You are currently browsing the tag archive for the ‘oameni’ tag.

Anul 2012 a fost un an pe linia de plutire. Au fost momente mai bune, momente mai puțin bune, dar sfârșitul său m-a găsit într-o amorțeală și inerție, pe care mă chinui s-o înțeleg. Am adunat frustrări de-a lungul anului, frustări care mi se cam datorează mie în mare parte. Am încercat să schimb locul de muncă și nu a mers, iar atunci când lucrurile nu au ieșit cum am vrut m-am complăcut mințindu-mă că poate mai merge așa. Dar, nu mai merge și nu mai e bine. 2013 vreau să fie un an diferit, care să mă găsească altfel și în care să termin once and for all lucrurile de care mă apuc cu entuziasm dar pe care se pune praful.

Anul 2012 a fost un an în care mi-am cântărit relațiile cu ceva mai multă atenție. Când eram mică (adică acum vreo 6-7 ani) îmi doream să aparțin unui grup și să am „n” prieteni. Slavă cerului, m-am maturizat destul de repede. Da, e ok să-ți faci relații pentru că, who knows, pe viitor te pot ajuta, însă niciodată nu mi-a plăcut să fiu o parvenită și să mă apuc să pup lumea-n cur, it’s not me. Poate sunt mai dubioasă, dar îmi place să realizez lucruri mărețe pe spinarea mea fără să port povara pilelor și a favorurilor care vor trebui întoarse mai devreme sau mai târziu. Drumul e mai anevoios așa, dar it might help on long term. Cât despre oamenii apropiați mie, chiar îi număr pe degete și mă mândresc cu asta, pentru că știu că sunt oameni de calitate (cu defectele lor, dar mă completează). Și apropo de asta, anul ăsta de ziua mea, wall-ul meu de Facebook a arătat mult mai bine. Am decis cu câteva săptămâni înaintea aniversării să șterg data nașterii and boy, was I grateful. În felul ăsta, nu am mai primit zeci de urări de la oameni pentru care nu contez și care nu sunt prezenți în viața mea și m-au bucurat cuvintele calde ale celor apropiați. Da, am avut nevoie de mai multă liniște și din punctul ăsta de vedere în 2013 voi fi și mai selectivă.

2013, listen to me: anul ăsta vreau să mă vezi crescând…bine, vreau să mă vezi mai motivată, vreau să mă vezi învățând lucruri noi și relevante pentru activitatea mea, vreau să vezi blogul meu pitic crescând odată cu mine și vreau să mă implic mai mult în relațiile pe care le am. Mark my words, 2013!

Advertisements

De câțiva ani am sentimentul că am devenit un Grinch și pun sub semnul întrebării sentimentele contradictorii pe care le am în perioada Crăciunului. Nu are nicio legătură cu semnificația sărbătorii, ci cu raportarea mea la ea și de fapt, la tot ce se întâmplă în ultimul timp.

Îmi amintesc că atunci când eram mică eram entuziasmată și gustam cu plăcere toate tradițiile conexe Crăciunului. Momentul în care primeam cadourile căpătase o asemenea importanță încât îi dedicam multe clipe de visare cu ochii deschiși în tot restul anului. Acum, mă bucur mai ales când fac cadouri (greu de crezut pentru unii), dar mă întreb totuși de ce avem nevoie doar de o singură zi pe an pentru „a fi mai buni”. Chiar am ajuns să disprețuiesc toată forfota asta aproape inutilă și mă deranjează când văd atâta bătaie pe cadouri și pe coșurile cu carne. De ce? Serios. Facebook-ul a fost invadat și anul ăsta cu poze cu reni, brazi și mesaje motivaționale, pentru că așa este la modă. Prea multă zarvă atunci când este nevoie de liniște. Prea multă ipocrizie atunci când este nevoie de sinceritate. Exces de culoare acolo unde nu este nevoie.

Și pentru a fi excepția de la regulă, am ales să scriu despre dezamăgirea mea, despre inerția în care trăiesc în perioada asta și despre nevoie de a vedea binele mai des decât în această zi a anului. Singurul imbold l-a reprezentat familia, pentru că într-adevăr ăsta este unul din puținele momente din an în care stăm în tihnă la masă și ne mai întrebăm de sănătate. Aşadar, îmi doresc să mai ajung să simt Crăciunul ca pe ceva frumos şi să nu se transforme an de an într-o sărbătoare mai degrabă apăsătoare, care scoate la iveală toate golurile noastre.

Cum epifaniile astea te lovesc de obicei când prestezi activități nu tocmai destinate filosofării, ședeam eu astăzi la duș și am avut REVELAȚIA (printre altele că ar fi cazul să nu mai las blogul ăsta în paragină, nu de alta dar tare bine mai e să ai unde să-ți verși of-ul). Marea revelație vine pe fondul unor angoase legat de job/job-uri în general și al întrebării care mă macină de ceva timp încoace: „Tu ce vrei să faci mai departe?” (întrebare care mi-a fost adresată de cel puțin trei ori în ultima vreme). Cumva încă mă ascund în spatele unor răspunsuri diplomatice, but it keeps haunting me. Fără dar și poate sunt o mare cinică: urmez un master cel puțin interesant, dar nu mă regăsesc în aproape nimic din ce se întâmplă acolo, iar în ceea ce privește job-ul…eh, asta e altă poveste, esența fiind aceeași.

Trecând peste cinism și insecuritate și alte bălării de genul asta, ideea timidă care a răsărit în timp ce picurii fierbinți cădeau râuri-râuri pe corpul subsemnatei se referă la limitările pe care ni le impunem. Mai mult decât atât, media ni le impune: românii sunt lipsiți de resurse, nu au un viitor în față, sunt săraci, sunt inferiori altora și lista poate continua. Poate exagerez pe alocuri, dar încurajările sunt rarisime. Protestez și eu în felul meu în fața gargarei ăsteia. Ca oameni în general, avem așteptări prea mici de la noi, considerăm că ne lipsesc resursele pentru a progresa și îl luăm pe NU în brațe. Eu cred că avem toate resursele la îndemână și că într-adevăr, the sky is the limit.  E nevoie doar de câteva momente de reculegere, o foaie și un pix, iar restul devine istorie.

Pentru a evita un discurs patetic (dacă nu cumva am picat în panta aia deja), vă recomand un filmuleț cel puțin interesant care are toate șansele să vă scoată din zona de confort. Mi-a fost recomandat de un om drag mie și la rândul meu vă rog să rupeți 39 de minute din timpul vostru (și eventual să treceți peste detaliile regizorale).

Aș fi putut să scriu în toată perioada asta despre focurile licenței, despre minunatul concert Bon Jovi de acum 3 săptămâni sau despre super experiența mea cu caiacul în Vamă. Dar nu, astăzi voi scoate la lumină frustrările care zac în mine. Și acum haterii or să zică: „De ce rahat să vreau să te ascult pe tine?”. Scrisul e terapeutic, așa că voi face abuz de metoda asta cât mai mult. Sunt egoistă, ce pot spune?

Am realizat ceva: oamenii NU se schimbă. Orice argument mi-ar aduce cineva să cred altfel, I stick to my point. Da, oamenii se modelează, pot avea tact sau bun simț, dar nu se schimbă. Vorba aia: lupul își schimbă părul, dar năravul ba. Iar dacă năravul e alimentat de „n” factori, poți să-ți iei adio de la a aduce pe cineva pe calea cea bună, as they say. Empiric vorbind, trebuie să primești 1000 de șuturi în fund dacă e nevoie, să te dea cineva cu capul de pereți până obosește sau până crapă zidul, să te lovești de prag până amorțești, etc. Yes, people need to learn the hard(est) way. Îi faci un mai mare bine cuiva provocându-i suferință decât gâdilându-l ca pe un copilaș râzgâiat. E frumos să stai în zona de confort sau să te închizi într-un balon împins de cineva, dar e mai productiv să ieși în lume și să iei lecții până înveți. Citisem pe undeva (nu-mi amintesc exact unde) că, dacă este necesar, vei primi aceeași lecție la infinit până când o vei învăța. Ea va veni deghizată, iar tu va trebui să te prinzi cum stă treaba. Nu te-ai prins? Ghinion, prietene. Viața a trecut pe lângă tine…degeaba.

Voi rezuma lecția de azi îndemnându-i pe cei care se confruntă cu oameni delăsători, egoiști sau idealiști, să le dea un bobârnac zdravăn dacă nu vor ca pe viitor viețile lor să fie compromise. E dureros, greu, iar lista de scuze poate continua, dar așa se învață lecțiile: cu efort.

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Error: Twitter did not respond. Please wait a few minutes and refresh this page.

Advertisements