You are currently browsing the tag archive for the ‘semimaraton brasov intersport’ tag.

Povestea mea de dragoste cu alergatul a început acum doi ani, cred că am mai menționat asta în varii ocazii, dar simt nevoia să reiterez, nu de alta, dar înainte de 2015, mai mult mă chinuiam să alerg, deci nu pun la socoteală perioada aia. Tot de dragul justificării, menționez că și acum mai scot limba și mai iau niște sfinți la rând, dar o fac cu dragă inimă măcar. Când stimulentul este o alergare montană, nici nu te mai gândești la ce te așteaptă, te arunci în brațele spontaneității și speri doar că nu sfârșești ca-n Into the wild.

La Semimaraton Brașov Intersport am alergat pentru prima oară și asta pentru că o duamnă dragă și-a cedat locul lăsând pletele-mi bălaie și căprite să zburde în adierea vântului montan. Nu este prima alergare de trail, întrucât subsemnata și-a rupt vara trecută niște spate, la Cozia, experiență din care am tras niște învățături. Nu cunoșteam traseul de la Brașov, dar asta nu m-a speriat. Cu toate că traseul de la Cozia este pentru noobs, conform ălora mai pricepuți, m-a cam deșirat, și știind că la Brașov lucrurile stau ceva mai bine, nu m-am panicat. Mă speria mai mult gândul de a da nas în nas cu vreun blănos mormăitor, ceea ce n-a fost cazul, deși pe traseu ar fi zis unii că Ursache țipă a foame.

Ca o amatoare ce sunt, am stat cam la coada vacii și am încercat să nu mă cred mai Greuceanu decât eram. Cu toate astea, Bărbosul a rămas în urma-mi, eu crezând până la final că am terminat cursa înaintea domniei sale. Din nou, n-a fost cazul, am fost mai lentă de atât. Primii kilometri i-am alergat lejer, chiar și după ce am intrat pe drumul forestier, după care am avut un moment în care am crezut că m-au năpădit sovieticii, am simțit că mă albesc la față și mi-am rezervat un pas alert. După despărțirea de cursa de 10k și primul punct de hidratare, am continuat să alerg până am văzut că se îngroașă gluma. La deal am alergat cu pași mici și mă uitam cu scepticism la cei care o călcau ca apoi să-și dea duhul. Nu-s cea mai brează și tehnică, au contraire, dar uneori e bine să-ți conservi energia sau s-o folosești cu cap. Cum nu te pui cu pantele, am avut un mers alert, suficient de alert încât să-i depășesc pe cei care făceau eforturi vădite să alerge pe porțiunile alea. Prima bucată la vale a fost o reală binecuvântare și am mai recuperat din timpul de melc. M-am stresat destul de tare că nu o să ajung sus în 90 de minute, dar I nailed it.

După ce am renunțat la sticla de isotonic (pe care am ras-o, efectiv) pentru apa glorioasă, am țopăit sfioasă prin zăpadă și noroi ca apoi să cobor prin potecă. În punctul ăsta, am cam stat în curul salvamontului pe ATV și am tras niște noxe-n plămâni ceea ce m-a cam descurajat. Also, era să mă rostogolesc de câteva ori, așa că am fost mai atentă la rădăcinile copacilor. Pe unde am putut să trag mai tare, am făcut-o și am înghițit un gel pe la km 12, la Poiana Stechil, când mă gândeam că poate mă năpădește vreo crampă. De la Șaua Tâmpei până la Răcădău am suferit cu țopăitul la vale, mai ales că la un moment dat am prins viteză mare, a dat cu panică, m-am înfrânat și vai de genunchii mei, dar deja mă vedeam cum o să îmbrățișez alți alergători. De la atâta entuziasm mi-am și tras cu dreptu-n stângul, încât admir și acum vânătaia de pe gambă.

La treptele lui Gabony îmi venea să merg în patru labe, doar-doar să nu mi se mai înmoaie genunchii, iar pe sub Tâmpa am simțit cum scârțâie glezna stângă, fiind ferm convinsă că ultimii kilometri chiar o să-i parcurg pe burtă. Am tras de mine până la „cireașa de pe tort”, cum mi-a fost prezentat anterior dealul unde este celebrat sadismul organizatorilor și unde vezi cei mai mulți alergători în chinuri pe metrul pătrat. Cu chiu, cu vai, aproape târându-mă, am ajuns în vârf, de unde am coborât prin Schei, asta după ce eram să-mi pierd piciorul stâng, noroc cu voluntarii care au fost mai vigilenți. Ultimii 500 de metri i-am alergat aproape plângând și mai că nu-mi venea să cred că termin cursa în 02:38:44. Sigur, când realizez timpul celor de pe podium, mi se pune un nod în gât, dar pentru mine este o evoluție în condițiile date și un imbold să alerg mai bine.

A fost un traseu pe care cu siguranță îl voi repeta și anul viitor, de data asta total intenționat. Nu am ce să resproșez organizării, iar voluntarii au fost la mare înălțime. Din perspectiva unui om care făcea asta la un moment dat, știu cât de greu este să mai ai plămâni și răbdare după ce stai pe loc și încurajezi fiecare alergător. Ajută să mai vezi o față senină, chit că ce primesc ei la schimb este o schimonoseală de zile de mari (cred că de vreo două ori mi-a scăpat și-un zâmbet). În rest, număr zilele pe degete până când voi zburda iar pe munți, pentru că atunci când îți descrețești fruntea, realizezi liniștea și frumusețea care te înconjoară, iar asta merită tot efortul din lume.

Mulțumesc Rareș Popa, Ioana Dan, Oriana Iordache și Lucian Mardare pentru poze!