You are currently browsing the tag archive for the ‘OMV Petrom Bucharest Half Marathon’ tag.

Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată? 😀

Advertisements

Weekend-ul viitor mă va găsi într-o stare de agitație totală și mai activă decât am fost eu vreodată (cred). Cumva se face că voi îmbina utilul cu plăcutul, unde utilul se presupune că-i primul semimaraton pe care-l voi alerga, iar plăcutul e o burgetăreală pe cinste, adicătelea voi găti burgeri și voi fi jurizată pentru asta. Dar să le luăm pe rând, zic, căci seria noilor începuturi de-abia se coace.

Pe 14 mai mă găsiți la BugerFest 2016 în spatele grill-ului pe care va sfârâi carnea numa’ bună de trântit într-o chiflă în care voi îndesa multe bunătățuri. Mai precis, voi lua parte la competiția de amatori și voi lupta pentru titlul „șefa la burgeri” pentru că pot, pentru că vreau și pentru că dragoste pentru acest preparat căruia i se face o mare nedreptate când i se pune eticheta de „fast-food”, desigur, în cel mai peiorativ sens posibil.

Dragostea pentru burgeri m-a năpădit după ce am trecut pragul Switch.eat, iar de atunci am mișunat încolo și-ncoace în căutare burgerului perfect și am încercat burgerii oferiți de câteva localuri despre care se spune că i-ar face pe cei mai buni din oraș, dar am ajuns și in the dark side și pe cuvânt că numai prăjiturici nu găsești acolo. Oh, well, în momentul ăla m-am trezit eu mai brează, am dat drumul la foc și am pus de niște primi burgeri de a stat mâța-n coadă. Încă circulă printre noi legenda care ar spune că nu-s tocmai paralelă cu gătitul (de burgeri) și mi-am dat pe spate prietenii cu câteva exemplare suculente…cam literalmente, pentru că deh, orice festin își are consecințele sale. Mai jos e o poză cu „micuții”, ei fiind imboldul pentru o asemenea decizie. Eu sper să fiu pe podium, iar a doua zi să zburd glorioasă pe traseu.

Homemade burgers

Pam-pam, iată că mi-am pasat singură mingea la fileu și în ordinea numerelor de pe tricouri am ajuns la numero dos, care de fapt e a big first: primul semimaraton pe care îl voi alerga, și nu oricum, ci pentru Hospice Casa Speranței. Pentru cei care au deschis televizoarele mai târziu, cei de la Hospice sunt pionieri în îngrijirea paliativă în România și centru de excelență pentru Europa de Est. Datorită lor peste 18 000 de oameni, aflați într-o cursă nedreaptă, au găsit alinare și au aflat cum își pot păstra demnitatea în fața bolii. Pentru statul român, din păcate, acești oameni fac parte dintr-o statistică, atât. În cei șase ani de când sunt voluntar Hospice am învățat cât de prețios este sprijinul atunci când ușile ți se închid în nas, una câte una. Am învățat că oamenii pot întinde o mână pentru a-i ridica pe cei doborâți și le pot reda încrederea în cei din jurul lor, dispuși să pășească mai departe de pătrățica în care se află.

Cumva, de-a lungul voluntariatului, observându-i pe cei care fac mai mult și mai bine pentru semenii lor, am hotărât că-i cazul să iau taurul de coarne și să dau din picioare cu talent. Întâmplarea face că am fost omul bun la toate la suficiente evenimente majore de alergare încât să-mi găsesc ușor motivația necesară. Un an și ceva mai târziu, timp în care am mai alergat pentru Hospice, iată-mă făcând un pas în plus și marcând primul semimaraton dintr-o serie mai lungă, despre care, desigur, voi povesti cât de curând.

Am scris despre toate astea cu un scop destul de simplu, dar de impact, acela de a vă alătura demersului prin care împreună putem contribui la creșterea calității vieții bolnavilor incurabili. Dacă nu e deja cristal clear, strâng bani pentru pacienții Hospice, pe Galantom. Faceți-vă curaj, dați click aici și abuzați de butonul de donații pe cât posibil. Eu nu vă promit câte-n lună și-n stele dacă faceți asta, dar vă garantez că o să vă simțiți mai bine știind contribuția pe care ați avut-o.

Ați băgat la cap, da? Pe 14 și pe 15 mai avem treabă. Să sfârâie grătarele și să galopeze picioarele.

Acum un an și ceva m-am apucat de alergat constant și susținut sau, mă rog, cu pauze cât de cât de decente, în care am invocat intemperiile ce mi s-au pus de-a curmezișul. Cu alergările prin parc mă mai intersectasem de-a lungul anilor, dar la momentul respectiv părea să fie mai mult o corvoadă. Despre ce m-a motivat să mă apuc de alergat am mai scris într-o doară, iar atunci chiar mă pregăteam pentru Crosul Pădurii, prima competiție la care m-am înscris.

Ca să celebrez un an de când am prins microbul alergatului, duminica ce tocmai am trecut am bifat primii 15 Km la crosul organizat de Viitor Plus. De ce am alergat cei 15 Km? Nu doar ca să mă antrenez mai cu spor pentru primul semimaraton, ci și pentru componenta socială pe care acest eveniment o are. Mai pe șleau, banii din taxele de participare se duc integral către programul Pădurea Copiilor, prin intermediul căruia sunt împădurite terenurile agricole degradate din sudul țării (Doamne feri să miște statul român un deget). Cu cei de la Viitor Plus chiar am fost la câteva plantări și zău că te simți bine când știi că ai contribuit la un aer ceva mai curat pentru tine și generațiile viitoare (nu de alta, dar câteva zeci de ani cred că o să mai mișun și eu pe aici).

La capitolul antrenamente am stat decent, deși întotdeauna-i loc de mai bine. Cea mai mare distanță parcursă cap-coadă, până la cros, a fost de aproximativ 13 Km, alergați tot săptămâna trecută, într-o seară în care astrele nu s-au aliniat tocmai la milimetru, dar I survived the challenge. După ce s-a dat startul am pornit vioi și am oscilat de-a lungul cursei între 05:30 min/km și 06:00 min/km, iar la km 13-14 am fost o țestoasă veritabilă, ca în final să am un pace de 05:58 min/km. M-am aruncat în brațele finish-ului cu un sprint pe ultimii 200 de metri, ocazie cu care m-am schimonosit ceva de groază, așa cum se vede mai jos, dar m-am ambiționat să îngraș porcu-n ajun, vorba aia. Am trecut de poartă la 01:27:38, nu-i prea rău pentru început, dar nădăjduiesc că la semi o să am un joc de glezne mai bine pus la punct. Doar ne depășim limitele, nu? Că tot am pomenit semimaratonul ce va să vie în mai, anul acesta voi alerga din nou pentru Hospice Casa Speranței, iar până atunci fac apel la buzunarele darnice să se hazardeze într-ale donatului, dar despre asta voi povesti pe larg în curând.

Rezultate Crosul Pădurii 2016

Să ne vedem cu bine pe traseu și până una-alta #theroadto21 goes on. Am fugit.

Întreb asta pentru că pe 17 mai, la OMV Petrom Bucharest Half Marathon, am constatat și eu că nu ne-a lovit originalitatea atât de tare atunci când ne-am tras metri de tul înnodat pe șolduri. Dar acum fie vorba între noi, altfel întorci privirile când ești bărbos și ți se fâlfâie…tutu-ul, bineînțeles.

Acum câteva săptămâni scriam despre cum mă pregătesc să alerg la Semimaraton alături de trei coechipieri pe cinste, iar acum, tardiv, în stilu-mi caracteristic, rememorez ce a însemnat pentru mine evenimentul ăsta.

În ziua precedentă alergării am voluntărit cu drag și spor pentru cursa copiilor și am mișunat mai mult sau mai puțin pe la înscrieri, pe unde au trecut sute de copii nerăbdători. M-a bucurat să văd atâta determinare la cei mici și uneori chiar cred că ne bat la curu’ gol, dar asta-i altă discuție. Ce n-am înțeles, în schimb, e ce a căutat Mecu’ în toată ecuația asta, că păcatele nu și le spală ei așa. Then again, să lăsăm această dialectică pe altă dată. „Ușor” praf de oboseală, după ce mi-am terminat norma, am tras de tutu una din balerine și ne-am încumetrit până la cortul Hospice, de unde am ridicat kiturile de alergare, ca a doua zi să putem defila în echipament complet. Vedeți mai jos cam ce „costumații” am avut.

Duminică, ne-am adunat trei sferturi de echipă în Piața Constituției, ne-am pupat ca la Milano și l-am sacrificat întâi pe bărbos, care înțeleg că a făcut ravagii pe traseu și chiar a fost tras de tutu de câteva ori (care ai fost, mă?). Eu am mai hoinărit ceva vreme prin zonă și apoi realizând că trebuie să preiau ștafeta de la Piața Muncii, m-am încălzit puțin până la Unirii la metrou, sperând că ajung la timp. Am ajuns și am așteptat, și am așteptat și apoi dintr-o dată m-am văzut cu chip-ul prins de gleznă, teoretic pregătită să alerg 6 km. I-am alergat, mai cu spor, mai cu durere de spate (că subsemnata aparent e ușor defectă) și când am urcat spre Calea Victoriei am simțit o mare ușurare predând ștafeta. Distanța asta e o nimica toată pentru majoritatea celor prezenți acolo pe traseu și nu numai, dar când te lovește soarele în cap, iar apa din pahar îți nimerește cel mai puțin fix gura, e cam nasol. Așa că dacă e să mă laud cu ce timp am scos, well, vreo 35 de minute și ceva. O fi bine, o fi rău? Cert e că data viitoare mă costumez într-un butoi cu apă, poate așa am mai mare noroc. Overall, timpul real pe care l-am avut a fost de 01:58:39 și am ieșit pe locul 115 din 439, deci nu am fost chiar praf.

La finish am ajuns toate patru balerinele sau balerinii, cum vreți voi, și ne-am fâlfâit tutu-urile în urale și aplauze. Înțeleg că de acum suntem faimoși, dar și mai important, de acum niște pacienți îngrijiți de Hospice Casa Speranței au parte de câteva momente de demnitate. Acesta a fost scopul nostru, mai mult decât să provocăm râsete necontenite, ne-am dorit să producem schimbare și sperăm că am și reușit. Pentru că donațiile continuă, dați un click AICI și alăturați-vă unor oameni de bine.

Tutu-uri deja ne-am tras, așa că întrebarea rămâne: ce purtăm la toamnă?

Scenariu: se ia una bucată blonzime, se adaugă ingredientele secrete, the usual stuff: sugar, spice and everything nice și se ornează cu un tutu, se aruncă în cazanul cu săptămâni de antrenamente de alergare, mai ceva ca un câine în jurul cozii, iar adițional se și trag căștile în urechi cu ceva supărare pe viață. Turele în jurul lacului sunt mai amuzante dacă avem și niște câini cu sau fără stăpâni, cu poftă de copănele balerinice (de altfel, am auzit ca merg cu o legătură de leurdă, că tot e în sezon). După ce se atinge viteza maximă (pentru 10 metri probabil, că cică așa te încurajează prietenul Endomondo), se trage un șut în tutu, pardon în moral, și se continuă antrenamentul (ceeeee? n-am terminat după 1 km?), presărat cu admirat copăceii plini de puf, care-ți intră și ăla care pe unde, și meditat asupra nemuririi sufletului. Dacă n-am adormit între timp, se trece la pasul următor: alergat alături de câteva mii de bezmetici, că e cool să schimbi impresii pe traseu despre cele mai noi tendințe în moda alergăcioșilor (am investit mai mulți bani în echipamentul de alergare decât în hainele cumpărate în ultimul an de zile, trust me). Bear with me în tot acest scenariu, că de-abia acum devine interesant.

Anul acesta la OMV Petrom Bucharest Half Marathon voi avea două roluri: de voluntar și de alergător, pentru că da, așa cum scriam acum două luni, am început să-mi mișc fizicul cu spor. De câteva luni alerg ca bezmetica prin parc (mă rog, nu alerg foarte rapid) pentru că am descoperit cât de faină poate fi activitatea asta și iată-mă acum împăcând utilul cu plăcutul. De ce spun asta? Pentru că am făcut echipă cu alți trei oameni dragi și frumoși și am promis că vom da o reprezentație pe cinste pe străzile Bucureștiului, în data de 17 mai. Ne-am „tras” în poză (dovadă stă cover photo-ul de pe feisbuc), ne-am ales un nume șmecher (cică pe unu’ dintre noi l-ar chema Soare) și ne-am promis că nu o să ne împiedicăm prea tare în tutu-uri pe traseu. De ce facem asta? Ca să redăm demnitatea pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței.

Aici am ajuns în punctul povestirii unde protagoniștii nu mai suntem noi, ci voi, cei care vă puteți alătura acestui demers. Cum? Păi simplu, intrând pe pagina noastră de Galantom (o platformă de fundraising minunată despre care voi scrie cât de curând) și făcând un gest simplu, dar valoros, și anume: donând bani pentru acești pacienți care au atâta nevoie de sprijin. Ca să nu mă mai pierd în cuvinte, dați click AICI și donați atât cât puteți, dar faceți acest pas măreț. Ce promitem noi în schimb? Recunoștință eternă și un joc de glezne de o să crape toate balerinele de ciudă. 😀

Despre Hospice Casa Speranței am tot scris în ultimii ani, iar pe cei care încă nu îi cunosc (greu de crezut) îi invit să intre pe site-ul lor și să citească despre ce face acest ONG minunat din ’92 încoace. Eu atât vă zic: Hospice a introdus conceptul de îngrijire paliativă și a oferit pentru prima dată servicii specializate de acest tip, în România, iar în 23 de ani de existență a adus alinare și speranță pentru peste 14 000 de pacienți. Mult, puțin? Voi decideți. Atunci când o boală incurabilă te îngenunchează, iar statul nu dă nici măcar doi bani pe tine, este reconfortant să știi că există niște oameni care lucrează pentru a-ți reda demnitatea până în ultima clipă.

Eu mi-am terminat pledoaria, pentru voi de-abia de aici începe povestea Hospice.

Cea mai șmecheră balerină care aleargă pentru Hospice

 

Photo credit: Robert Lazăr, care s-a ocupat de „înfrumusețarea” mea.

Am amânat postarea asta ceva timp, dar iată că săptămâna a debutat fix cu gândurile mele despre începuturile noi care mi-au marcat primele luni ale acestui an.

Despre primul meu traseu serios pe munte, care s-a întâmplat la începutul lunii februarie, am scris deja și de atunci tot recitesc rândurile alea, dorindu-mi să reiau experiența over and over again (serios, când mai băgăm un munte? :D). Pe lângă urcatul pe munte, 2015 s-a dovedit a fi destul de darnic cu mine și nu m-a mai găsit în letargia de acum câțiva ani, stare datorată frustrării că lucrurile nu se întâmplă în ritmul și după scenariul închipuit. De atunci mi-am cam promis că o să mă feresc de rezoluțiile de început de an din simplul motiv că da, calculele sunt bune, dar uneori mai dă cu virgulă și planurile s-ar putea să nu iasă ca pe foaie și să se lase cu insatisfacții și mai știu eu ce.

Ziceam că 2015 a început în forță și încă mă minunez, dar îmi doresc să mă și țină așa. După 3 ani jumate petrecuți la sânul corporației, pruncul s-a desprins, mai sigur pe el, mai călit și mai deschis, s-a aruncat în brațele agenției. Este o cultură organizațională diferită, pe care încerc s-o înțeleg și s-o adopt sau mă rog, să mă adopte ea pe mine. În corporație am învățat ce presupune disciplina la locul de muncă, îndeosebi disciplina personală. Nu vorbesc aici despre vreun regim care te încătușează (deși poate fi și ăsta un efect secundar), din contră, discut despre o rigurozitate care îți poate salva fundu’ de multe ori, dacă îi dai de cap. Organismul ăsta construit pe ierarhii poate crea repulsie multora, dar pentru călire recomand măcar 2 ani trăiți aici, o să priviți munca cu alți ochi. Shift-ul profesional nu a fost singurul pe care l-am făcut în perioada asta, pentru că subsemnata are un nou coleg de apartament, bărbos, de treabă și (i)responsabil. :))

Lucrurile nu se opresc aici, că na, am zis deja că sunt pe val. Din postura de voluntar (și) la evenimente sportive (anul ăsta am început în forță cu Semimaratonul Gerar și Winter Tri), voi trece în cea de participant, iar în data de 17 mai voi alerga la OMV Petrom Bucharest Half Marathon alături de 3 oameni dragi mie pentru o cauză în care cred de peste 5 ani și care a stat la baza motivației de a mă apuca serios de voluntariat: Hospice Casa Speranței. Între timp o să mă încălzesc la Crosul Pădurii, în beneficiul ViitorPlus. Motivația pentru alergat am găsit-o în cei pe care i-am susținut prin acțiunile mele de voluntariat la diverse evenimente, pentru că pe mulți dintre ei îi admir pentru ceea ce fac, mai ales pentru cei din jurul lor, rupându-și genunchii kilometri întregi. Eu, deși am o frumoasă scolioză care mi-a aruncat un disc mai încolo decât îi era locul, deci teoretic nu am voie să alerg, sunt dispusă să fac asta cu pași mici și să-mi depășesc limitele.

Mă bucur că am reușit să fac „inventarul” ăsta pentru prima parte a anului și sunt convinsă că there are so many great things yet to come, așa că 2015, te rog fii un an excelent, would you?