You are currently browsing the tag archive for the ‘recenzie concert’ tag.

Anul trecut, am mers prima dată Rockstadt Extreme Fest și a fost magic, chit că m-a plouat până în suflet. Anul ăsta, a fost senin, dar pesemne că Mercur a fost un pic retrograd. Am savurat reprezentațiile foarte bune ale câtorva trupe, dar la finalul festivalului, când am tras linia, am avut mixed feelings.

Am mai spus asta anterior, dar, dacă vreți să aveți un acoperiș deasupra capului în perioada festivalului, cam trebuie să faceți rezervare cu cel puțin un an de zile înainte. Cum nu poți s-o arzi mereu ca patronașul, noi ne-am mutat niște kilometri mai în sud, în Bran, la Pensiunea Cerbul Carpatin, unde am avut parte de liniște, mult verde și vedere spre Piatra Craiului, dimineața la cafea. Treaba asta ne-a scuturat de 50 de lei în fiecare seară, pentru că alții chiar o ard ca patrona$ii în perioada festivalului și te transportă la suprapreț, dar am trecut repede peste acest incovenient pentru că nu era o noutate. În prima seară am ajuns în zona festivalului cu puțin după ce începuse concertul Taine, pe care voiam să-l prind. Și ei au avut parte de aceeași problemă care urma să bântuie multe trupe pe parcursul celor patru zile: sonorizarea îndoielnică. M-am perindat în mai multe puncte să fiu sigură că într-adevăr era o problemă acolo și treaba asta n-a făcut decât s-o confirme. La Arcturus am sperat să se remedieze dar și acolo e dat cu virgulă destul de des. Trupa, în schimb, a excelat prin muzică și show. După ce anul trecut ICS Vortex a venit la REF cu proiectul numit Borknagar, anul acesta a încântat publicul cu niște avant-garde metal și o teatralitate pe care aș fi dat orice să o surprind mai în detaliu pe ecrane. Cu mulți ani de carieră în spate, pe vremea când black metal-ul norvegian lua naștere, Arcturus a pus un pic piciorul în prag și a reinventat sound-ul ăla brutal adăugând o groază de sunete dintr-un range muzical bogat (de la black metal la muzică clasică la industrial chiar și bucăți de R&B). Pe cât de experimentală e muzica lor, pe atât de gândită până la ultima notă. Ce se întâmplă pe scenă este un adevărat spectacol foarte bine pus la punct, pe care de-abia îl așteptam. Annihilator a încheiat ziua 1 cu succes, trupa fiind creditată ca parte din „The Big 4” ai Canadei. Au trecut ceva ani de când ascultam Annihilator pentru simplul fapt că thrash metal-ul nu-mi mai comunică foarte mult, motiv pentru care nu am dat pe-afară de entuziasm, dar să-i dăm Cezarului ce-i al Cezarului: sunetul a fost impecabil (deci se poate), au fost energici, au comunicat cu publicul, cam ce ar trebui să se întâmple la un concert.

Annihilator Rockstadt Extreme Fest 2017

Arcturus Rockstadt Extreme Fest 2017

Ziua 2 a adus cu ea niște vești nu tocmai muzică pentru urechi: toboșarul Leprous pierduse avionul, iar cei de la Kreator au rămas fără instrumente. Deznodământul a fost unul fericit: ambele trupe s-au prezentat pe scenă, cu un shift în program, încât norvegienii de la Leprous au încheiat seara. Ziceam eu că thrashu’ nu mă mai gâdilă de nicio culoare, dar Kreator mi-au plăcut. Știu că nu sunt la primul concert în România, în schimb, a fost prima dată când i-am văzut. Cu toate astea, mă gândeam numai la concertul norvegienilor care au întârziat și mai mult din cauza unor probleme de sunet. Pe la 02:15, The Valley a deschis concertul lor, iar oamenii începuseră să se mai dezmorțească după o așteptare agonizantă. Eu nu pot decât să mă bucur că au cântat mult de pe Coal și The Congregation, pe care, în ultimele săptămâni, cel puțin, le-am tot frecat. Este greu să nu te îndrăgostești de muzica lor, un progressive metal care-și trage influența din artiști precum: Radiohead, Massive Attack, Arvo Pärt, Susanne Sundfør, Behemoth și The Prodigy, după spusele lui Einar Solberg, vocalistul și principalul compozitor al trupei. Sunetul n-a dezamăgit; chiar ar fi fost culmea după toată întârzierea, iar oamenii păreau să se adune în număr din ce în ce mai mare chiar dacă ora era tardivă. După un concert de puțin peste o oră, s-au retras în aplauze, iar noi ne-am dus să inspectăm interiorul pleoapelor ca să ne reîncărcăm bateriile pentru următorul heirup.

Amazing show last night! #leprous #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

În ziua 3, am zăbovit și pe la scena mică ca să prindem două trupe ca frații: Last Hope și Them Frequencies, hardcore bulgăresc care ne-a demonstrat că vecinii noștri nu stau bine doar la capitolul turism. Comparativ cu anul trecut, am stat mult mai puțin pe la scena mică, pentru că într-adevăr aterizam acolo târziu, dar nici line-up-ul nu mi s-a părut la fel de ofertant. Cât despre scena mare, Sólstafir au ridicat și ei stacheta festivalului cu un concert absolut magic. O trupă încadrată la intersecția dintre post-metal și prog-metal, cu începuturi marcate de influențe viking și black metal, căreia nu-i înțelegi versurile, dar care depășește granițele lingvistice prin muzica ruptă din peisajele islandeze. Este o reală plăcere să-i asculți live, au o prezență scenică dichisită, se vede că sunt din alt film. Eu de-abia aștept să-i revăd în decembrie. Aș fi vrut să văd și Wolfheart, dar cum au trecut prin același shift cu care ne obișnuise ziua 2, nu am mai avut nici energia, nici dispoziția să mai zăbovesc în perimetrul festivalului, așa că m-am retras întru așteptarea preafericitului taxi la suprapreț.

Am așteptat ultima zi de festival ca pe cea mai caldă și gustoasă pâine, reușind să văd Opeth după ani de agonie și extaz. Primul și „cel mai recent” act de prezență al suedezilor a fost în 2012, în Jukebox, București, cu ocazia turneului de promovare a albumului Heritage, dar am dat skip la momentul respectiv, ca să aflu că s-a auzit prost, iar organizarea a lăsat de dorit. Aici aveam alte așteptări și n-am avut o clipă de dezamăgire. A compensat concertul August Burns Red de la scenă mică, unde a fost, cred, cea mai proastă sonorizare pe care putea s-o aibă o trupă. Vocea era atât de jos, instrumentele se distingeau cu dificultate, iar oamenii se uitau ca vițelul la poarta nouă. Vorbim de metalcore american, deci la concertul ăsta îți vine să te pui în cap, dar nimeni nu înțelegea nimic. Ploaia puternică a strâns mulți oameni în cort care erau confuzi, dar care s-au mai dezmorțit că frigul deja intra în oase. Eu am părăsit concertul la un moment dat, cu toate că voiam să-i văd pe americani. N-a fost să fie.

Despre Opeth nu știu ce se mai poate adăuga, vorbim despre o trupă cu notorietate și rezonanță pe scena prog. Au avut o prestație captivantă, cu un sunet atât de precis care-ți dădea fiori, compensând neajunsurile din celelalte zile. Vocea lui Åkerfeldt a cuprins întreaga zonă a festivalului, cu emoția și forța dată de vocea clean, dar și de pasajele de growl. Au avut un setlist echilibrat care i-a împăcat și pe unii și pe alții. Au început concertul cu Sorceress, au continuat cu piese precum Ghost of PerditionIn My Time of NeedCusp of Eternity și Heir Apparent. Pe lângă talentul muzical, Åkerfeldt este și un foarte bun stand-up comedian, cu un umor care se pliază pe fiecare public în parte, fără aceleași replici reciclate care fac înconjurul lumii. Sigur că au pomenit experiența de la castelul Bran (eu mă oftic că mă cam nimerisem odată cu ei la castel, dar la coada care era acolo mi-am luat gândul de la un meet & greet ad-hoc). În rest, mi-aș fi dorit un concert care să țină încă pe atât. La finalul celor 14 minute de Deliverance, m-am trezit din reverie când ei se pregăteau să părăsească scena. Eu sper să revină cât mai repede că au motive și fani.

Opeth, thank you for a night to remember! #opeth #rockstadtextremefest #rockstadtextremefest2017 #ref2017

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Mai am un pic și trag linia acestei ediții, care poate n-a fost cea mai reușită și te cuprinde toată ciuda din lume. Totuși, e cel mai mare festival și singurul de genul ăsta din România. Aici ai șansa să-ți dai refresh la playlist-ul de zi cu zi și ai epifanii la tot pasul, așa că fiecare ediție merită s-o surclaseze pe precedenta. Anul acesta, au mutat toaletele ca să facă loc mai multor mese și să mărească spațiul dedicat scenei mici (mie așa mi s-a părut, cel puțin). Chestiunea asta, cumva, a atras cu sine lipsa desăvârșită a opțiunilor variate de catering. A fost o singură firmă cu vreo patru puncte de vânzare, iar mai mult decât niște frigărui, ceafă sau mici la grătar, cartofi, mai rar legume și ciorbă (?!) nu am văzut. Prețurile erau exagerate, iar pentru un public care se activează la plata a 50 de lei pentru patru zile de campare, eu zic că a fost un fail de zile mari. Eu am plătit aproape de 30 de lei pentru o frigăruie cu carne de porc în sânge, iar niște cartofi trântiți pe un cartonaș m-au mai scuturat de 12 lei. You do the math. De prețurile la băutură n-am de ce să mă plâng neapărat. Prețul jetonului s-a majorat cu 50 de bani față de anul trecut, implicit pe o bere dădeai 2 jetoane, deci 7 lei. În schimb, berea proastă. Ciuc n-o să mă gâdile în veci, așa că m-am lipit de Silva Dark care la keg avea un gust atipic (nu că berea asta este excelentă, dar deh eu sunt o snoabă care preferă să plătească mai mult pentru o bere măcar decentă). Nu o dată am auzit că berea e caldă, așa că trebuia să te reorientezi rapid. În orice caz, anul trecut au existat mai multe opțiuni și la mâncare și la băutură. Poate ediția din 2018 va veni cu îmbunătățiri, pentru că este păcat să ne cramponăm de detaliile astea, care, până la urmă, au toată relevanța din lume când stai și câte 12 ore la festival. Aș mai zice și că la toalete era jale, iar apa aia nu voia de nicio culoare să curgă așa că dacă aveai servețele umede la purtător, bine, dacă nu, iarăși bine. Sunt convinsă că organizatorii au toată bunăvoința din lume, așa că sper la o nouă ediție care să le bată pe toate celelalte la curu’ gol.

Advertisements

Gojira a devenit în ultimii ani una dintre trupele de metal care a acaparat lumina reflectoarelor, au fost nominalizați la premiile Grammy, au mers în turneu cu Metallica, mna, gloria s-a lipit de ei și pe bună dreptate. Prima dată au concertat în România în 2013 la Rockstadt Extreme Fest, unde subsemnata nu s-a aflat, dar aseară mi-am luat revanșa. După ce a fost anunțat concertul și m-am extaziat pe tot Internetul, m-am înfipt în bilete la Golden Circle și am început countdown-ul. Nici nu știu când au zburat lunile până la eveniment, iar ieri deja nu mai aveam stare.

Am ajuns la Arene destul de devreme, cât să prind trupele din deschidere. Xaon a fost o surpriză plăcută. Ascultasem fix o piesă înainte, cât să-mi fac juma’ de părere, dar nu am zăbovit asupra trupei. Prestația de pe scenă m-a făcut să le acord mai multă atenție de acum încolo. Sound-ul brutal, cu niște influențe gothice și prezența scenică a vocalistului au compensat incovenientele de natură sonoră, care deja începuseră să mă pună pe gânduri. Au fost energici și foarte mișto. Muzica m-a prins, așa că i-am pus pe listă. Mi-aș fi dorit să cânte mai mult de 30 de minute, dar poate revin într-un format mai generos. The Blackmordia, în schimb, nu m-au gâdilat foarte tare. Generic smth-smth-core și cam atât. Pe alocuri mi s-au părut ușor stângaci. Pare-se că nu s-au aflat la locul și momentul potrivit. În orice caz, când ești trupa care deschide concertul Gojira, e o chestiune de gustibus.

Xaon

Xaon

The Blackmordia

Cu o precizie elvețiană, după ce m-au trecut toate emoțiile și apele, la 21:30 am făcut ochii mari când francezii au apărut pe scenă luând publicul cu asalt pe Only Pain. Pe The Haviest Matter of the Universe lucrurile s-au închegat și mai bine, From Mars to Sirius fiind în top 3 albume Gojira, din punctul meu de vedere. Următoarele piese au fost un du-te-vino între acest album și Magma, cum era firesc. Silvera și Stranded au activat mulți oameni în jurul meu, inclusiv pe mine. Cu toate că este un album mult mai mellow și departe de stilul Gojira, înțeleg abordarea și nu-mi displace. Nu este un album lipsit totalmente de brutalitate, iar timbrul aspru al lui Joe dă cu tine de pământ. Este un album emoțional care vorbește despre lupta pe care mama fraților Duplantier a pierdut-o în fața cancerului. Beat that.

Gojira

În orice caz, că am divagat, concertul de aseară este preferatul meu, chit că trupa ar fi meritat un public mai numeros, dar ăștia 3000 de oameni au rupt efectiv. Eu am avut un mic moment de zmeu când m-am băgat în timidul circle pit din fața scenei, din care m-am retras relativ repede după ce m-am prins că-s singura fată de acolo și mi-am luat un mic cot în moacă. I have no regrets, though! Gojira a trezit în mine fanul ăla care lâncezea și mi-am zburat creierii și pierdut vocea, dar, din nou, nu regret nimic, aș face asta din nou. Am trăit momentul L’Enfant Sauvage cu învolburare și patimă, iar când au început să cânte de pe The Way of All Flesh am atins punctul culminant. Da, ați ghicit, albumul ăsta e și el în top 3, dacă vreți brutalitate, băgați o ureche. Dacă vi se pare prea soft, duceți-vă mai în urmă la primele două albume. Oroborus a fost una dintre piesele pe care le-am savurat și aș mai fi ciulit urechile. Deși umbla vorba prin popor că ar ține vreo două ore concertul, evident că după o oră jumate ne-am luat la revedere de la ei, nu înainte să cânte un cover excelent după Territory al brazilienilor de la Sepultura. Când una dintre trupele care-ți mișcă toate coardele cântă una dintre cele mai bune piese de pe pământul ăsta, e magic. Și magic a fost până m-am prins că seara s-a cam încheiat.

Zeiță Fortuna, Odin, whomever, milostivește-te de noi, fanii Gojira, și adu-i cât mai repede înapoi sau aruncă-mă pe mine în direcția lor. Că aveți sau nu vreo legătură cu bucata asta de piață muzicală, faceți-vă un bine și mergeți să-i vedeți. Concertul o să zboare și finalul vă va lovi la fel de brutal ca riff-urile lor, dar o să experimentați o energie fabuloasă, atât din partea trupei, cât și a publicului. Pentru mine a fost cea mai bună seară ever. Aș relua-o fix așa, deși tânjesc după un concert mai lung.

Dacă în 2014 spuneam că o să mai aștept vreo 12 ani până îi văd din nou și i-am cam boscorodit pentru concertul de atunci, în Anno Domini 2017, a ieșit Mercur din retrograd și am petrecut cele mai frumoase trei ore în prezența lui John Myung, John Petrucci, James LaBrie, Jordan Rudess și Mike Mangini, Dream Theater, mai pe șleau.

Cred că oamenii ăștia sunt programați sau ceva, pentru că la 21:00, minus câteva secunde, au urcat pe scenă cei cinci corifei ai progressive metal-ului american. Motivul a fost cât se poate de întemeiat: aniversarea a 25 de ani de la lansarea albumului Images and Words (thank you, Lawd Jesus!). Văzusem setlist-ul pe net, știam că or să încheie cu A Change of Seasons, așa că aveam așteptări înalte și, slavă cerului, n-am mai plecat plouată de la concert. Bine, la ce vreme se anunța, mă așteptam ca literalmente să intru la apă, dar iată, ele, astrele, cum se aliniază, măi, măi.

Concertul, as already stated, a durat trei ore și a fost împărțit în trei acte (seems legit), cu o pauză de 20 de minute, cât să mai beie și gurile noastre ceva. După un scurt intro, au început în forță riff-urile piesei The Dark Eternal Night (ați ghicit: Systematic Chaos este printre albumele mele preferate de la ei) și m-a prins așa o poftă de a căsca ochii la ei că ar fi putut să-mi cânte orice și zău că nu le umpleam frigiderul. Am avut și solo de bass, am avut și As I Am (conkydink, I think not, mă gâdilă și Train Of Thoughts). Sigur, în primul Act au pus accent pe albumele din ultimii șase ani, dar au cântat și pe Falling into Infinity, mai precis, Hell’s Kitchen. Chit că nu este favorita mea de pe acest album, rău n-a făcut.

Al doilea Act, dedicat integral albumului ce poartă vina turneului, a început, desigur, cu piesa care deschide Images and WordsPull Me Under. Ăștia puțini din public au prins forță și a fost un moment mișto. Am trecut prin tot albumul, însă, înainte de Wait for Sleep, Rudess și LaBrie au avut un tribute to Chris Cornell și mi s-a făcut pielea de găină când am auzit Black Hole Sun. LaBrie a uitat la un moment dat versurile și a menținut ritmul când a zis: I forgot the fucking words. Eu nici măcar nu i-am sesizat „stângăcia” pe moment, dar și eu m-aș fi blocat în locul lui. Unii s-au inflamat pentru asta, dar, mna, e mai ușor să dai cu pietre, #veață.

În orice caz, după Learning to Live, a urmat A Change of Seasons, care dă numele EP-ului lansat în 1995, și a fost un final epic, apoteotic și mai găsiți voi epitete. Au fost cele mai apăsătoare și eliberatoare 23 de minute din viața mea, iar, cum era de așteptat, apoi a venit și sfârșitul concertului. Membrii trupei s-au plecat în fața publicului, Petrucci a lansat niște pene de chitară, ca la săraci, și aia a fost.

Concertul a fost incredibil de bun, pe cuvânt că-mi vine să șterg articolul din 2014, așa de bine și-au spălat păcatele. Că tot suntem la capitolul ăsta, păcat că publicul a fost unul restrâns, s-a stat și în tribune, dar nu știu dacă Arenele s-au umplut până la jumătate. Nu mai este Dream Theater trupa pe care să-și dorească mulți să o (re)descopere, iar media de vârstă de la concert era destul de mare, dar zău că mai merită o șansă. N-o să-i ridic în slăvi, dar oamenii ăștia știu ce fac. Acum eu aș da vina și pe promovarea evenimentului care a cam lipsit cu desăvârșire, din punctul meu de vedere. Dacă ar fi avut mai multă vizibilitate, sigur și-ar mai fi amintit careva cât de mișto-s oamenii ăștia pe scenă. Mi-era mie rușine de rușinea lor. În rest, aștept să aniverseze Metropolis Pt. 2: Scenes from a Memory și Six Degrees of Inner Turbulence și peste 50-60 de ani pot muri fericită.

Setlist aicișea.

 

Pe australienii de la The Temper Trap este foarte posibil să-i cunoașteți îndeosebi pentru piesa Sweet Disposition, auzită cel mai probabil prin reclame sau în 500 Days of Summer. Either way, nu știu dacă asta este neapărat esența lor, cu toate că este o piesă bună care merită repeat-ul ei, însă au o groază de alte piese care ți se plimbă pe șira spinării și te adulmecă într-un vortex emoțional. Eu fac parte din categoria aia de oameni care a auzit vreo două-trei piese de la ei și i-a descoperit de-abia recent, dar zău că este cea mai bună revelație muzicală din ultima vreme.

Seara din Fratelli a fost deschisă de The Mono Jacks și, cu toate că o să sune ca și cum aș fi stat în grotă până acum, a fost prima dată când i-am văzut live cap-coadă. Îmi plac maxim tot prin prisma faptului că reușesc să te zdruncine emoțional. Am avut la un moment dat o perioadă în care efectiv nu mă puteam dezlipi de When I was gone, mă rog, încă am momente în care mă uită Ăl’ de sus ascultând-o pentru că sună al naibii de bine și pentru că dă cu mine de pământ. Dacă muzica nu este în stare să te miște atât de bine, nu știu ce o poate face. În orice caz, au avut o prestație frumoasă, Doru Trăscău are un farmec aparte pe scenă, au fost alegerea potrivită pentru deschiderea concertului The Temper Trap, e de bine.

Finally! #themonojacks

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Australienii de la The Temper Trap au început concertul undeva aproape de 21:30 în ropote de aplauze și, sincer, chiar a fost multă lume, ceea ce s-a simțit pe parcursul întregii seri în care te scurgeai efectiv. Concertul a început cu Thick as Thieves, piesă de pe albumul omonim, vinovat pentru turneul european care s-a încheiat la noi și a rezultat într-o oră jumătate de setlist echilibrat, care s-a plimbat prin toate cele trei albume ale lor, insistând asupra Conditions și Thick as Thieves. Am stat cam în fața scenei și, cu toate că nu este o poziționare pe care o prefer la concerte, pentru că de obicei sunetul tinde să fie execrabil și să nu mai înțelegi ce se întâmplă acolo, de data asta nu a fost cazul. Sunetul a fost impecabil, iar vocea lui Dougy Mandagi a fost demențială, în principal pentru forța și emoția pe care o transmite, dar slavă cerului, a avut și sonorizare bună. De aproape, am putut să surprind și dedicarea lor de pe scenă și energia pe care o emană. Se vede că savurează piesele pe care le cântă și sunt autentici în transmiterea emoțiilor care-i încearcă în fața ta. Muzica lor te pune pe gânduri, te face să pleci, să te întorci, să arzi la foc mocnit, să renaști puternic și încrezător, să plângi în hohote, să zâmbești cald și sincer, you name it. A fost un concert pe care l-am savurat cu pofta, cu aceeași poftă cu care savurezi o înghețată în plină iarnă, când nu este sezonul ei, dar ești atât de înflăcărat că nimic nu te poate opri. Despre vehemență a fost seara din Fratelli și nimic mai mult.

Setlistul de la București văd că nu a făcut ochișori, dar cam ăsta a fost. Eu fac în continuare un du-te vino cu albumele lor, pentru că apetitul de-abia mi s-a deschis și sper să revină la noi mai repede decât e cazul, până n-om construi și noi un zid în jurul nostru.

Nu neapărat Sweet disposition, dar ceva care să placă la toată lumea. #thetempertrap #europeantour

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Anul ăsta mi-am setat concediul în funcție de cea de-a patra ediție Rockstadt Extreme Fest, prima de altfel pentru mine, așadar, între 11 și 14 august, am fost la poalele Cetății Râșnov, ochi și urechi la trupele care au compus line-up-ul lui 2016. Ce a urmat este demn de consemnat în istoria festivalurilor de metale din România prin prisma unor trupe care se remarcă nu doar printr-o deosebită tehnicalitate, ci și printr-o prezență scenică ce reușește să anime mase de oameni avizi după astfel de evenimente.

Cu toate că sunt discuții legate de line-up-ul din acest an, eu zic că pentru amatorii de roacăreală de toate genurile, a fost ce trebuie, având la dispoziție atât scena mare, cât și scena mică pentru a te pune-n cap, literalmente, actually. Desigur, eu tânjesc după ediția din 2013 când aș fi putut avea ocazia să-i văd pe Gojira, dar fingers crossed pentru 2017, zic că o revenire cu ocazia promovării noului material discografic, Magma, n-ar fi tocmai rea. Will see.

Ei bine, eu am petrecut bună parte din vreme la scena mică, cu excepția zilei de duminică din motive evidente pe care le voi enumera mai jos. Lista mea de „must see” a fost una restrânsă, dar ea a stat la baza deciziei de a veni la REF2016. Primii pe care îi așteptam destul de entuziasmată au fost francezii de la Hypno5e, o trupă de cinematographic/avant-garde/progressive metal, cu sound-uri melancolice, dar pătrunzătoare, ce se împletesc cu secvențe din filme și book samples datând chiar din anii ’20. Cum joi seara era dedicată scenei mici, am stat captivată să văd ce le poate pielea live și efectiv m-am bătut pe umăr pentru că i-am pus pe listă. Ca sentiment și prezență scenică țipau Gojira din toți rărunchii, deci n-aveau cum să nu-mi placă mai ales că i-am ascultat înainte. Concertul lor m-a pus pe gânduri și mi-a lăsat imaginația să zburde în toate direcțiile datorită muzicii puternice și viscerale, poate și datorită ploii care nu mai contenea să-și facă de cap fix atunci. Au cântat mult de pe Shores of the Abstract Line, ăl’ mai nou album, care este de ascultat cu atenție. Văzut, plăcut, mai vreau.

Hypno5e killing it. #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

A doua zi, tot pe o ploaie de toată frumusețea, în jurul orei 15:00, m-am postat în fața scenei, la Soulfly, care este my guilty oldie-but-goldie pleasure, cu toate că dom’ Cavalera nu mai este în formă foarte bună. Oricât m-aș încăpățâna eu să zic că e ce trebuie, nu e chiar așa. Sunetul nu a fost cel mai fericit, ei ar fi putut mai mult, dar n-a fost să fie. Au cântat la crème de la crème din repertoriul Soulfly/Sepultura, cu toate că iar n-am ascultat Territory. Data viitoare, băieți, data viitoare. La 16:00 am decolat spre scena mică unde m-am bâțâit pe muzica băieților de la Targ3t, pe care înainte i-am ascultat foarte, dar foarte fugitiv și mă întreb ce-o fi fost în capul meu de nu le-am acordat mai multă atenție până atunci. Au rupt scena, pure hardcore shit, incisiv și brutal de sincer. Dați o ascultare aici, de pildă (cu plăcere). Prestația lor a fost mișto, au un vocalist bun și alături de alte trupe din România sunt dovada vie că în 2016 poți evolua și face muzică, în condițiile în care alții încă se cramponează de anii ’80 (hai, săriți cu bâtele). Pentru scurt timp m-am așezat la masă să înfulec juma’ de pui cu murături și să sting cu bere, ca apoi să mă lovească în moalele capului că Negură Bunget se aflau pe scenă. Despre Negură nu am ce să zic în plus față de ceea ce știe toată lumea, vorbim totuși despre o trupă cunoscută la nivel mondial, care a trecut prin niște schimbări de componență și un ușor shift de stil, fapt pentru care m-am prins și târzior că ei erau motivul pentru care atâta lume era adunată în fața scenei. Până să urce pe scenă Ștefan Zaharescu aka Fane, Buvnitz sau pentru cei prezenți, organizatorul Rockstadt Extreme Fest, lucrurile nu păreau tocmai închegate și aveam un ușor gust amar, apoi ne-am revenit din letargie. Semn că cineva avea niște pile, pe Hora Soarelui, ăl’ mai mândru dintre aștri și-a făcut simțită prezență ieșind timid dintre nori. Până la 22:00, când iar am poposit la scena mică să văd H8 de această dată, am stat în banca mea căscând ochii la ce se întâmplă în jur în compania bericii/apicii și a trupei de șoc, compusă din doi membri de seamă. Revenind la muzică, doar pentru asta am mers acolo, la scena mică s-a desclanșat un show de hardcoreală 100%, un public care-ți lăsa impresia unei familii numeroare și cel mai mult crowdsurfing/m² (am pierdut eu șirul băieților și fetelor care făceau cu rândul spre a se lansa în public). Cu atâta familiaritate, riști ca show-ul să-ți fie acaparat de fanii care preiau scena, dar asta-i altă discuție. Din cauza probelor de sunet care au durat ceva mai mult, show-ul s-a încheiat destul de abrupt fără ca cei de la H8 să mai cânte ultima piesă, oamenii nemaiputând să scandeze la unison: „la pușcărieeee, la pușcărie toată lumea”. Păcat, dar se mai întâmplă și episoade de genul ăsta. După 23:00 am părăsit incinta festivalului, ratându-i pe headlinerii serii, My Dying Bride, dar na, cu preferințele omului nu te pui.

(Soul)flyin' high. #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Targ3t Rockstadt Extreme Fest 2016

Negură Bunget Rockstadt Extreme Fest 2016

H8ăreală + crowdsurfing=love #hardcore #H8 #rockstadtextremefest #săplouăsăplouă

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Sâmbătă a fost ziua a’ mai neagră, avându-i ca headlineri pe Mayhem, pe care, exact, nu am stat să-i văd pentru că pur și simplu mi-e imposibil să le diger muzica sau mesajul. Tot respectul pentru cei care o fac, dar eu am zis pas și am oscilat între scena mică și scena „Adrian Rugină”pentru cu totul alte opțiuni muzicale. Am ajuns la scena mare la puțin timp după ce Infected Rain începuseră să cânte. Frații noștri de pe Prut au făcut un show destul de bun, în mare parte datorită vocalistei, Lena, care era imposibil să nu atragă priviri. Piesele lor sunt catchy și până spre finalul serii te trezești că fredonezi în minte asta, dar cu toate astea mie, personal, nu-mi comunică foarte mult. În rest, au cam toate atuurile care să-i mențină în atenția publicului. Încet, dar sigur m-am deplasat înspre scena mică ca să-i prind pe For The Wicked, pe care i-am ascultat pentru scurtă vreme, îmi plac, însă ceva acolo nu se închega cum trebuie, deși pe înregistrare sunt OK oamenii. Merită menționat că la ambele scene au fost probleme cu sunetul și e păcat să zici pas doar pentru asta, sincer. Intervalul 21:00-22:40 a fost dedicat thrash-ului cu Tankard la scena mare și Infest, din Serbia, la scena mică. Pentru împătimiții genului este o oportunitate bună să te pui în cap. La scena mică, de altfel, a fost haos ca de obicei, iar discursul vocalistului de la Infest a strâns când uralele oamenilor, când niște sprâncene ridicate. Oamenii erau super încântați de public și au avut grijă să transmită asta, doar făceau parte din deathrash legion, nu? Momentul de crowdsurfing al vocalistului l-a lăsat un pic unplugged, dar cine să mai bage de seamă în nebunia aia? Pentru că subsemnata e o minunată, care s-a lăsat amăgită de două raze de soare, trăgând pe ea doar o pereche de pantaloni scurți și o cămeșă, frigul de la munte și-a lăsat amprenta și, din păcate, la Borknagar nu am rezistat eroic mai mult de câteva piese. Îmi pare rău și acum, pentru că progressive black metal, care sună surprinzător de frumos, pentru că ICS Vortex (știți voi, basistul de la Dimmu Borgir, până-n 2009) și pentru că atmosferă, dar poate o mai fi cineva inspirat să-i aducă înapoi.

Altă ploaie azi. #infectedrain #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Infected Rain Rockstadt Extreme Fest 2016

Borknagar Rockstadt Extreme Fest 2016

Ultima zi de festival a fost cea mai așteptată din punctul meu de vedere. Eu, cel puțin, aveam de dat cu bifa la: TesseracT, Cattle Decapitation, Soilwork și Parkway Drive. Când TesseracT ți se perindă prin playlist-ul de zi cu zi, te instalezi la scenă și stai în bătaia soarelui fără să comentezi. Regretul meu este că am trăit cu senzația că vocea lui cam ceda pe alocuri and then again, mama ei de sonorizare. Au cântat mult de pe Polaris, care este totuși cel mai recent album, lansat în septembrie anul trecut, dar recunosc că am tresărit când am auzit acordurile piesei Nocturne – who wouldn’t? I-aș revedea în cadrul unui eveniment dedicat 100% lor, acum parcă s-a întâmplat totul prea repede. Înainte de CD ne-am făcut încălzirea la scena mică, iar Jack the Stripper, niște australieni realmente demenți au făcut show. Vocalistul, cu o mimică foarte teatrală, pure maniac, a reușit să-i anime pe cei din fața scenei și, sincer, nu te pui cu unu’ pe care crapă mușchiul, just sayin’. Calitățile vocale, pentru genul abordat, sunt de necontestat și a fost o surpriză plăcută. Ar fi meritat un loc pe scena mare, sincer. La americanii de la Cattle Decapitation s-au deschis cerurile din care a plouat cu fân. Șalupa în care s-a făcut crowdsurfing pe tot parcursul concertului a fost pretextul cel mai bun de aruncat cu fân în stânga și-n dreapta. Ca să nu mai divaghez, recunosc cu mâna pe inimă că într-o zi cu soare nu m-aș putea gândi: „bă, ce m-aș încărca cu niște optimism, hai să ascult niște Cattle”, nu este cazul, dar merită să zic că Travis Ryan este un virtuoz al genului death metal progressive grind, ca să cităm întocmai. Ce face omul ăsta cu vocea lui este mindfuck, chiar dacă nu accesibil publicului larg. Luați de clătiți-vă ochii cu studio report-ul pentru Monolith of Inhumanity. Și, deși n-ai crede asta, temele abordate în cântece variază de la protestul împotriva maltratării animalelor și a consumului de carne, abuzarea mediului înconjurător până la mizantropie și genocid. Dovada că sunt și ei niște suflete sensibile, vocalistul și-a prins la un moment dat flegma în mână, ca pe o steluță, pe care a întins-o mai apoi pe piept. Ain’t that cute? 😀 Până la Soilwork  am stat la masă ca apoi să strângem rândurile alături de alte sute de oameni. Unei trupe de melodic death metal provenită de pe scena suedeză nu prea ai ce-i reproșa mai ales că în România oamenii au fani care au cântat cot la cot cu ei. Au reușit să strângă în fața scenei un public entuziasmat care nu rata vreun vers. Momentul în care suedezii au amintit de primul lor concert în România, taman în 2001 la Târgu-Mureș, a atras noi urale. Eu am băut dintr-un vin prost și am lăsat spectacolul să se dezlănțuie în fața ochilor, în speranța că va compensa alegerile nefericite pe care le fac uneori.

A dat şi soarele. #tesseract #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Making burgers. #cattledecapitation #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

#crowdsurfing #cattledecapitation #rockstadtextremefest

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

 

Soilwork Rockstadt Extreme Fest 2016

Festivalul a avut un final apoteotic, cel puțin pe scena mare, prin prezența australienilor de la Parkway Drive, trupă așteptată cu sufletul la gură de majoritatea celor care au trecut pragul REF2016 și pe bună dreptate. Concertul lor a fost memorabil și gândit în detaliu. Winston McCall, vocalistul trupei, a comunicat constant cu publicul și a ridicat ștacheta show-urilor din cele patru zile de concerte. Oamenii au cântat la unison și au sărit încontinuu. Ulterior, s-a vociferat pe tema setlist-ului ales de ei, care a inclus în mare parte piese de pe ultimul album, Ire, dar să-i dăm cezarului ce e al cezarului: ce s-a desfășurat în fața ochilor este definiția entertainment-ului și cam așa ar trebui să aibă loc un concert la nivel de energie, dedicare, comunicare, so on and so forth. Mie mi s-a părut un setlist echilibrat, dacă e să mă iau după lista asta, dar să nu înfurii fanii, zic. Bravo lor pentru ce au făcut pe scenă și bravo organizatorilor că i-au ales să încheie festivalul, a fost de bun augur cu toate că e așa, mai music for the masses. Noi ne-am retras în așteptarea lui nea’ Liviu, care să ne transporte la suprapreț la pensiune, deja făcându-ne planul pentru anul viitor, mai ales că asta e prima din multe ediții la care vreau să ajung.

Parkway Drive ending 4 mad days. #rockstadtextremefest #parkwaydrive #concert

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ca să bifez și detaliile organizatorice, merită să menționez că pentru un jeton am plătit 3 lei, iar prețurile au fost mai mult decât decente. În condițiile în care pe la noi apa la 8 lei este la modă, să plătesc un jeton pentru o sticlă de 0.5 l este surprinzător, deh, ne mirăm la normalitate. Berea, sub principalele forme: blondă, neagră, nefiltrată era două jetoane, vinul (prost) tot două jetoane, cidrul la fel. Pe la cafea, înghețată, fresh-uri, mâncare plăteai cash. Pentru jumătate de pui cu murături am plătit 24 de lei, foarte OK raportat la cantitate, iar în altă zi m-am încumetat să-mi iau niște cârnați cu cartofi de la Regele Ciolanului și nu am fost foarte încântată de alegere. Alți indivizi au dat năvală la sandviciurile cu cârnați, peste care au turnat muștar în prostie, și s-au declarat mulțumiți. Am văzut ciorbe, pizza, salate plus carne sub toate formele, așadar opțiuni existau. Dacă nu, aveai oricând la dispoziție restaurantele din oraș, pe care era cam bătaie, din păcate.

A fost o ediție reușită, cu toate că a plouat în primele două zile de mi-au sărit capacele, dar are și noroiul farmecul lui. Este genul de festival unde ai la ce să-ți clătești ochi și unde mai ai câte-o epifanie muzicală, care să-ți răsune în căști, la întoarcere. Îmi bag unghia în gât că am ratat celelalte ediții, dar timpul n-a intrat în sac și aștept cu jind să fie anunțate numele pentru 2017. Sigur, visez cu ochii deschiși la o combinație Gojira + Mastodon + Meshuggah, dar vorba aia, poate răsare iepurele de undeva. În rest, regret că nu am putut să aduc DSLR-ul cu mine să suprind cum se cuvine atmosfera, but then again, este timp berechet să reparăm neajunsurile. REF2017, te aștept ca și când!

Panoramă din Cetatea Râșnov

În stilul caracteristic, o să încep cu punctele slabe ale evenimentului, ca să las loc unui final apoteotic, de altfel. Un mare minus pentru acest „festival” este că numa’ festival n-a fost și lumea a stat cu sufletul la gură până să anunțe organizatorii ce și cum. Serios vorbind, nu se compară cu ce am văzut în 2012. Pe lângă asta, a fost cam urâtă schema cu a treia zi, care a dispărut în neant. Comentariile au curs cu zecile, oamenii întrebând în stânga și-n dreapta ce se întâmplă cu Twisted Sister și Volbeat, desigur, fără nicio reacție din partea organizatorilor care s-au scuzat cam sec în ceasul al doisprezecelea. Aș putea spune că Maiden au rupt norma, reușind să compenseze toate neajunsurile, dar tot nu-i frumos să dai bir cu fugiții când anunți un lineup de care nu te mai ții. Pe lângă asta, prețul unui jeton a urcat la 8 lei, măcar de dădeau un Evian la pahar, dar mă bucur să văd că la nivel de mâncare sunt și alte opțiuni pe lângă clasicul hot dog. Am tras cu ochiul să văd care-i treaba la burgeri, dar am rămas cu privitul. 😀

firma rock the city 2016

rock the city 2016

Principalul motiv pentru că care am cumpărat abonamentul a fost pentru Muse, culmea, pentru că i-am ratat cu ocazia primului concert la București și am zis că e bine să-mi iau răsplata pentru tinerețea zbuciumată în care-i ascultam. Bellamy, orice ar spune eventuale guri rele, are o voce mindfuck, la chitară și la pian rău nu se descurcă, deci avem premisele unui concert bun. Rușine să-mi fie că nu pomenesc nimic de Christopher Wolstenholme și Dominic Howard, dar ăsta-i păcatul frontman-ilor, îți iau ochii de fiecare dată. Cum concertul de la noi a făcut parte din Drones World Tour, desigur că ne-am delectat cu piese extrase de pe cel mai recent album, iar după jumătate de oră de întârziere peste ora anunțată oficial, s-au auzit și acordurile piesei Psycho, publicul luând-o razna. Unde mai pui că următoarele trei piese: Plug in Baby, Interlude și Hysteria ne-au plasat pe la începuturile lor discografice, iar în jurul meu se scanda de zor, semn că zicala oldie, but goldie are o mare aplicabilitate. Resistance m-a pus pe gânduri și regretam undeva în sinea mea că n-o să aud Undisclosed Desires oricât tânjeam după asta, dar a fost un moment bun. Cu toate astea, setlist-ul a fost bine gândit și te purta ba prin zilele noastre, însă fără să insiste prea mult, ba prin anii lor de glorie (nu că acum nu stă faima bine lipită de ei). Supermassive Black HoleStarlight și Time Is Running Out au făcut efectiv valuri, pregătind un final ales pe sprânceană. Uprising (pe care am înregistrat-o cu ajutorul Bărbosului, cu aere de regizor), Mercy și Knights of Cydonia au încheiat un concert pus de altfel sub semnul întrebării. Multă lume s-a plâns de sonorizarea precară, mai ales cei din zona Normal Circle. Aflată și eu la „săraci”, nu pot să zic că m-a izbit fix în moalele capului problema asta. Momentele fără gin-gin se auzeau ce-i drept mai încet, but then you wonder, asta o fi vrut să zică autorul? Aveam așteptări foarte mari, speram să fie realmente exploziv și m-a lăsat așa numb pe alocuri. Oamenii din jurul meu, cel puțin, erau foarte energici, dar recunosc că i-au cam acoperit vocea lui Bellamy. I still wonder what happened there, dar mă bucur că i-am văzut că cine știe când or mai veni. Setlist-ul se găsește aici.

Finally! #muse #dronestour2016 #gig #rockthecity

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ieri seară, după ploaia torențială de la mine din cartier, mi-am făcut curaj să mai prind două piese de la The Raven Age. Îmi fac mea culpa când zic că mare lucru nu știu despre ei, mai mult decât faptul că băiatul ăl’ mai mare al lui Steve Harris este chitarist în trupa asta. Sună bine, dar nu am ascultat suficient ca să am o părere închegată, așa că I’ll skip to the headliners și, deși nu mai aveam entuziasmul de prima dată când i-am văzut, nici măcar pe cel de acum trei ani, când Dickinson & co. au pășit pe scenă, m-am resetat cu totul. Reiterez faptul că Muse a fost motivul principal pentru care weekend-ul ăsta m-a găsit la Rock the City, dar trăgând linia, hmm. Tot din seria „răstigniți-mă/oh, no, you didn’t/mă duc să-mi fac seppuku”, nu am ascultat The Book of Souls cap-coadă, așa că a fost un fel de blind date, pentru că norocoșii de noi ne-am aflat pe lista unui nou turneu: The Book of Souls World Tour. Știam setlist-ul dinainte, pentru că uneori pur și simplu nu-mi place să fiu luată prin surprindere, așa că proporția de piese consacrate/piese noi a fost 50-50. Mă așteptam la un final mai în forță, dar discursul lui Dickinson a compensat și ohooo, cât. Doamna Firea, deși indirect, a fost pomenită, prin prisma faptului că acest concert ar fi ultimul în Constituției, dar Dickinson a zis că las’, ne descurcăm noi până la urmă, găsim alt loc de zbenguială, mai pe șleau. Semn că omu’ se simte OK cu vârsta pe care o are, și totuși, tinerel nu prea mai e, s-a legat și de asta fericindu-i pe alții și mai ramoliți, anunțând astfel Children of the DamnedTears of a Clown, piesă dedicată lui Robin Williams, a mai smuls niște emoție din rândul publicului, dar cu The Trooper și Powerslave ne-am revenit repejor, nu de alta, dar să nu uităm cine-i în fața noastră. The Book of Souls  a fost pregătită cu un discurs legat de marile civilizații care au pierit, în speță, cea mayașă. Pe larg, discursul s-a legat de marile imperii care au căzut unul câte unul și Dickinson a arătat înspre civilizația greacă, care a fost una măreață, după care criza i-a lovit. A mai zis ceva despre un nebun care a construit o imensă clădire, îndoielnică din punct de vedere estetic (a zis că-i urâtă în draci, ce să mai), adicătelea Casa Poporului. Înțelegeți ideea. Hallowed Be Thy NameFear of the Dark și Iron Maiden au adus nostalgicii împreună și vocile la unison. Finalul a fost unul apoteotic și chiar dacă a început cu Number of the Beast, a continuat cu Blood Brothers, pretextul unui nou discurs legat de înfrățire, pace și faptul că rockerii nu-s așa violenți cum par. Wasted Years a pus capăt unui concert pe care aș fi regretat să nu-l văd. Always Look on the Bright Side of Life de la Monty Python m-a purtat înspre ieșire cu o urmă de regret, totuși. La capitolul sunet, nu știu dacă vocea lui Dickinson nu a mai avut vigoare sau iar ne-a pus sonorizarea bețe-n roate, dar au fost multe momente în care a cedat cu totul. Rămâne un mister. Setlist aici.

The Trooper. #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour #Bucharest #brexit

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Scream for me, Bucharest! #ironmaiden #concert #rockthecity #bookofsoulsworldtour

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

De dragul unei concluzii, mă bucur că n-am stat acasă, m-aș fi bucurat și mai mult ca astrele să se fi aliniat mai cu talent, dar se pare că la noi nu poate merge totul strună. Mă deranjează că persistă în continuare comportamentul ăsta al organizatorilor care se spală pe mâini pentru că oricum oamenii vin la concerte și nu e nimeni suficient de breaz să boicoteze evenimentul. Păcat, că altfel lucrurile ar putea merge pe un făgaș normal, dar mai avem de răbdat. Până una-alta, mă duc să mă uit la niște live-uri de la vecini.

Duminică seară am aterizat cu forțe proaspete la Arenele Romane, la primul concert notabil de când Mercur a ieșit din retrograd și a urcat în termometre. Aveam luat din timp biletul pentru Amorphis ca apoi să aflu că li se alătură Textures și surpriza serii, Poem. În stilul caracteristic vom poposi pe la fiecare trupă în parte, că doar așa-i frumos, iar întâmplarea face că la orele 19:00 chiar eram postată la intrare, având timp să inspectez zona de merch și să înghit în sec (bloody expensive Textures T-shirt with pink tentacles, you shall not be forgotten, of).

Surpriza serii, așa cum spuneam mai sus, a fost chiar Poem, o trupă din Grecia, care pe parcursul recitalului a reușit să strangă din ce în ce mai mulți curioși în fața scenei și să primească aplauze sincere. Cu toate că au avut un start mai timid, deh, mai tre’ să te și acomodezi cu tăti cele, au demonstrat că au energie pe scenă și un setlist pe măsură încât oamenii să se mobilizeze. Mă bucur să constat că din ce în ce mai multe trupe aleg să spargă barierele și să se adapteze vremurilor noastre care cer un sound nou, iar prog-ul ăsta modern are din ce în ce mai mulți adepți. Sper să mai am ocazia să-i văd live preț de mai multe minute decât a durat recitalul de duminică, cuz they’re worth it.

După o pauză în care ne-am clătit ochii cu diverse și ne-am uns gâteljurile cu licoarea „magică” la suprapreț, pe scenă au urcat Textures, pe care m-am bucurat să-i văd pentru prima oară. I-am descoperit relativ recent și recunosc că nu le-am luat albumele la rând, am dezvoltat mai degrabă o relație pe shuffle, but boy, they can take you to some places. O trupă olandeză încadrată în valul de new prog și metalcore, cu care ori faci pace, ori nu. Muzica lor cu pasaje de o tehnicitate brutală reușește să se împletească cu sound-uri melodice și să te țină hipnotizat în fața scenei (sau ceva mai în spate, fie vorba între noi). I-am ascultat aproape în transă și cu greutate am conștientizat finalul recitalului, deși Laments Of An Icarus te scoate din hipnoză cât ai zice pește.

Textures Arenele Romane

Textures Arenele Romane

Ne-am dezmeticit vreme de câteva zeci de minute, după care i-am primit în aplauze pe finlandezii de la Amorphis, trupă pe care am descoperit-o, clasic, în liceu și cu care am avut o relație de love-hate, dar care a reînviat în decembrie anul trecut când i-am văzut în deschidere la Nightwish alături de Arch Enemy. Din toamnă trecută am perioade în care țin albumul Under the Red Cloud pe repeat și cu fiecare audiție parcă mai descopăr ceva. Deși trupa are bine lipite etichetele de melodic death metal și folk metal, nordici, ce să-i faci, cred că merită ascultată cu tot ce are de oferit și zic că nu întâmplător și-a intersectat destinele cu sfântul prog. Cum concertul a făcut parte din turneul de promovare a celui mai recent material discografic, evident că seara a abundat în piese extrase de pe Under the Red Cloud, actually, recitalul a debutat cu piesa omonimă, dar fanii au avut parte și de piesele care i-au consacrat: On Rich and Poor, Drowned Maid și My Kantele. Well, to be honest, Black Winter Day a lipsit cu desăvârșire din setlist deși am auzit voci în jurul meu care cereau asta cu ardoare. Eu am căscat bine ochii și urechile la House of Sleep, care, deși anunța finalul concertului, a fost urmată de încă trei piese, care au plimbat publicul din prezent până la trecutul glorios. O oră jumătate mai târziu, în uralele oamenilor, finlandezii și-au luat rămas bun.

Amorphis Arenele Romane

Amorphis Arenele Romane

Cam asta a fost, until next time și să vie vara mai repede cu ale sale concerte care mă vor duce în sapă de lemn. 😀