You are currently browsing the tag archive for the ‘Opeth’ tag.

Anul trecut, am mers prima dată Rockstadt Extreme Fest și a fost magic, chit că m-a plouat până în suflet. Anul ăsta, a fost senin, dar pesemne că Mercur a fost un pic retrograd. Am savurat reprezentațiile foarte bune ale câtorva trupe, dar la finalul festivalului, când am tras linia, am avut mixed feelings.

Am mai spus asta anterior, dar, dacă vreți să aveți un acoperiș deasupra capului în perioada festivalului, cam trebuie să faceți rezervare cu cel puțin un an de zile înainte. Cum nu poți s-o arzi mereu ca patronașul, noi ne-am mutat niște kilometri mai în sud, în Bran, la Pensiunea Cerbul Carpatin, unde am avut parte de liniște, mult verde și vedere spre Piatra Craiului, dimineața la cafea. Treaba asta ne-a scuturat de 50 de lei în fiecare seară, pentru că alții chiar o ard ca patrona$ii în perioada festivalului și te transportă la suprapreț, dar am trecut repede peste acest incovenient pentru că nu era o noutate. În prima seară am ajuns în zona festivalului cu puțin după ce începuse concertul Taine, pe care voiam să-l prind. Și ei au avut parte de aceeași problemă care urma să bântuie multe trupe pe parcursul celor patru zile: sonorizarea îndoielnică. M-am perindat în mai multe puncte să fiu sigură că într-adevăr era o problemă acolo și treaba asta n-a făcut decât s-o confirme. La Arcturus am sperat să se remedieze dar și acolo e dat cu virgulă destul de des. Trupa, în schimb, a excelat prin muzică și show. După ce anul trecut ICS Vortex a venit la REF cu proiectul numit Borknagar, anul acesta a încântat publicul cu niște avant-garde metal și o teatralitate pe care aș fi dat orice să o surprind mai în detaliu pe ecrane. Cu mulți ani de carieră în spate, pe vremea când black metal-ul norvegian lua naștere, Arcturus a pus un pic piciorul în prag și a reinventat sound-ul ăla brutal adăugând o groază de sunete dintr-un range muzical bogat (de la black metal la muzică clasică la industrial chiar și bucăți de R&B). Pe cât de experimentală e muzica lor, pe atât de gândită până la ultima notă. Ce se întâmplă pe scenă este un adevărat spectacol foarte bine pus la punct, pe care de-abia îl așteptam. Annihilator a încheiat ziua 1 cu succes, trupa fiind creditată ca parte din „The Big 4” ai Canadei. Au trecut ceva ani de când ascultam Annihilator pentru simplul fapt că thrash metal-ul nu-mi mai comunică foarte mult, motiv pentru care nu am dat pe-afară de entuziasm, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: sunetul a fost impecabil (deci se poate), au fost energici, au comunicat cu publicul, cam ce ar trebui să se întâmple la un concert.

Annihilator Rockstadt Extreme Fest 2017

Arcturus Rockstadt Extreme Fest 2017

Ziua 2 a adus cu ea niște vești nu tocmai muzică pentru urechi: toboșarul Leprous pierduse avionul, iar cei de la Kreator au rămas fără instrumente. Deznodământul a fost unul fericit: ambele trupe s-au prezentat pe scenă, cu un shift în program, încât norvegienii de la Leprous au încheiat seara. Ziceam eu că thrashu’ nu mă mai gâdilă de nicio culoare, dar Kreator mi-au plăcut. Știu că nu sunt la primul concert în România, în schimb, a fost prima dată când i-am văzut. Cu toate astea, mă gândeam numai la concertul norvegienilor care au întârziat și mai mult din cauza unor probleme de sunet. Pe la 02:15, The Valley a deschis concertul lor, iar oamenii începuseră să se mai dezmorțească după o așteptare agonizantă. Eu nu pot decât să mă bucur că au cântat mult de pe Coal și The Congregation, pe care, în ultimele săptămâni, cel puțin, le-am tot frecat. Este greu să nu te îndrăgostești de muzica lor, un progressive metal care-și trage influența din artiști precum: Radiohead, Massive Attack, Arvo Pärt, Susanne Sundfør, Behemoth și The Prodigy, după spusele lui Einar Solberg, vocalistul și principalul compozitor al trupei. Sunetul n-a dezamăgit; chiar ar fi fost culmea după toată întârzierea, iar oamenii păreau să se adune în număr din ce în ce mai mare chiar dacă ora era tardivă. După un concert de puțin peste o oră, s-au retras în aplauze, iar noi ne-am dus să inspectăm interiorul pleoapelor ca să ne reîncărcăm bateriile pentru următorul heirup.

Amazing show last night! #leprous #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

În ziua 3, am zăbovit și pe la scena mică ca să prindem două trupe ca frații: Last Hope și Them Frequencies, hardcore bulgăresc care ne-a demonstrat că vecinii noștri nu stau bine doar la capitolul turism. Comparativ cu anul trecut, am stat mult mai puțin pe la scena mică, pentru că într-adevăr aterizam acolo târziu, dar nici line-up-ul nu mi s-a părut la fel de ofertant. Cât despre scena mare, Sólstafir au ridicat și ei stacheta festivalului cu un concert absolut magic. O trupă încadrată la intersecția dintre post-metal și prog-metal, cu începuturi marcate de influențe viking și black metal, căreia nu-i înțelegi versurile, dar care depășește granițele lingvistice prin muzica ruptă din peisajele islandeze. Este o reală plăcere să-i asculți live, au o prezență scenică dichisită, se vede că sunt din alt film. Eu de-abia aștept să-i revăd în decembrie. Aș fi vrut să văd și Wolfheart, dar cum au trecut prin același shift cu care ne obișnuise ziua 2, nu am mai avut nici energia, nici dispoziția să mai zăbovesc în perimetrul festivalului, așa că m-am retras întru așteptarea preafericitului taxi la suprapreț.

Am așteptat ultima zi de festival ca pe cea mai caldă și gustoasă pâine, reușind să văd Opeth după ani de agonie și extaz. Primul și „cel mai recent” act de prezență al suedezilor a fost în 2012, în Jukebox, București, cu ocazia turneului de promovare a albumului Heritage, dar am dat skip la momentul respectiv, ca să aflu că s-a auzit prost, iar organizarea a lăsat de dorit. Aici aveam alte așteptări și n-am avut o clipă de dezamăgire. A compensat concertul August Burns Red de la scenă mică, unde a fost, cred, cea mai proastă sonorizare pe care putea s-o aibă o trupă. Vocea era atât de jos, instrumentele se distingeau cu dificultate, iar oamenii se uitau ca vițelul la poarta nouă. Vorbim de metalcore american, deci la concertul ăsta îți vine să te pui în cap, dar nimeni nu înțelegea nimic. Ploaia puternică a strâns mulți oameni în cort care erau confuzi, dar care s-au mai dezmorțit că frigul deja intra în oase. Eu am părăsit concertul la un moment dat, cu toate că voiam să-i văd pe americani. N-a fost să fie.

Despre Opeth nu știu ce se mai poate adăuga, vorbim despre o trupă cu notorietate și rezonanță pe scena prog. Au avut o prestație captivantă, cu un sunet atât de precis care-ți dădea fiori, compensând neajunsurile din celelalte zile. Vocea lui Åkerfeldt a cuprins întreaga zonă a festivalului, cu emoția și forța dată de vocea clean, dar și de pasajele de growl. Au avut un setlist echilibrat care i-a împăcat și pe unii și pe alții. Au început concertul cu Sorceress, au continuat cu piese precum Ghost of PerditionIn My Time of NeedCusp of Eternity și Heir Apparent. Pe lângă talentul muzical, Åkerfeldt este și un foarte bun stand-up comedian, cu un umor care se pliază pe fiecare public în parte, fără aceleași replici reciclate care fac înconjurul lumii. Sigur că au pomenit experiența de la castelul Bran (eu mă oftic că mă cam nimerisem odată cu ei la castel, dar la coada care era acolo mi-am luat gândul de la un meet & greet ad-hoc). În rest, mi-aș fi dorit un concert care să țină încă pe atât. La finalul celor 14 minute de Deliverance, m-am trezit din reverie când ei se pregăteau să părăsească scena. Eu sper să revină cât mai repede că au motive și fani.

Opeth, thank you for a night to remember! #opeth #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Mai am un pic și trag linia acestei ediții, care poate n-a fost cea mai reușită și te cuprinde toată ciuda din lume. Totuși, e cel mai mare festival și singurul de genul ăsta din România. Aici ai șansa să-ți dai refresh la playlist-ul de zi cu zi și ai epifanii la tot pasul, așa că fiecare ediție merită s-o surclaseze pe precedenta. Anul acesta, au mutat toaletele ca să facă loc mai multor mese și să mărească spațiul dedicat scenei mici (mie așa mi s-a părut, cel puțin). Chestiunea asta, cumva, a atras cu sine lipsa desăvârșită a opțiunilor variate de catering. A fost o singură firmă cu vreo patru puncte de vânzare, iar mai mult decât niște frigărui, ceafă sau mici la grătar, cartofi, mai rar legume și ciorbă (?!) nu am văzut. Prețurile erau exagerate, iar pentru un public care se activează la plata a 50 de lei pentru patru zile de campare, eu zic că a fost un fail de zile mari. Eu am plătit aproape de 30 de lei pentru o frigăruie cu carne de porc în sânge, iar niște cartofi trântiți pe un cartonaș m-au mai scuturat de 12 lei. You do the math. De prețurile la băutură n-am de ce să mă plâng neapărat. Prețul jetonului s-a majorat cu 50 de bani față de anul trecut, implicit pe o bere dădeai 2 jetoane, deci 7 lei. În schimb, berea proastă. Ciuc n-o să mă gâdile în veci, așa că m-am lipit de Silva Dark care la keg avea un gust atipic (nu că berea asta este excelentă, dar deh eu sunt o snoabă care preferă să plătească mai mult pentru o bere măcar decentă). Nu o dată am auzit că berea e caldă, așa că trebuia să te reorientezi rapid. În orice caz, anul trecut au existat mai multe opțiuni și la mâncare și la băutură. Poate ediția din 2018 va veni cu îmbunătățiri, pentru că este păcat să ne cramponăm de detaliile astea, care, până la urmă, au toată relevanța din lume când stai și câte 12 ore la festival. Aș mai zice și că la toalete era jale, iar apa aia nu voia de nicio culoare să curgă așa că dacă aveai servețele umede la purtător, bine, dacă nu, iarăși bine. Sunt convinsă că organizatorii au toată bunăvoința din lume, așa că sper la o nouă ediție care să le bată pe toate celelalte la curu’ gol.

Advertisements