai ceva ca un câine în jurul cozii, iar adițional se și trag căștile în urechi cu ceva supărare pe viață. Turele în jurul lacului sunt mai amuzante dacă avem și niște câini cu sau fără stăpâni, cu poftă de copănele balerinice (de altfel, am auzit ca merg cu o legătură de leurdă, că tot e în sezon). După ce se atinge viteza maximă (pentru 10 metri probabil, că cică așa te încurajează prietenul Endomondo), se trage un șut în tutu, pardon în moral, și se continuă antrenamentul (ceeeee? n-am terminat după 1 km?), presărat cu admirat copăceii plini de puf, care-ți intră și ăla care pe unde, și meditat asupra nemuririi sufletului. Dacă n-am adormit între timp, se trece la pasul următor: alergat alături de câteva mii de bezmetici, că e cool să schimbi impresii pe traseu despre cele mai noi tendințe în moda alergăcioșilor (am investit mai mulți bani în echipamentul de alergare decât în hainele cumpărate în ultimul an de zile, trust me). Bear with me în tot acest scenariu, că de-abia acum devine interesant.

Anul acesta la OMV Petrom Bucharest Half Marathon voi avea două roluri: de voluntar și de alergător, pentru că da, așa cum scriam acum două luni, am început să-mi mișc fizicul cu spor. De câteva luni alerg ca bezmetica prin parc (mă rog, nu alerg foarte rapid) pentru că am descoperit cât de faină poate fi activitatea asta și iată-mă acum împăcând utilul cu plăcutul. De ce spun asta? Pentru că am făcut echipă cu alți trei oameni dragi și frumoși și am promis că vom da o reprezentație pe cinste pe străzile Bucureștiului, în data de 17 mai. Ne-am „tras” în poză (dovadă stă cover photo-ul de pe feisbuc), ne-am ales un nume șmecher (cică pe unu’ dintre noi l-ar chema Soare) și ne-am promis că nu o să ne împiedicăm prea tare în tutu-uri pe traseu. De ce facem asta? Ca să redăm demnitatea pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței.

Aici am ajuns în punctul povestirii unde protagoniștii nu mai suntem noi, ci voi, cei care vă puteți alătura acestui demers. Cum? Păi simplu, intrând pe pagina noastră de Galantom (o platformă de fundraising minunată despre care voi scrie cât de curând) și făcând un gest simplu, dar valoros, și anume: donând bani pentru acești pacienți care au atâta nevoie de sprijin. Ca să nu mă mai pierd în cuvinte, dați click AICI și donați atât cât puteți, dar faceți acest pas măreț. Ce promitem noi în schimb? Recunoștință eternă și un joc de glezne de o să crape toate balerinele de ciudă. 😀

Despre Hospice Casa Speranței am tot scris în ultimii ani, iar pe cei care încă nu îi cunosc (greu de crezut) îi invit să intre pe site-ul lor și să citească despre ce face acest ONG minunat din ’92 încoace. Eu atât vă zic: Hospice a introdus conceptul de îngrijire paliativă și a oferit pentru prima dată servicii specializate de acest tip, în România, iar în 23 de ani de existență a adus alinare și speranță pentru peste 14 000 de pacienți. Mult, puțin? Voi decideți. Atunci când o boală incurabilă te îngenunchează, iar statul nu dă nici măcar doi bani pe tine, este reconfortant să știi că există niște oameni care lucrează pentru a-ți reda demnitatea până în ultima clipă.

Eu mi-am terminat pledoaria, pentru voi de-abia de aici începe povestea Hospice.

Cea mai șmecheră balerină care aleargă pentru Hospice

 

Photo credit: Robert Lazăr, care s-a ocupat de „înfrumusețarea” mea.