You are currently browsing the tag archive for the ‘semimaraton’ tag.

Anul trecut am alergat pentru prima oară la Sibiu, acest oraș de care m-am îndrăgostit irevocabil și iremediabil, marcând la momentul respectiv al doilea semimaraton din viața mea. De atunci am mai alergat 21 de kilometri, două dintre curse fiind montane, așa că după semi-ul de la Brașov am zis că-i cazul să nu-mi ies din mână, mă rog, din picior, și m-am întors în inima Transilvaniei. Spuneam și în 2016 că este un traseu absolut pitoresc, dar nu lipsit de dificultate, iar anul ăsta mi-am reîmprospătat memoria și nu în cel mai fericit mod posibil.

Traseul s-a menținut în totalitate, singura noutate fiind că anul acesta a fost introdus maratonul, de aici numele: Maratonul Internațional Sibiu, deci iubitorii de curse lungi au avut parte de extra peisaje. În rest, pornirea s-a făcut din Piața Mare, iar primii 4 kilometri au fost parcurși în urcare și coborâre în centrul vechi al Sibiului și în jurul cetății, asta ca să știm o treabă. La km 5 am păpat un gel pentru că deja mă năpădise foamea. Nu pot să zic că mă hrănisem chiar adecvat și s-a simțit asta (șoc și groază, EU nu m-am îndopat corespunzător). Înainte de km 7 am alergat la vale ca un căluț fericit și m-am cam dat în stambă, că genunchii deja erau gelatină. Înspre km 10 am simți un junghi la spate, iar pe la 11 unde era și o pantă nu tocmai bucurie pentru picioare, am băgat mers alert, deși mă setasem să nu iau alte pauze cu excepția celor pentru hidratare. Genunchii începuseră să cedeze și ei iar mindset-ul meu s-a dus pe apa sâmbetei. La km 12 am mai băgat un gel, iar junghiul de la spate era din ce în ce mai intens, semn că ceva nu făcusem bine. De aici încolo am băgat mers alert pe unde am avut ocazia (a fost un traseu cu diferență pozitivă de nivel de 200 m) și am tras de mine să rezist cu stoicism. La km 20 m-am lovit de zidul meu și îmi scuipam în sân că nu mai fac asta. Voluntarii de pe traseu au fost imboldul meu pe ultimul kilometru, iar când am intrat în zona teraselor, erau mese întregi de oameni care mă încurajau, iar pe final am putut băga un sprint.

Ceasul s-a oprit la 02:15:31, ceea ce însemna un timp mai slab decât anul trecut, și cu 15 minute peste target-ul meu, dar de când mă loviseră primele semnale de durere știam că nu are sens să mă încăpățânez și să mă deșir. În ultima perioadă nu m-am antrenat întocmai, din varii motive, iar inconsecvența mea s-a simțit. Nu am pretenții de mare alergătoare, însă duc o luptă cu mine și asta e tot ce contează. Lupta mea de aici încolo trebuie să se intensifice, dar să-mi ascult corpul mai des și să învăț să-mi corectez postura, altfel na, o adunăm pe Adriana de pe jos.

Despre organizare n-am decât cuvinte de laudă. Frumusețea traseului a fost completată de către oameni, fie ei simpli spectatori, fie voluntari. Asemenea încurajări rar mi-a fost dat să văd. Am bătut palma cu o groază de oameni, am primit constant încurajări, iar atunci când simți că o să te rupi de la jumătate, e taman la fix. Bătrânii ieșiti la plimbare ne priveau cu admirație, copiii erau super entuziasmați și țopăiau, voluntarii nu mai aveau voce de la atâtea urale. Cuvântul definitoriu al acestui eveniment este COMUNITATE. În fond, despre asta a fost vorba: Maratonul Internațional Sibiu are un profund caracter social și civic prin proiectele înscrise și susținute de către alergători, cu rolul de a dezvolta comunitatea sibiană.

Eu voi prefera întotdeauna un astfel de eveniment, în detrimentul celui de la București. Îți vine să plângi nu de la efort, durere sau demoni cu care te lupți vreme de 21 de kilometri, ci de la fericirea care te inundă când ți-e dat să parcurgi traseul ăsta. Alergați măcar o dată la Sibiu și veți înțelege despre ce vorbesc. Mai departe, eu mai am câțiva demoni care nu-mi dau pace, dar, hei, vine Cozia Mountain Run, unde poți să te ascunzi, dar nu te poți ascunde, așa că am timp berechet să mă iau la harță cu ei.

Povestea mea de dragoste cu alergatul a început acum doi ani, cred că am mai menționat asta în varii ocazii, dar simt nevoia să reiterez, nu de alta, dar înainte de 2015, mai mult mă chinuiam să alerg, deci nu pun la socoteală perioada aia. Tot de dragul justificării, menționez că și acum mai scot limba și mai iau niște sfinți la rând, dar o fac cu dragă inimă măcar. Când stimulentul este o alergare montană, nici nu te mai gândești la ce te așteaptă, te arunci în brațele spontaneității și speri doar că nu sfârșești ca-n Into the wild.

La Semimaraton Brașov Intersport am alergat pentru prima oară și asta pentru că o duamnă dragă și-a cedat locul lăsând pletele-mi bălaie și căprite să zburde în adierea vântului montan. Nu este prima alergare de trail, întrucât subsemnata și-a rupt vara trecută niște spate, la Cozia, experiență din care am tras niște învățături. Nu cunoșteam traseul de la Brașov, dar asta nu m-a speriat. Cu toate că traseul de la Cozia este pentru noobs, conform ălora mai pricepuți, m-a cam deșirat, și știind că la Brașov lucrurile stau ceva mai bine, nu m-am panicat. Mă speria mai mult gândul de a da nas în nas cu vreun blănos mormăitor, ceea ce n-a fost cazul, deși pe traseu ar fi zis unii că Ursache țipă a foame.

Ca o amatoare ce sunt, am stat cam la coada vacii și am încercat să nu mă cred mai Greuceanu decât eram. Cu toate astea, Bărbosul a rămas în urma-mi, eu crezând până la final că am terminat cursa înaintea domniei sale. Din nou, n-a fost cazul, am fost mai lentă de atât. Primii kilometri i-am alergat lejer, chiar și după ce am intrat pe drumul forestier, după care am avut un moment în care am crezut că m-au năpădit sovieticii, am simțit că mă albesc la față și mi-am rezervat un pas alert. După despărțirea de cursa de 10k și primul punct de hidratare, am continuat să alerg până am văzut că se îngroașă gluma. La deal am alergat cu pași mici și mă uitam cu scepticism la cei care o călcau ca apoi să-și dea duhul. Nu-s cea mai brează și tehnică, au contraire, dar uneori e bine să-ți conservi energia sau s-o folosești cu cap. Cum nu te pui cu pantele, am avut un mers alert, suficient de alert încât să-i depășesc pe cei care făceau eforturi vădite să alerge pe porțiunile alea. Prima bucată la vale a fost o reală binecuvântare și am mai recuperat din timpul de melc. M-am stresat destul de tare că nu o să ajung sus în 90 de minute, dar I nailed it.

După ce am renunțat la sticla de isotonic (pe care am ras-o, efectiv) pentru apa glorioasă, am țopăit sfioasă prin zăpadă și noroi ca apoi să cobor prin potecă. În punctul ăsta, am cam stat în curul salvamontului pe ATV și am tras niște noxe-n plămâni ceea ce m-a cam descurajat. Also, era să mă rostogolesc de câteva ori, așa că am fost mai atentă la rădăcinile copacilor. Pe unde am putut să trag mai tare, am făcut-o și am înghițit un gel pe la km 12, la Poiana Stechil, când mă gândeam că poate mă năpădește vreo crampă. De la Șaua Tâmpei până la Răcădău am suferit cu țopăitul la vale, mai ales că la un moment dat am prins viteză mare, a dat cu panică, m-am înfrânat și vai de genunchii mei, dar deja mă vedeam cum o să îmbrățișez alți alergători. De la atâta entuziasm mi-am și tras cu dreptu-n stângul, încât admir și acum vânătaia de pe gambă.

La treptele lui Gabony îmi venea să merg în patru labe, doar-doar să nu mi se mai înmoaie genunchii, iar pe sub Tâmpa am simțit cum scârțâie glezna stângă, fiind ferm convinsă că ultimii kilometri chiar o să-i parcurg pe burtă. Am tras de mine până la „cireașa de pe tort”, cum mi-a fost prezentat anterior dealul unde este celebrat sadismul organizatorilor și unde vezi cei mai mulți alergători în chinuri pe metrul pătrat. Cu chiu, cu vai, aproape târându-mă, am ajuns în vârf, de unde am coborât prin Schei, asta după ce eram să-mi pierd piciorul stâng, noroc cu voluntarii care au fost mai vigilenți. Ultimii 500 de metri i-am alergat aproape plângând și mai că nu-mi venea să cred că termin cursa în 02:38:44. Sigur, când realizez timpul celor de pe podium, mi se pune un nod în gât, dar pentru mine este o evoluție în condițiile date și un imbold să alerg mai bine.

A fost un traseu pe care cu siguranță îl voi repeta și anul viitor, de data asta total intenționat. Nu am ce să resproșez organizării, iar voluntarii au fost la mare înălțime. Din perspectiva unui om care făcea asta la un moment dat, știu cât de greu este să mai ai plămâni și răbdare după ce stai pe loc și încurajezi fiecare alergător. Ajută să mai vezi o față senină, chit că ce primesc ei la schimb este o schimonoseală de zile de mari (cred că de vreo două ori mi-a scăpat și-un zâmbet). În rest, număr zilele pe degete până când voi zburda iar pe munți, pentru că atunci când îți descrețești fruntea, realizezi liniștea și frumusețea care te înconjoară, iar asta merită tot efortul din lume.

Mulțumesc Rareș Popa, Ioana Dan, Oriana Iordache și Lucian Mardare pentru poze!

După ce în urmă cu aproape două luni de zile am avut prima alergare trail la Cozia Mountain Run, despre care am scris în timp ce febra musculară tocmai devenise una cu mine, am zis că niște 21 de kilometri petrecuți în Pădurea Băneasa nu sună tocmai rău, fiind prima alergare trail din urbea gri. Vasăzică, de dimineață m-am înființat cu două picioare relativ zdravene și niște entuziasm împletit cu niște grumpiness (că așa-mi șade bine) la FOX TRAIL Half Marathon (văleu, fată, iară băgăm 21?).

Mi-am pregătit echipamentul de cu seară, m-am minunat iar de sticla de un litru jumate de Persil, inclusă în kitul de alergător (subtil, având în vedere că după un semimaraton nu miroși a patchouli și ylan ylang), mi-am pus ceasul la o oră la care, în weekend, somnul e ăl’ mai dulce, iar de dimineață m-am împachetat pentru o cursă care-mi stârnise curiozitatea. Cea mai mare temere era legată de avertizarea legată de viespi și, mai în glumă, mai în serios, ziceam că poate după 13 ani în care un roi de viespi se înfruptase din subsemnata, n-oi păți-o fix acum (ce urmează e demn de o comedie proastă, dar ajungem și acolo). Boooon, ajunsă la fața locului m-am învârtit pe la standuri, am băut o apică, am făcut un șușulică, cam ce poa’ să facă un alergător înainte de cursă. Am făcut încălzire, desigur, după sesiunea oficială că la toi-toi era coadă ca la pâinea caldă, m-am tras în poze la standul Persil, înainte să arăt ca un om suferind, apoi mi-am luat în primire locul de la start.

Primii kilometri nu mi-au dat mare bătaie de cap, mai admiram un copăcel, mai ștergeam sudoarea de pe frunte și așteptam cu nerăbdare primul punct de hidratare pentru că subsemnata ar putea să bea apă fără oprire, bașca la efort fizic. Ei, și de acum va să se desfășoare epopeea Viață, prin reprezentanta de seamă: înciudata viespe – Subsemnata, desigur eu pierzând această luptă. După ce am trecut de punctul de hidratare de la kilometrul 6 am început să trag cătinel de mine în plină arșiță, parce que niște câmp deschis. Pe la kilometrul 7 am zis să pap și eu un gel că poate o fi nivelul de energie scăzut. M-am oprit la umbra copacilor, a durat fix două secunde după ce am rupt ambalajul ca să simt că ceva îmi folosea gamba pe post de masă de prânz. Era ea, furioasă că suratele au fost alungate pe lumea ailaltă și în invidia ei a zis că răzbunarea e mai dulce când te ghiftuiești dintr-o blonzenie cu moaca profund confuză. M-a mușcat cu ob’ectul muncii prin jambieră, după care am simțit o durere care creștea în intensitate. Renunțarea nu era o soluție, vorbim de o înțepătură de viespe, iar alergică nu mă știam, dar zona se umflase. Am continuat să alerg și, surprinzător, aveam un mindset teribil de la locul lui, deși premisele conduceau către cu totul altceva. Trăiască Salomonii mei minunați (de bărbat, don’t ask) care mi-au făcut picioarele ferfeniță, având bășici de pe la kilometrul 3. Nu numai că aștept ca niște unghii să se înșire pe jos, dar cu fiecare privire mai descopăr o bășică nouă.

Am terminat, oarecum, cu lamentarea și merită să menționez că până pe la kilometrul 15 m-am ținut destul de tare, verificând rar ce mai face zona ciuruită și sorbind câte o gură de Iso. Ei bine, după acest prag psihologic de care m-am mai lovit și înainte, iar m-am resetat și am început să mă opresc ceva mai des, fiecare oprire venind cu câte un șut în cur pe care mi l-aș fi tras cu drag. Durerile deveniseră insuportabile, tălpile mă ardeau, gamba se scandaliza și aia, ce mai, de vis. Nu mă ajuta nici faptul că tot vedeam oameni oprindu-se, dar pe ultimii 1500 de metri am tras de mine. Porțiunea de asfalt a fost cea mai odioasă de până atunci, aș fi dat orice să mă pun în cur fix în mijlocul drumului, dar asta nu era o opțiune. Am trecut de finish, schimonosindu-mă, cel mai probabil, dar nici că-mi mai păsa. Reușisem să termin cursa și trasând linia, îmi dau seama că m-am grăbit ca fata la măritat dintr-o ambiție, poate. Cursa din Băneasa a fost al patrulea semimaraton, începând din mai, și constat că am de lucrat o grămadă și încă nu am găsit armonia minte-corp. Este ușor să găsești trigger-ul care te poate duce pe cele mai înalte culmi, dar e greu să te disciplinezi în tot acest proces. Poate înțepătura asta nenorocită a fost epifania de care aveam nevoie să fac lucrurile cum trebuie, nu sub imboldul adrenalinei.

 

Timpul scos a fost cel mai slab de până acum, vreo 2 ore 23 minute, pentru că subsemnata = panseluță sensibilă, dar la fel de bine puteam să dau bir cu fugiții, which I didn’t. Culmea, mare parte din traseu am avut un mindset de care sunt mândră, chit că am luat sfinții la rând. Despre asta e vorba în alergare: să găsești motivația să nu te oprești atunci când crezi că trebuie să pui stop. Nu vorbesc despre cazurile evidente, în care riști să-ți produci leziuni, ci despre momentele în care „fuga” de tine este cea mai la îndemână opțiune. Eu îi mulțumesc viespii ăleia, ce-i drept, am o gambă mega sexi acum, mmm.

P.S.: Hai cu pozele oficiale! 😀

Acum ceva vreme anunțam cu surle și trâmbițe că, din seria „o comit si pe asta, to be reloaded over and over again”, o să țopăi vreme de 21 de km la OMV Petrom Bucharest Half Marathon. Duminica ce tocmai a trecut am țopăit, nu chiar în timpul propus, nu cu atâta avânt pe cât mi-am imaginat, dar cu emoții și bucurie pe traseul primului semimaraton (chit că atunci când alerg am niște grimase pe moacă de numa’ fericire zici că nu-i).

La 09:10, după ceas, s-a dat startul și cum subsemnata era în negura sectorului E, știam că va dura cel puțin 6 minute până o să trec de poarta de start, așa că am admirat norișorii pufoși, Casa Poporului ce ședea ea semeață în bătaia razelor de soare și, desigur, mă holbam la celelalte mii de alergători, întrebându-mă ce naiba ne-a lovit pe toți de suntem acolo, nebuni în adidași colorați și tricouri tehnice care mai de care. După ce am trecut de poartă, în mod dubios, m-am dus înainte ca berbecul (a nu se înțelege că am fost cine știe ce vitezomană) și am făcut cât de mult slalom am putut, de l-am lăsat pe bărbos în urma-mi. Primii kilometri nu-s cei mai minunați pentru că mainly te calci în picioare și consumi o groază de energie făcând hărți mentale despre unde și cum e mai bine să depășești finuț, elegant, dar suficient de rapid. Jumătate de semimaraton l-am parcurs cu un pace sub 6 minute/km, am oscilat constant intre 05:39-05:55/km și chiar m-am ținut după pacemakerii de 02:10:00, când mi-am dat seama ca target-ul meu de a termina semi-ul în sub două ore nu-i tocmai realist.

Buuun, după ce jumătate din distanță am fost așa mai la-li-la, mi-am dat seama că principalul inamic îmi va fi soarele care începuse să bată puternic, iar eu mă stafideam cu fiecare kilometru parcurs. Până-n Arena Națională am băgat un gel pe gât (să-i dea Dumnezeu sănătate ăluia care a conceput asemenea minunăție) și parcă viața mi-a revenit în corp. Am zburdat eu ce-am zburdat până am dat cu ochii de marcajul de 15 km, aka limita mea maximă de kilometri alergați până atunci, iar creierul și-a dat reset, moment în care a început un monolog interior de toată frumusețea „fată dragă, vrei doo palme? știi că ăsta-i un blocaj mental peste care poți trece ușor, alții aleargă maratoane după maratoane, te-ai scrântit? hai, fâlfâie din tutu mai cu talent!”. Schema mi-a ieșit pentru moment, dar 2 kilometri mai târziu am făcut ceea ce îmi promisesem că nu voi face: am început să merg pentru câteva secunde. După ce mi-am mai revenit, am luat din nou calea, adevărul și viața alergării, dar până la finalul cursei am mai avut câteva opriri, that including punctele de hidratare (de fapt, punctul, că unu’ mai era până la finish). Mă blamez și acum pentru asta, dar, probabil dacă nu aș fi mers în acele momente, n-aș fi terminat semi-ul tocmai întreagă.

Bătută-n cap de soare, de la kilometrul 19 am tras de mine ca niciodată și aveam impresia că traseul nu se mai termină. Când am virat la dreapta după Izvor și am început să văd așa, ușor în ceață, poarta de finish, am prins puteri. Încurajată de oamenii de pe margine, mi-am fâlfâit tutu-ul cu grație până la final, ba chiar îmi dăduseră lacrimile. Știam că pierdusem pacerii din câmpul vizual, dar m-am uitat la ceas și am văzut că am trecut de poartă la 2 ore și 12 minute, mai exact 02:12:03 (bine, aplicația nu am oprit-o la marele fix). Chiar dacă nu mi-am atins țelul, sunt mândră că am avut un timp decent pentru un prim semimaraton dintr-o serie care mă va urmări în următoarele luni. Dacă mai pun la socoteală faptul că am dedicat semimaratonul pacienților îngrijiți de Hospice Casa Speranței și că am făcut și acum parte din Team Hospice, deja prind încredere. Apropo de asta, încă puteți abuza de butonul de donații fix AICI.

Well, eu mă duc să mă umplu de glorie și să-mi „șlefuiesc” tălpile și genunchii și tot pentru Semimaratonul Sibiu, care mă va primi cu brațele deschise în mai puțin de două săptămâni și pentru *drum roll* primul semimaraton montan (hai cu Cozia!). Așa-i că sunt o minunată? 😀