You are currently browsing the tag archive for the ‘piata constitutiei’ tag.

În stilul caracteristic, o să încep cu punctele slabe ale evenimentului, ca să las loc unui final apoteotic, de altfel. Un mare minus pentru acest „festival” este că numa’ festival n-a fost și lumea a stat cu sufletul la gură până să anunțe organizatorii ce și cum. Serios vorbind, nu se compară cu ce am văzut în 2012. Pe lângă asta, a fost cam urâtă schema cu a treia zi, care a dispărut în neant. Comentariile au curs cu zecile, oamenii întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă cu Twisted Sister și Volbeat, desigur, fără nicio reacție din partea organizatorilor care s-au scuzat cam sec în ceasul al doisprezecelea. Aș putea spune că Maiden au rupt norma, reușind să compenseze toate neajunsurile, dar tot nu-i frumos să dai bir cu fugiții când anunți un lineup de care nu te mai ții. Pe lângă asta, prețul unui jeton a urcat la 8 lei, măcar de dădeau un Evian la pahar, dar mă bucur să văd că la nivel de mâncare sunt și alte opțiuni pe lângă clasicul hot dog. Am tras cu ochiul să văd care-i treaba la burgeri, dar am rămas cu privitul. 😀

firma rock the city 2016

rock the city 2016

Principalul motiv pentru că care am cumpărat abonamentul a fost pentru Muse, culmea, pentru că i-am ratat cu ocazia primului concert la București și am zis că e bine să-mi iau răsplata pentru tinerețea zbuciumată în care-i ascultam. Bellamy, orice ar spune eventuale guri rele, are o voce mindfuck, la chitară și la pian rău nu se descurcă, deci avem premisele unui concert bun. Rușine să-mi fie că nu pomenesc nimic de Christopher Wolstenholme și Dominic Howard, dar ăsta-i păcatul frontman-ilor, îți iau ochii de fiecare dată. Cum concertul de la noi a făcut parte din Drones World Tour, desigur că ne-am delectat cu piese extrase de pe cel mai recent album, iar după jumătate de oră de întârziere peste ora anunțată oficial, s-au auzit și acordurile piesei Psycho, publicul luând-o razna. Unde mai pui că următoarele trei piese: Plug in Baby, Interlude și Hysteria ne-au plasat pe la începuturile lor discografice, iar în jurul meu se scanda de zor, semn că zicala oldie, but goldie are o mare aplicabilitate. Resistance m-a pus pe gânduri și regretam undeva în sinea mea că n-o să aud Undisclosed Desires oricât tânjeam după asta, dar a fost un moment bun. Cu toate astea, setlist-ul a fost bine gândit și te purta ba prin zilele noastre, însă fără să insiste prea mult, ba prin anii lor de glorie (nu că acum nu stă faima bine lipită de ei). Supermassive Black HoleStarlight și Time Is Running Out au făcut efectiv valuri, pregătind un final ales pe sprânceană. Uprising (pe care am înregistrat-o cu ajutorul Bărbosului, cu aere de regizor), Mercy și Knights of Cydonia au încheiat un concert pus de altfel sub semnul întrebării. Multă lume s-a plâns de sonorizarea precară, mai ales cei din zona Normal Circle. Aflată și eu la „săraci”, nu pot să zic că m-a izbit fix în moalele capului problema asta. Momentele fără gin-gin se auzeau ce-i drept mai încet, but then you wonder, asta o fi vrut să zică autorul? Aveam așteptări foarte mari, speram să fie realmente exploziv și m-a lăsat așa numb pe alocuri. Oamenii din jurul meu, cel puțin, erau foarte energici, dar recunosc că i-au cam acoperit vocea lui Bellamy. I still wonder what happened there, dar mă bucur că i-am văzut că cine știe când or mai veni. Setlist-ul se găsește aici.

Ieri seară, după ploaia torențială de la mine din cartier, mi-am făcut curaj să mai prind două piese de la The Raven Age. Îmi fac mea culpa când zic că mare lucru nu știu despre ei, mai mult decât faptul că băiatul ăl’ mai mare al lui Steve Harris este chitarist în trupa asta. Sună bine, dar nu am ascultat suficient ca să am o părere închegată, așa că I’ll skip to the headliners și, deși nu mai aveam entuziasmul de prima dată când i-am văzut, nici măcar pe cel de acum trei ani, când Dickinson & co. au pășit pe scenă, m-am resetat cu totul. Reiterez faptul că Muse a fost motivul principal pentru care weekend-ul ăsta m-a găsit la Rock the City, dar trăgând linia, hmm. Tot din seria „răstigniți-mă/oh, no, you didn’t/mă duc să-mi fac seppuku”, nu am ascultat The Book of Souls cap-coadă, așa că a fost un fel de blind date, pentru că norocoșii de noi ne-am aflat pe lista unui nou turneu: The Book of Souls World Tour. Știam setlist-ul dinainte, pentru că uneori pur și simplu nu-mi place să fiu luată prin surprindere, așa că proporția de piese consacrate/piese noi a fost 50-50. Mă așteptam la un final mai în forță, dar discursul lui Dickinson a compensat și ohooo, cât. Doamna Firea, deși indirect, a fost pomenită, prin prisma faptului că acest concert ar fi ultimul în Constituției, dar Dickinson a zis că las’, ne descurcăm noi până la urmă, găsim alt loc de zbenguială, mai pe șleau. Semn că omu’ se simte OK cu vârsta pe care o are, și totuși, tinerel nu prea mai e, s-a legat și de asta fericindu-i pe alții și mai ramoliți, anunțând astfel Children of the DamnedTears of a Clown, piesă dedicată lui Robin Williams, a mai smuls niște emoție din rândul publicului, dar cu The Trooper și Powerslave ne-am revenit repejor, nu de alta, dar să nu uităm cine-i în fața noastră. The Book of Souls  a fost pregătită cu un discurs legat de marile civilizații care au pierit, în speță, cea mayașă. Pe larg, discursul s-a legat de marile imperii care au căzut unul câte unul și Dickinson a arătat înspre civilizația greacă, care a fost una măreață, după care criza i-a lovit. A mai zis ceva despre un nebun care a construit o imensă clădire, îndoielnică din punct de vedere estetic (a zis că-i urâtă în draci, ce să mai), adicătelea Casa Poporului. Înțelegeți ideea. Hallowed Be Thy NameFear of the Dark și Iron Maiden au adus nostalgicii împreună și vocile la unison. Finalul a fost unul apoteotic și chiar dacă a început cu Number of the Beast, a continuat cu Blood Brothers, pretextul unui nou discurs legat de înfrățire, pace și faptul că rockerii nu-s așa violenți cum par. Wasted Years a pus capăt unui concert pe care aș fi regretat să nu-l văd. Always Look on the Bright Side of Life de la Monty Python m-a purtat înspre ieșire cu o urmă de regret, totuși. La capitolul sunet, nu știu dacă vocea lui Dickinson nu a mai avut vigoare sau iar ne-a pus sonorizarea bețe-n roate, dar au fost multe momente în care a cedat cu totul. Rămâne un mister. Setlist aici.

The Trooper. #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour #Bucharest #brexit

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Scream for me, Bucharest! #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

De dragul unei concluzii, mă bucur că n-am stat acasă, m-aș fi bucurat și mai mult ca astrele să se fi aliniat mai cu talent, dar se pare că la noi nu poate merge totul strună. Mă deranjează că persistă în continuare comportamentul ăsta al organizatorilor care se spală pe mâini pentru că oricum oamenii vin la concerte și nu e nimeni suficient de breaz să boicoteze evenimentul. Păcat, că altfel lucrurile ar putea merge pe un făgaș normal, dar mai avem de răbdat. Până una-alta, mă duc să mă uit la niște live-uri de la vecini.

Advertisements

„The Wall Live” este o impresionantă lecție de semiotică prin punerea în scenă a tulburărilor care ne subjugă și construiesc ziduri împrejurul nostru. Este o lecție vie despre alienare și izolare, despre zidurile pe care regimurile politice, religia, mass-media, cultura consumeristă și relațiile interumane le construiesc, însă pe care le putem dărâma dacă ne trezim din starea de amorțeală.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Albumul conceptual, „The Wall”, al 11-lea la număr, aparținând legendarei trupe Pink Floyd, a luat naștere prin viziunea genială a bassistului și compozitorului Roger Waters, când undeva prin ’77, în timpul turneului In The Flesh Tour, măcinat de mitocănia spectatorilor, își imagina ridicarea unui zid între aceștia și artiști (episodul de la Montreal Olympic Stadium amintește de un Waters iritat la culme care a scuipat pe un grup de fani gălăgioși). Pornind de la acest incident, conceptul a dat naștere unei metafore universale, ce are la bază motivul izolării auto-impuse și chiar pierderea figurii paterne în anii copilăriei. Dacă ideea asta nu te zguduie, în mod clar spectacolul pus cărămidă cu cărămidă este menit să te uluiască.

Roger Waters The Wall Bucuresti

„In The Flesh” deschide cele două ore de show cu o demonstrație pirotehnică impresionantă și un avion suspendat, care se lovește de zid și dărâmă câteva cărămizi spre entuziasmul publicului. Roger Waters, având o costumație de inspirație nazistă, apare pe scenă în aplauzele celor 50 000 de spectatori, alături de soldații ce poartă însemnul ciocanelor încrucișate. „The Thin Ice”, „Another Brick in the Wall Part 1”, „The Happiest Days of Our Lives” și „Another Brick in the Wall Part 2” prezintă primii ani din viața personajului Pink, asupra căruia se ridică zidul unui sistem educațional coercitiv, destinat să inhibe și să înăbușe gândirea liberă și care este reprezentat de către mascota gigantică a Profesorului. Revolta vine din partea corului de copii aleși să cânte pe scenă și cărora Waters le aduce mai târziu mulțumiri. Discursul, ținut în mare parte în limba română, exprimă gratitudinea, dar oferă și o explicație pentru această producție fascinantă.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Piesa „Mother” poate fi interpretată atât ca o metaforă pentru relația sufocantă mamă-copil, cât și ca atitudine disprețuitoare față de guvernanți („Mother should I trust the government?”, întrebare căreia îi este oferit răspunsul „No Fucking Way” pe zid). „Goodbye Blue Sky” oferă un ton lugubru producției, în momentul în care din avioanele proiectate cad simboluri religioase (cruci, steaua lui David), însemne financiare (dolarul) sau logo-uri ale unor companii celebre (Mercedes, Shell), moment în care zidul este construit în integralitatea sa.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Momentul de pauză (intermission) ne-a confruntat cu un zid acoperit cu imaginile a sute de victime ale războiului, mai mult sau mai puțin cunoscute, care sunt însă simbolul luptei pentru libertate și pace, chiar cu prețul vieții. „Hey You”, „Nobody Home” și „Comfortably Numb” ating subiectul izolării și al neputinței care cuprind personajul nostru imobilizat, ce strigă după ajutor. Dezumanizat și abandonat, Pink trebuie să se ridice, căci „The Show Must Go On”. Celebrul porc gonflabil plutește deasupra publicului purtând mesaje politice și simboluri religioase. Același Nazi-Waters revine și printr-un gest simbolic împușcă publicul cu o mitralieră. Victima este pusă la zid, acum eliberarea este o chestiune de alegere. „Run Like Hell” este avertismentul pentru cel condamnat la alienare, pe zid fiind proiectată o „armată” de ciocane care mărșăluiesc într-o sincronizare perfectă. „The Trial” unește vocile spectatorilor într-un strigăt intens, „Tear down the wall” marcând căderea zidului. Personajul se eliberează, iar Waters și trupa sa reamintesc celor din public că „they’ve given you their all/ Some stagger and fall, after all it’s not easy/ Banging your heart against some mad bugger’s wall”.

Roger Waters The Wall Bucuresti

Roger Waters The Wall Bucuresti

„The Wall Live” va rămâne categoric cel mai impresionant şi impecabil pus la punct spectacol prin coerența pe care vizualul și sonorizarea au avut-o. Sunetul surround cu siguranță a zguduit fiecare din sufletele aflate acolo și nu a fost vreun pixel nelalocul lui. Însă, mai important decât logistica show-ului, este mesajul pe care îl poartă și care ar fi fost bine să-i atingă măcar pe cei prezenți acolo. Viziunea lui Waters este cutremurătoare și de mare actualitate; nu de puține ori am simțit că nu sunt la un concert, ci că un film se desfășoară în fața ochilor mei, în care protagonistul, marcat de nostalgia trecutului creează pe loc o metaforă universală.

Together we stand, divided we fall.

Roger Waters The Wall Bucuresti

M-am gândit de vreo două ori dacă mai are sens sa scriu articolul ăsta la aproape 2 săptămâni de la unul din cele mai din cele mai așteptate concerte ale acestui an, însă iată-mă. Deși concediul m-a ținut departe de formele tehnologice care să-mi permită să-mi exprim entuziasmul post-concert în scris, am decis că m-a marcat prea mult ca să las ocazia asta să treacă pe lângă mine.

Am ajuns în Constituției la puțin timp după ce băieții de la Voodoo Six și-au început recitalul și deși nu știu mare lucru despre ei, recunosc că s-au descurcat destul de bine și chiar l-am remarcat pe vocalist, care are o voce puternică și o energie debordantă, mai ales pentru valul de căldura care cuprinsese Bucureștiul atunci.

Pe Anthrax i-am văzut prima dată în 2010 la Sonisphere și de data asta mi-au plăcut și mai mult. Belladonna este un „bătrânel” cu cojones și care a tot alergat pe scenă animând publicul, alături de colegii de trupă.  Am ascultat cu mult entuziasm: „Indians”, „Got the Time”, „I Am the Law”, „Fight ‘Em ‘Til You Can’t” sau cover-ul după piesa „T.N.T.” a celor de la AC/DC. Mi-a lăsat în schimb un gust amar faptul că Belladonna nu prea știa care ne este steagul național și l-a fluturat frenetic pe al bulgarilor, stârnind rumoare în rândul publicului, în final umilul nostru tricolor ajungând în mâinile sale. Long story short, și-au spălat „păcatul” cu show-ul pe care l-au făcut.

Anthrax Bucuresti 2013

O să discut puțin și despre detaliile organizatorice, pentru că tocmai din acest motiv am pierdut intro-ul la Maiden. Well, după ce ne-am bucurat de cei de la Anthrax, ca niște mari „bețivani” am prins curaj să mergem să ne luăm câte o bere (una!!!), pentru care am așteptat vreo 30-40 de minute. Ca niște mari boieri ce au avut onoarea să-și ducă veacul la Golden Circle, bineînțeles că trebuia să ne îmbrâncim până la cel mai apropiat stand cu bere. Am încercat la vreo două standuri și acolo ne-am blocat, din păcate. Băieții aia se mișcau tare greu, ceea ce i-a înfuriat pe negri mititei veniți acolo să caște gura la concert și nu să-și ia coate și picioare la coadă la bere, but anyway.

După cum am menționat deja, intro-ul fuse, fuse și se duse, dar tare bine a sunat „Moonchild”, chiar și gonind prin mulțime să ajung înapoi la Golden. Dickinson, Harris, Murray, Smith, Gers și McBrain au intra pe scenă în forță, întâmpinați cu ropote de aplauze și urlete entuziaste, pentru că, heck, de oamenii ăștia te-ai putea bucura în fiecare an. Deja la „Can I Play With Madness” am început să mă bucur de întregul spectacol care se defășura în fața ochilor și după un debut exploziv, să ascult vocile la unison pe deja celebrele:  „Number of The Beast”, „The Prisoner”, „Powerslave”, „The Trooper”, „Afraid to Shoot Strangers” sau „2 Minutes To Midnight”, conduse de către un Bruce Dickinson înflăcărat, care a parcurs scena de nenumărate ori. Setlist-ul a continuat cu “Phantom of The Opera”, “Run to The Hills” și “Wasted Years”, spre deliciul publicului frenetic care a luat parte la reproducerea turneului Maiden England de acum 25 de ani.

Iron Maiden Bucuresti 2013

Am apreciat caracterul teatral al întregului show, susținut de către decorurile care mai de care mai grandioase și ce făceau trimitere la piesele interpretate. Bineînțeles, nelipsitul Eddie ne-a onorat cu prezența la momentul „Seventh Son of a Seventh Son”, gigantica mascotă ținând în mâini un glob de cristal. Dickinson a schimbat diverse costumații și a avut chiar coafuri ce corespundeau cu povestea din spatele pieselor. „The Clairvoyant”,  mult așteptata „Fear of The Dark” și „Iron Maiden” promiteau să închidă o seară grandioasă cu o nouă reprezentare a lui Eddie, care de data asta ținea în mână o inimă ce bătea.

Mascota Eddie Iron Maiden

„Aces High”, „The Evil That Men Do” și un tumultuos „Running Free” i-au readus pe cei 6 britanici pe scenă punând capăt unui spectacol care a durat puțin sub 2 ore și pe care l-am așteptat de la ultima întâlnire de la Cotroceni din 2008. Aș fi vrut să ascult „Hallowed Be Thy Name”, „Heaven Can Wait” și visez să cânt alături de ei „Dream Of Mirrors”, dar all in all a fost un concert ireproșabil dacă ignorăm detaliile organizatorice (greu cu berea aia la 7 lei paharul!). A fost un concert spectaculos, luminos și ne-a demonstrat că vârsta nu are niciun cuvânt de spus când vine vorba despre pasiunea cu care te dedici carierei muzicale.

Setlist:

Moonchild
Can I Play with Madness
The Prisoner
2 Minutes to Midnight
Afraid to Shoot Strangers
The Trooper
The Number of the Beast
Phantom of the Opera
Run to the Hills
Wasted Years
Seventh Son of a Seventh Son
The Clairvoyant
Fear of the Dark
Iron Maiden

Bis:

Aces High
The Evil That Men Do
Running Free