You are currently browsing the tag archive for the ‘motivational’ tag.

Am amânat postarea asta ceva timp, dar iată că săptămâna a debutat fix cu gândurile mele despre începuturile noi care mi-au marcat primele luni ale acestui an.

Despre primul meu traseu serios pe munte, care s-a întâmplat la începutul lunii februarie, am scris deja și de atunci tot recitesc rândurile alea, dorindu-mi să reiau experiența over and over again (serios, când mai băgăm un munte? :D). Pe lângă urcatul pe munte, 2015 s-a dovedit a fi destul de darnic cu mine și nu m-a mai găsit în letargia de acum câțiva ani, stare datorată frustrării că lucrurile nu se întâmplă în ritmul și după scenariul închipuit. De atunci mi-am cam promis că o să mă feresc de rezoluțiile de început de an din simplul motiv că da, calculele sunt bune, dar uneori mai dă cu virgulă și planurile s-ar putea să nu iasă ca pe foaie și să se lase cu insatisfacții și mai știu eu ce.

Ziceam că 2015 a început în forță și încă mă minunez, dar îmi doresc să mă și țină așa. După 3 ani jumate petrecuți la sânul corporației, pruncul s-a desprins, mai sigur pe el, mai călit și mai deschis, s-a aruncat în brațele agenției. Este o cultură organizațională diferită, pe care încerc s-o înțeleg și s-o adopt sau mă rog, să mă adopte ea pe mine. În corporație am învățat ce presupune disciplina la locul de muncă, îndeosebi disciplina personală. Nu vorbesc aici despre vreun regim care te încătușează (deși poate fi și ăsta un efect secundar), din contră, discut despre o rigurozitate care îți poate salva fundu’ de multe ori, dacă îi dai de cap. Organismul ăsta construit pe ierarhii poate crea repulsie multora, dar pentru călire recomand măcar 2 ani trăiți aici, o să priviți munca cu alți ochi. Shift-ul profesional nu a fost singurul pe care l-am făcut în perioada asta, pentru că subsemnata are un nou coleg de apartament, bărbos, de treabă și (i)responsabil. :))

Lucrurile nu se opresc aici, că na, am zis deja că sunt pe val. Din postura de voluntar (și) la evenimente sportive (anul ăsta am început în forță cu Semimaratonul Gerar și Winter Tri), voi trece în cea de participant, iar în data de 17 mai voi alerga la OMV Petrom Bucharest Half Marathon alături de 3 oameni dragi mie pentru o cauză în care cred de peste 5 ani și care a stat la baza motivației de a mă apuca serios de voluntariat: Hospice Casa Speranței. Între timp o să mă încălzesc la Crosul Pădurii, în beneficiul ViitorPlus. Motivația pentru alergat am găsit-o în cei pe care i-am susținut prin acțiunile mele de voluntariat la diverse evenimente, pentru că pe mulți dintre ei îi admir pentru ceea ce fac, mai ales pentru cei din jurul lor, rupându-și genunchii kilometri întregi. Eu, deși am o frumoasă scolioză care mi-a aruncat un disc mai încolo decât îi era locul, deci teoretic nu am voie să alerg, sunt dispusă să fac asta cu pași mici și să-mi depășesc limitele.

Mă bucur că am reușit să fac „inventarul” ăsta pentru prima parte a anului și sunt convinsă că there are so many great things yet to come, așa că 2015, te rog fii un an excelent, would you?

Advertisements

Poate întrebarea este puțin generală și ar trebui să luăm în considerare anumite etape ale vieții și cadre de desfășurare. Oricum ar fi, subiectul este sensibil pentru mulți și Doamne ferește să mă vizez cumva pe mine aici. În ultimul timp m-am gândit la ce mă motivează în prezent și ce mă poate ține motivată pe viitor. Specific, mă refer la parcursul profesional.

De vreo două luni încoace, am o altă activitate la muncă și am făcut mutarea de pe front office pe back office. Motivația nu a fost financiară, pentru că oricum banii sunt mai puțini, dar nevoia de a învață (alt)ceva m-a determinat să îmbrățișez decizia asta cu încredere. It’s no biggie până la urmă, nu am de gând să am o carieră „strălucitoare” din așa ceva, dar altceva vreau să subliniez: uneori, nu banii reprezintă fundamentul pentru decizii ce țin de dezvoltarea personală & co. (bineînțeles, fiecare având perspectiva unică asupra dezvoltării personale, întrucât unii consideră că dacă dorm cât e ziua de lungă, tare departe au ajuns, dar asta e altă mâncare de pește).

Banii nu reprezintă totul, deși vreau (mai) mulți, de ce să fiu ipocrită. Întorcând problema asta pe toate părțile, am observat că în general ne facem un mare defavor încercând să ne comparăm constant cu alte persoane și să tindem către un anumit statut cu care ne identificăm sau nu. E ok să poți să ai siguranța și jemanfișismul pe care banii ți le aduc, dar asta e o motivație care-și pierde din intensitate pe parcurs. Chiar la mine la muncă se încearcă de vreo lună și ceva un program de motivare non-financiară care constă în diverse workshop-uri și cursuri și pot spune cu mâna pe inimă că are rezultate pozitive, stimulând și alte nevoi.

Am început să mă gândesc mai serios la motivație având și o discuție în familie legată de posibilitatea mamei de a avansa pe scara ierahică, numai că uite, banii chiar nu reprezintă o motivație suficient de puternică încât să faci shift-ul la o anumită vârstă. E aiurea când dezvoltarea personală se bate cap în cap cu factorii biologici și e și mai aiurea când încerci să tragi de alții. În momentul de față pot recunoaște că da, mă motivează dezvoltarea mea personală pentru ca ea aduce cu sine bani mai mulți, acum sau mai târziu, și cred cu tărie că orice motivație financiară este efemeră. Cred că motivația se poate schimba pe parcurs și cred că oricât te-ar împinge alții de la spate, doar tu poți să te impulsionezi suficient încât să ajungi acolo unde vrei. Așadar, luați-vă un tip de gândire și reflectați serios asupra motivațiilor personale și a repercusiunilor asupra vieții.

We are all a bunch of cowards! Striking, huh? Cine a spus că viața este suma alegerilor noastre a fost un mare om, mare caracter. Dar ce se întamplă când cenzurăm emoțiile noastre, strângerea aia de inimă? Da, vorbesc despre momentul ăla de “nebunie” în care simțim o nevoie stringentă să spunem lucrurilor pe nume. Ei, bine, atunci (ne) gândim prea mult (ironic, când ar trebui realmente să raționăm, nu o facem) and the moment is gone. Yey. Și uite așa viața ajunge să fie mai degrabă un amalgam de reprimări și refulări care conduc la binemeritate frustrări și insatisfacții personale (you didn’t see this coming either, right?).

Poate sunt de vină ieșirile mult prea lungi cu bicicleta pentru filozofeala asta, ieftină ar spune unii. Dar uneori simt nevoia să-mi dau mai mult de două bobârnace pentru lașitatea și teama de care dau dovadă. În fond, de ce atâta autocenzură? Pentru a-i menaja pe ceilalți, să fie de vină frica de a nu ne fi împărtășite emoțiile/gândurile sau ne dă moralitatea afară din casă?

And now I ask you: dacă ai putea da timpul înapoi ai face alte alegeri? Would you speak out your mind properly, fără a mai despica firu-n patru? Sometimes we should really live by the Carpe diem! dictum.

Q.E.D.

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Error: Twitter did not respond. Please wait a few minutes and refresh this page.

Advertisements