You are currently browsing the tag archive for the ‘robert cadar’ tag.

Se face că anul trecut am participat pentru prima dată la Semimaraton Brașov Intersport, mi-a plăcut și am revenit. Se mai face că anul ăsta a nins până la final de martie, iar pe munte lucrurile stau un pic altfel, așadar, ca să elucidăm misterul din titlu, am avut o cursă cu de toate: asfalt, drum forestier uscat, drum forestier ud, noroi, zăpadă, apă, frunziș umed, pietre cu duiumul și cred că deja pot închide lista.

Starea traseului n-a fost un mister, știam din capului locului ce mă așteaptă, mă gândeam că sigur mă deșir eu pe undeva, dar elanul a fost mai mare decât orice „cataclism”. Pe tot parcursul cursei am zâmbit ca tâmpita, mai puțin în momentele în care mai salutam câte-un sfânt pe la o coborâre abruptă, atunci eram schimonosită de-a dreptul. În rest, m-am bucurat chiar și când m-am afundat în noroi, pentru că a fost prima cursă în care am experimentat asta și nu a fost atât de tragic, doar am învățat să mă adaptez noilor condiții. Nu am eu multe alergări de trail la activ, dar la alea la care am participat, vremea a fost blândă sau în cel mai rău caz m-a bușit canicula-n cap, dar n-am alergat cu niște palete din noroi, crengi și frunze pe post de adidași.

Am parcurs primii kilometri, care-s în urcare ușoară, într-un ritm lejer, dar după vreo 3 km m-a lovit o setică de nu știam cum mă mai cheamă. Am mai tras de picioare și am dat cu apă pe gât. Când treaba cu drumul forestier a început să devină mai serioasă, am băgat pas alert, apoi s-a făcut km 4 unde m-am oprit la primul punct de hidratare. Aici am stat până am băgat două pahare de izotonic, un gel și apă (mai aveam puțin și stăteam și la o șuetă), apoi mi-am luat zborul mai departe. Până la Poiana Brașov, adicătelea km 8-9, am oscilat între alergat și mers alert, tehnica din urmă ajutându-mă să-mi conserv energia. Bașca, mersul meu a stârnit oareșce rumoare și admirație, pentru că mă mișcam vizibil mai rapid decât alții care alergau la deal, dar mi-am învățat lecția de-a lungul timpului. Ce ți-e și cu muntenii ăștia, domnule. >:D

Ei, de-aici încolo lucrurile s-au complicat, am dat de zăpadă și muuuult noroi. Când mai zicea câte-un voluntar, gata, greul a trecut, mai să-l cred, apoi tot noroiul din lume se defășura în fața-mi, mă rog, slavă cerului, nu pe fața-mi, deși era să fac niște tumbe. De terminat cursa cu echipamentul curat ca lacrima nici că-mi mai puneam problema, dar mai problematic era că glodul ăsta era lipicios în draci și dă-i și luptă-te cu nenorocitul de care se prindea tot ecosistemul. Să scutur juma’ de pădure captivă sub tălpi n-aveam nicio șansă, așa că i-am dat cu alergat printre rădăcină, pietre și frunziș. Să vezi ce caraghios e când nimerești pe-o margine de potecă în virtutea inerției și apoi adidașii după ultimul trend forestier îți amintesc că iar te crezi mai zmeu decât ești. Și zmeu m-am crezut de la Șaua Tâmpei până la Răcădău, dar un zmeu mai sfios care s-a înfrânat atât de des încât am pus pariu că ajung la finiș fără genunchi. Lipsa de antrenament s-a simțit și acum, dar recunosc că la deal mă descurc mai onorabil decât pe coborârile abrupte care sug toată seva din mine și îmi fac picioarele gelatină. Dacă anul trecut mi-a scârțăit glezna stângă, anul ăsta s-a trezit dreptu’ să fie mai breaz, așa că am ras și ultimul gel de teamă că mă trezesc și cu vreo crampă (nu că nu avusesem la umărul stâng cu câțiva kilometri înainte sau că unghia încarnată nu începuse să-și facă de cap).

La „cireașa de pe tort” mi-am scuipat de vreo două ori în sân, am mai luat niște sfinți în primire și printre gâfâieli am răzbit. După ce am cucerit dealul, m-am aruncat în brațele Scheiului constatând încă o dată că nu voi scoate un timp mai bun decât la ediția anterioară, dar fiind recunoscătoare că nu m-am prăvălit în mocirlă sau, și mai rău, dezmembrat cu totul. Cu chiu, cu vai, am pus și de-un sprint pe final, am tras niște tuse și linia primului semi pe anul ăsta.

Organizarea a fost impecabilă (nu ca echipamentul meu, haha), iar voluntarii extrem de încurajatori și energetici. La fiecare punct scandau, băteau palma cu noi și ne făceau cursa mai blândă. De copiii pe care i-am întânit pe traseu, ce să mai zic, mi-au înseninat ziua efectiv. Zâmbetul care mi s-a mai instalat pe față din când în când se datorează și lui Robert, pentru care am alergat acum și care este un exemplu de tenacitate pentru noi toți. Pe scurt, este un om care se luptă cu o formă rară de cancer și nu oricum, ci îl aleargă de-i sar capacele. 🙂 Nu l-am cunoscut vreodată, dar îi știu povestea, iar pofta lui de viață este contagioasă. Uite că și alergarea asta a fost cu tâlc, o nouă lecție despre cum să înfrunți orice obstacol cu zâmbetul pe buze și să înveți cum să-l depășești. Acum aștept semi-ul de anul viitor când trebuie să ningă sau să plouă și apoi pot să spun că le-am bifat pe toate, nu?

P.S.: Poze cu subsemnata, mai mult sau mai puțin zâmbăreață, se află aici. Vă avertizez, dați click pe riscul vostru.

Advertisements

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Advertisements