You are currently browsing the tag archive for the ‘travel’ tag.

Mai exact, în Lovech și Veliko Tarnovo, pe la jumătatea lunii mai. Cum n-aș fi eu dacă n-aș scrie după luni de zile distanță de evenimentul cu pricina (apropo, încă n-am scris despre Rupea și acu’ se face anul – eu o numesc consecvență), iată-mă, astăzi, cum o să vă împărtășesc secretul bogăției…induse.

În Bulgaria am încercat să ajung pentru prima oară acum câțiva ani când eram prin Vamă. Cumva se face că mijlocul meu de locomoție, per pedes, le-a cam pus bețe-n roate vameșilor care nu m-au lăsat să pășesc în țara trandafirilor, așa că am făcut cale-ntoarsă la ai noștri. Anul acesta, după ce am ajuns pe tărâm britanic, la nicio săptămână după o excursie memorabilă, m-am îmbarcat într-un autocar cu scopul de a mă ghiftui și rătăci pe străduțe. Astrele s-au aliniat și planul mi-a ieșit întocmai, cu toate că în Lovech ne-a întâmpinat o ploaie de toată frumusețea. Drumul prin Bulgaria, de fapt, tot drumul București-Bulgaria, mi s-a părut dezolant. Noroc cu verdeața că altfel mă dezumflam cu totul până să ajung la destinație.

În Lovech am avut două ore la dispoziție să prind un pic din spiritul locului, iar ploaia care nu mai contenea ne cam strica planurile. Ne-am adăpostit pe terasa unui restaurant din centru, asta după ce am traversat un pod acoperit, împânzit cu suveniruri, care pe alocuri m-a dus cu gândul la Ponte Vecchio al Florenței. Micul oraș era îmbrăcat de sărbătoare căci erau zilele lui, așa că, în timpul în care am zăbovit la bere și mâncare, ne-am delectat cu dansuri și muzică tradițională bulgărească. Restaurantul m-a propulsat direct în România anilor 90′, sub a cărei umbră mai stau și la noi multe localități, cu chelneri și mese rupte din filmul ăla. Engleza n-o stăpânesc prea bine, dar ne-am înțeles cât să ne aducă bere sub forma unei surprize (un dozator de 3 litri) și fel de fel de preparate. Porțiile au fost astronomice, nu a fost cea mai bună mâncare din viața mea, dar combinațiile erau interesante (eu am avut o ruladă de pui cu bacon, caș afumat și mere). După ce am atins pragul de sațietate și niște zeci de leva mai târziu, ne-am îndreptat către cetate minunându-ne la casele de pe dealul e care l-am urcat treaptă cu treaptă. Chiar dacă are un iz sărăcăcios, Lovech e un orășel cu un farmec aparte, printre cele mai vechi din Bulgaria. Nu am intrat în cetate pentru că exteriorul a fost suficient de edificator, iar timpul nu era de partea noastră, dar am avut o panoramă de zile mari.

După ce s-a scurs timpul alocat acestei opriri, am revenit la autocar cu destinația Veliko Tarnovo. Bulgaria este o țară de un verde crud, asta este impresia mea, dacă faci abstracție de clădirile abandonate sau în paragină. În Veliko am căscat ochii când am văzut zidurile cetății care părea să nu se mai termine și m-am ofticat știind că o s-o văd pe repede înainte…din autocar, căci scopul excursiei a fost cu totul altul. Chiar și așa m-a uimit. Orașul așezat pe trei dealuri: Tsarevets, unde se află ruinele palatului, Trapezitsa, Sveta Gora și traversat de râul Yantra este cu adevărat surprinzător. Clădirile vechi, care pe alocuri stau să se prăbușească, se împletesc cu un iz de nou sub parfumul tufelor de trandafiri omniprezente. Străduțele colcăie de pisici leneșe care moțăie sub privirile turiștilor rătăciți, oamenii mai au un pic și se închină străinilor care ating pâmântul bulgăresc, atelierele cu meșteri, care îmblânzesc pielea tăbăcită, lucrează vasele de cupru sau țes, atrag privirile curioșilor și le golesc portofelele. Restaurantele îți potolesc setea și pofta pe bani puțini. Noi ne-am răcorit la umbra grădinii interioare a Han Hadji Nikoli Inn, un restaurant cu istorie și unul dintre puținele hanuri care a trecut testul timpului. Servirea a fost ireproșabilă, iar pentru echivalentul a 30 și ceva de lei am băut două beri, două cocktailuri cu gin, o cafea turcească și am mâncat o baclava demențială. Pare greu de crezut, dar m-am simțit a’ mai bogătană de pe pământ. Măcar așa.

Dacă aveți ocazia sau dispoziția să călătoriți 180 de kilometri mai încolo de capitală, trageți o fugă aici, nu doar pentru că o să vă simțiți mai bogați și o să plecați cu tona de produse pe bază de trandafiri, ci și pentru frumusețea unor locuri care nu strălucesc prin tencuielile finisate, ci prin farmecul de altă dată. Veți fi uimiți de curățenia celor mai sărace gospodării împânzite cu trandafiri și mușcate și vă va mișca în același timp curiozitatea oamenilor, înțelegând mai bine fascinația pe care o avem la rândul nostru față de străinii care-și fac curajul să ne viziteze.

 

Advertisements

Despre cum m-am îndrăgostit de Londra am povestit recent, iar acum a venit rândul celui de-al doilea oraș de cinste al Angliei: Birmingham. Mercur, bată-l vina, a fost cam retrograd și centrul orașului era în construcții când am mers noi, dar asta nu ne-a oprit din a-i surprinde frumusețea. Dacă iei orașul la pas, observi cum vechiul se împletește cu noul în cel mai firesc mod posibil și te întrebi ce naiba se întâmplă pe plaiurile noastre. Apoi, te plimbi agale pe canale și ești transportat automat în alte vremuri care amintesc de prolifica epocă industrială.

Cu toate că este un oraș mare, cu o populație de 1 milion de oameni, am avut un oarecare sentiment de cosiness și apartenență (s-o trage de la bere). Primul contact cu orașul a fost când ne-am dus spre Gay Village și China Town, zonă în care s-ar fi aflat hotelul unde au stat băieții (din păcate, n-a fost cazul). De-o parte a străzii atârnau în vitrine rațe fripte, de alta străluceau beculețele colorate de prin copaci și baruri. De dragul diversității aș fi zăbovit acolo, dar prima zi de umblat în Londra ne-a răpus. Seara am ieșit într-un pub, The Smoke Haus, unde am mâncat un burger excelent, iar IPA-ul casei a fost ce trebuie. La finalul serii, eu și Bărbosul am scos 39 de lire din buzunar, dar n-am avut vreun regret. Oamenii foarte drăguți și glumeți, te simțeai mai bine ca acasă.

După ce am mai luat Londra la o tură, ziua 3 a fost dedicată Birminghamului, mă rog, nu integral pentru că primele ore ale zilei au fost petrecute la fabrica de ciocolată Cadbury. Aici ajungem la partea aia cu împrejurimile. Ca să ajungi la Cadbury World, iei trenul spre Bournville și în 15 minute ajungi în orășelul care poartă încă din gară însemnele și culorile celebrului brand de ciocolată. Vizita la fabrică se traduce în 14 zone diferite: cadre statice, prezentări video, cinema multi-senzorial, plimbare cu trenulețul printre mascotele semi-drogate, demonstrații ale staff-ului. Soroș e de vină că fabrica este vizitată anual de 500 000 de perechi de ochi curioși, e clar. Asta este o chestiune pe care am remarcat-o pe parcursul întregii excursii: englezii știu să se vândă. Cam toate obiectivele turistice au zone interactive, iar personalul e mișto, n-o să vezi tăntici plictisite pe scaun, care cum văd un gură-cască îl scanează din toate unghiurile. Iar de ciocolată nu mai zic, ne-au întâmpinat cu patru sortimente de batoane, am mâncat și în zona demonstrativă, iar din shop n-am plecat chiar cu mâna goală. Bravo vouă, băieți!

După ce o dimineață întreagă am respirat ciocolată, ne-am întors în Birmingham unde am luat-o la pas pe canale. Orașele mari ale Angliei sunt conectate prin canale artificiale care au servit transportului de mărfuri și materie primă. Canalele sunt împânzite de bărci care mai de care mai colorate, unde oamenii-și duc veacul. Te poți plimba cu barca, care poate găzdui o petrecere privată sau poți lua cina acolo. Unii te întâmpină cu cafea și gogoși, alții fabrică bere pe barcă, mna, depinde de spiritul antreprenorial al fiecăruia. După atâta plimbare, foamea și curiozitatea ne-au purtat spre The Malt House, un pub faimos prin prisma vizitei lui Bill Clinton, imortalizată și atârnată pe peretele deasupra barului. Locul era populat de englezi care ciocneau zgomotos paharele de bere și cu mare greutate am găsit loc după ce am tot mișunat acolo. Meniul este cel clasic: carne, cartofi și sosuri grele, dar mâncarea e bună. Porțiile sunt mari, pe măsură englezilor. Atmosfera merită trăită. Era ca-n filme.

Un obiectiv mișto, care-ți oferă vedere panoramică asupra orașului, este Library of Birmingham. Biblioteca găzduiește Shakespeare Memorial Room cu o colecție impresionantă de cărți și ediții unice în lume. Încăperea în stil victorian este nespus de frumoasă și aduce un omagiu unui scriitor controversat. Vremea nu a fost prielnică în ziua aia, dar nu puteam rata ocazia de a privi orașul dintr-un unghi generos. Câteva selfie-uri și picături de ploaie mai târziu, ne-am continuat incursiunea în oraș. Am trecut prin Great Western Arcade, unde am bălit la macarons și pantofi, New Street mi-a captat atenția cu arhitectura și magazinele ei, iar Bullring Mall este visul oricărei fete. Centrul comercial este absolut imens, cu două niveluri sub pământ. Eu am intrat la Sports Direct, de unde, contrar așteptărilor mele, am plecat cu mâna goală, dar am păpat vitrinele din priviri. Seara ne-am retras la o berică, după ce ne-am făcut plinul la Tesco. Apropo, căutați și Poundland, care mai ascunde câte-o comoară la, după cum îi spune numele, o liră. Eu m-am întors în România cu un ruj (o liră dai, o liră face), dar și o punga mare de Haribo cu vin (acid acetic, în traducere liberă). Da, put, dar sunt buni. Dacă aveți timpul și dispoziția necesară, Anglia este o țară de unde nu plecați cu mâna goală. Poți găsi haine la prețuri buni și tot felul de nimicuri care-ți aduc zâmbetul pe buze pentru fix 5 minute.

Ziua 4 a fost by far cea mai mișto din toată excursia pentru că am ajuns la West Midland Safari Park unde mi-am clătit ochii cu enșpe specii de animale și am hrănit o girafă. După ce cobori în gară la Kidderminster, după o călătorie de două ore, iei taxi-ul pentru 7 lire și 10 minute distanță de o experiență unică. Sutele de hectare găzduiesc o groază de animale, majoritatea plimbându-se în neștire printre mașini și oameni (cum e cazul lui African Village) și, de asemenea, un parc de distracții în adevăratul sens al cuvântului. O să încep prin a spune că o experiență completă te scutură de aproape 40 de lire, dar ai intrări nelimitate în parcul de distracții și în banii ăștia te plimbi cu microbuzul printre animale pe care le poți hrăni cu grăunțe speciale primite de la ei. Vizita a început cu pinguinii care înotau sau se ascundeau la umbră, provocând prima criză de diabet. Apoi, m-am liniștit rapid în grota cu lilieci care zburau liberi și nestingheriți. Niște șerpălăi și aligatori mai târziu, am hrănit papagali care s-au suit pe mine și am mers într-un fel de Dino Park, unde am făcut poză cu frățiorul meu, T-Rex, mânca-i-aș mânuțele alea.

Parcul de distracții are o groază mașinării, unele mai bogate în adrenalină decât altele. Am început sesiunea cu niște intrat la apă după un ride savuros. Cum am multe fobii, rollercoaster-ul nu este tocmai viața mea, așa că jumate din cursă mi-am petrecut-o cu ochii închiși, ceea ce, evident, mi-a amplificat spaima. La Twister (un fel de rollercoaster mai sadic) am stat că mortu’ cu ochelarii pe nas și capul plecat într-o parte (se vede că știu să mă distrez). Mi-am încercat norocul de mai multe ori într-un ride cu apă de unde plonjai din două puncte de înălțimi diferite. Momentul de Greuceanu a fost depășit într-o mașinărie cu hipopotami, ce părea extrem de inofensivă până la proba contrarie, care s-au tradus prin zguduit, rotit, înălțat și alte manevre bruște nu tocmai pentru copii. Vreo 7 minute mai târziu și tot atâtea țipete, am simțit binecuvântarea solului molcom.

Experiența a fost una pe care aș repeta-o la nesfârșit cu tot fun park-ul. Până acum nu mi-a fost dat să văd asemenea animale care se plimbă nestingherit pe hectare de pământ, cu excepția tigrilor și a gheparzilor. De ocazia de a le hrăni, nu mai zic. Căprioarele n-au fost cele mai prietenoase, neapărat, dar girafa care mi-a mâncat din palmă m-a marcat. M-am chinuit să o prind într-un cadru decent mai ales că în timpul ăla turnam grăunțe în mână, dar i-am surprins șiretenia și eleganța, până la urmă. Și are un cap foarte mare, as you can see. O altă zonă faină e African Village cu autocare, lemuri și capre. Înainte și după fiecare oprire ți se recomandă să abuzezi de gelul dezinfectant pus la dispoziție. Suricatele erau împrejmuite de sticlă, dar lemurii zburdau printre copaci și săreau pe tine ca la Olimpice. Caprele deveneau foarte iubitoare dacă posedai mâncare, atât de mult, că se urcau cu copitele pe tine. Mergeți aici, dacă aveți ocazia.

Cât am așteptat trenul spre Birmingham, am descoperit Kidderminster Railway Museum, de unde tocmai pleca o locomotivă cu aburi. Intrigați, am investigat zona care era la o aruncătură de băț, ca să constatăm că este un adevărat muzeu în aer liber, cu trenuri super finisate și o gară ce păstra izul de altă dată. Muzeul se vizitează gratuit, bașca poți experimenta schimbarea macazului pe o porțiune mica de șină. Pentru o liră ești plimbat pe o variantă în miniatură a lui Thomas the Tank Engine. Mă bucur că am ratat trenul înainte și am descoperit această comoară feroviară. Aș mai fi rămas la un ale în pub-ul de acolo, dar Birminghamul este foarte ofertant din acest punct de vedere, așa că am încheiat o călătorie cu adevărat inițiatică la o porție savuroasă de coaste cu cartofi dulci prăjiți, tot la The Smoke Haus.

Dacă plănuiți un concediu în UK, puneți și Birmingham pe listă, o să vă surprindă și încânte. Are un vibe diferit față de Londra, dar nu se lasă mai prejos. Arhitectura te stârnește la tot pasul, iar plimbarea pe canale este cu adevărat reconfortantă. De mâncat se mănâncă bine, de băut nu mai zic. Pentru toate astea aveți nevoie de un buget destul de generos, pentru că este o țară scumpă, dar merită să faceți o aroganță din când în când. Dacă aveți prieteni acolo, care să vă descurce în anumite situații, you’re really blessed (Bag și Cătălin, ați fost more than awesome și răbdători!).

Where next?

Nici nu știu de unde să încep că iar mă mega-extaziez numai rememorând zilele pe tărâm britanic, care au fost încărcate si ravisante ca mine, dar a fost odată ca niciodată „un băiețel” care a zburat pentru prima oară. Nu doar că și-a luat zborul în premieră, dar de 14 ani n-a mai ieșit din țară (tentativa de a trece la bulgari pe jos, care a eșuat lamentabil, nu se pune). Se făcea că într-o dimineață, după un somn extrem de lung de 3 ore, acest băiețel și gașca lui au pus piciorul în avion cu destinația London Stansted Airport, întru vizitarea prietenilor de peste hotare, care aveau promisă călătoria de ani de zile. Ca să #seștie, în cele 4 nopți în care nu prea mi-am făcut somnul de frumusețe, am stat în Birmingham, iar în primele două zile am făcut ruta Birmingham – Londra cu trenul parce que așa a fost planul.

Zborul nu m-a panicat pe cât mă așteptam, cu toate că mi se perindau niște scenarii sumbre când eram deasupra mării, dar mi-am dat doo și mi-am revenit. Urechile nu mi s-au înfundat teribil, nu mi-au țiuit, mi-am învins teama de înălțime, ce mai, am fost un zmeu. Voiam encore, pe care l-am avut la întoarcere, ca să înțelegeți cât mi-a plăcut. După ce am stat un pic la UK Boarder unde oamenii te analizau din cap până-n picioare să fie siguri că n-ai lipit vreo pictură renascentistă pe buletin, aveai OK-ul să-ți faci de cap.

Ziua 1

Am luat un tren până la Liverpool Street și n-am fost inspirați să luăm pentru grup de 6 și să avem un discount mai consistent, așa că pentru doi inși am scos din buzunar 29 £. Drumul a durat 45 de minute, iar trenurile plecau odată la 15 minute. Parfum. De la Liverpool, unde ne-am regăsit noi fetele din liceu (o parte, că doo trădătoare au rămas în țară) am luat-o la pas și am căscat ochii până la primul obiectiv turistic, pam-pam: Tower of London. Sigur, înainte am catapultat niște mâncare într-un loc numit crepeaffaire, unde toate preparatele, inclusiv omletele, erau „îmbrăcate” într-o clătită gustoasă. Am băgat un All day breakfast împachetat în aluat dulce și am turnat pe gât, literalmente, un lighean de cafea. Americano a venit într-o cană cam mare pentru gustul meu, dar who am I to judge.

Tower of London sau prima porție de umor britanic

Înainte de a povesti despre această minunăție arhitectonică, vă rog insistent să vă mai lipiți de pliante, din când în când, că poate aveți bafta să dați de ofertă 2 for 1, cum ni s-a întâmplat nouă. Mai precis, pentru că am mers cu trenul, puteam vizita atracțiile Londrei plătind considerabil mai puțin. Astfel, doi oameni am plătit 29 £, în loc de 58 £, pentru prima oprire, iar când convertești în lei, îți vine să pupi pământul de fericire.

Tower of London este una dintre principalele atracții turistice londoneze, cu o istorie care datează de la începutul mileniului al II-lea. Noi am avut bafta să prindem la marele țanc un ghid care ne-a ajutat să înțelegem mai bine rolul fortificației și al monarhilor care s-au perindat aici. În ora în care literalmente am alergat după om dintr-un punct în altul am râs de m-am prăpădit. Aici am văzut pe viu ce înseamnă umorul britanic. De la miștouri care vizau francezii, cu care se știe că englezii nu s-a avut la suflet, până la chestii basic de genul: „Ia uitați-vă la White Tower care *insert purpose in life*. Oh, wait, de fapt nu aveți cum să-l vedeți de aici, dar mă amuză să văd cum vă întoarceți toți”. Sună mai puțin amuzant decât a fost, dar omul a fost a hell of an entertainer. Și când te bate vântul în frează, te ajută să râzi cu toate ființa măcar să te mai încălzești. Fun fact, la vreme respectivă englezii au apelat la danezi (parcă?!) să facă niște săpături ca rahatul să se ducă pe râu spre francezi, numai că săpăturile au fost atât de adânci că s-a cam împuțit tot orașul, asta apropo de animozitățile între englezi și francezi.

Din capul locului, vă zic că aveți nevoie de câteva ore bune ca să parcurgeți interiorul zidurilor, cu siguranță veți face ochii mari la Crown Jewels, punct în care vă veți fi dorit să aveți skill-uri de ninja. Ghidul ne-a purtat pe repede înainte, cât să înțelegem o iotă din istoria castelului care a funcționat și ca închisoare, iar apoi ne-am plimbat pe unde ne-au purtat picioarele. Să-i fie viața lungă ghidului care ne-a trecut pragul Chapel Royal of St. Peter ad Vincula, locul unde mulți proscriși sunt înmormântați, printre care și Thomas Cromwell care a avut un rol important în reformarea Bisericii și care l-a ajutat pe King Henry al VIII-lea să anuleze mariajul cu Catherine of Aragon și să se căsătorească cu Anne Boleyn. Apropo de Anne Boleyn, ghidul nostru minunat ne povestea cum regele a așteptat-o și i-a spus că o va iubi până la sfârșitul vieții ei și, ce-i drept, nu a apucat să domnească prea mult: fix trei ani, după care a fost decapitată. Mna, Henry, săracul trebuia să găsească o metodă prin care să-și ia o nouă soață.

Poveștile astea despre regi, trădări, decapitări sunt cele care dau viață locului. Eu, în zilele petrecute prin Londra, am realizat cât de puțină istorie mai știu și, pe alocuri, m-a bulversat grav firul cronologic al succesiunii monarhilor. De cele mai multe ori, am căscat ochii pe la câte vreun mormânt și adevărul e că oamenii au fost creativi. Nu contestă nimeni că mai mult de niște oase nu se află acolo, but you get to sleep in style și să te admire milioane de oameni pentru asta.

St Paul’s Cathedral – un edificiu cu adevărat maiestuos

După ce am tras în poze London Bridge, care încă se ține bine, și am „admirat” Tamisa, cam jegoasă de altfel, ne-am îndreptat spre St Paul’s Cathedral, pe care de-abia am reușit s-o cuprind cu privirea. Este imensă (that’s what she said) și nu știi din ce unghi s-o mai privești. Și aici am beneficiat de 2 for 1 offer, curățându-ne de 18 £. De regulă, poți urca taman în vârful catedralei, în exterior, de unde ai o priveliște unică asupra Londrei, dar și asupra interiorului. Nu am avut noi bafta asta, pentru că era închis accesul pentru moment așa că am urcat până la ultimul nivel în interior – Whispering Gallery. Se numește așa datorită proprietăților acustice, adicătelea șoptești înspre perete și ești auzit din orice punct al acestuia. Sigur, ai experiența asta după ce îți dai duhul 259 de trepte, dar merită tot efortul. Interiorul catedralei este absolut impresionant, detaliile te lasă fără suflare. Este o operă de artă la scară înaltă. Cripta nu se lasă mai prejos, mai ales că aici sunt înmormântați Ducele de Wellington, Lord Nelson și, de asemenea, sunt comemorați Samuel Johnson, William Blake și Sir Alexander Fleming. Dacă vizitați catedrala cu gândul de a face vreo poză, trebuie să știți din capul locului că în interior nu este permis, eu am făcut o poză sus, în Whispering Gallery. În orice caz, este greu să ți se șteargă din memorie un edificiu atât de impunător și frumos.

După ce am părăsit catedrala ne-am îndreptat spre Tate unde am băut o cafea la înălțime. Nu am prins loc la geam, dar chiar și așa aveam o vedere bună. Având doar câteva ore de somn la bord, nu prea mai eram funcțională în momentul ăla, dar nu puteam rata drumul cu trenul până în Birmingham, unde am și stat în cele patru nopți, dar despre Birmingham voi scrie separat pentru că este altă mâncare de pește.

Coffee with a view. #travel #explorelondon #exploreuk #coffee #origincoffee

A post shared by Adriana G. (@baietel03) on

Ziua 2

Încep pledoaria prin a sublinia cât de nedormită am fost toată călătoria (pentru gustul meu, cel puțin), dar pompând adrenalină și minunându-mă ca un copil, la tot pasul. Drumul Birmingham – London Euston l-am petrecut cu așteptări mari, știind că în această zi aveam de bifat multe obiective, implicit de mers mult.

Westminster Abbey – abația unde au fost încoronați cam toți monarhii Angliei

La o aruncătură de Big Ben, pe care te chinui să-l tragi în poze pentru că aglomerație și unghi nu tocmai favorabil, ajungi la Westminster Abbey, vreo patru semafoare mai târziu. Cozile sunt mari aici pentru că este una dintre cele mai notabile construcții religioase. Aici au fost încoronați și înmormântați monarhii, dar este și locul unde aveau loc nunțile lor sau cele ale unor nobili importanți. Din istoria recentă, funeraliile prințesei Diana au avut loc aici, dar și nunta prințului William și a lui Kate Middleton. Pentru a vizita abația plătești 22 £/ om, noi am intrat tot cu oferta 2 for 1.

Abația a avut o istorie destul de tulburată și a trecut prin mai multe etape de construcție și reconstrucție, iar interiorul său ilustrează asta cel mai bine. Dacă aveați impresia că aici o să apăsați declanșatorul, luați-vă gândurile de la asta. Am asistat chiar la un moment în care un tip a vrut să pozeze mormântul lui Isaac Newton, iar un preot l-a muștruluit. La Westminster Abbey o să petreceți ceva timp, iar ghidul audio pe care îl veți procura la intrare va fi de un real ajutor ca să înțelegeți fiecare zonă a abației, și sunt vreo 20 la număr, deci înarmați-vă cu răbdare, mai ales că locul mișună de oameni curioși care uită să mai avanseze.

Dacă istoria Angliei eram un mare mister până acum, lucrurile încep să prindă contur și veți realiza că lumea Game of Thrones nu e chiar atât de îndepărtată. Mormintele care mi s-au perindat prin fața ochilor sunt cu adevărat uluitoare și construcția în sine reușește să spună multe despre cel pe care-l găzduiește. Așa cum spuneam înainte, aici au și fost încoronați monarhii, iar la finalul vizitei, cât se poate de bine protejat, se află Coronation Chair sau King Edward’s Chair. Din secolul XIV toți monarhii și-au așezat cei mai frumoși mușchi ai corpului pe acest tron din stejar, mai puțin Maria a II-a a Angliei care a fost încoronată pe o replică a tronului. Încoronarea Reginei Elisabeta a II-a este cea mai cunoscută din această serie.

Westminster Abbey comemorează, de asemenea, poeții, scriitorii și muzicienii englezi în Poets’ Corner unde se odihnesc multe figuri de căpătâi. Henry Purcell, Thomas Hardy, Lewis Caroll și Charles Dickens se află aici, iar monumentul comemorativ al lui Shakespeare este foarte ușor de remarcat. Întreaga abație este o întoarcere în trecut, iar vocea lui Jeremy Irons te ghidează la fiecare pas.

Londra verde la pas – Trafalgar Square, Buckingham Palace, Hyde Park și Kensington Park

Incursiunea în tărâmul londonez a continuat cu Trafalgar Square, împânzit de turiști și britanici care se bucurau de fugitivele raze de soare în care piața s-a scăldat la un moment dat. Londra pe de-a întregul este un oraș cosmopolit, dar astfel de zone îi validează acest caracter. După ce am lenevit puțin, ne-am ghiftuit cu un burger cu cartofi prăjiți, preparat pe care îl întâlnești la tot pasul și ne-am răcorit cu un Devil’s Backbone IPA, care nu a fost cea mai extraordinară bere dar it quenched my thirst.

Animated GIF  - Find & Share on GIPHY

Cum toate drumurile duc la Buckingham Palace, aia ne-a fost următoarea destinație, mergând la pas pe lângă St James’s Park, după ce am tras în poze Duke of York Column. De aici încolo a urmat fața verde a Londrei, unde oamenii opresc timpul în loc. După ce am băut un ceai cu Regina și am încercat să stau la poză printre alte sute de turiști, care vânau gardienii, am făcut piciorul frumos pe Constitution Hill, am salutat Wellington Arch și apoi am fost prinși în abuscada veverițelor din Hyde Park. Aparent, veverițele londoneze sunt dornice de interacțiune umană și dacă sesizează cumva că ai mâncare nu se mai dezlipesc de tine. În 27 de ani de existență n-am reușit să prind o veveriță în poze cum am făcut-o acum. De porumbei nu mai zic, ăștia-s un pic psycho și planează deasupra capului îngrijorător de aproape. La fel, și indivizii aviari îți urmăresc cu atenție pașii. Lacul din Hyde Park a fost un pretext bun să admir lebedele, rațele și pescărușii – căpitani vajnici ai hidrobicicletelor. Am părăsit parcul după un scurt moment de reculegere la Diana Memorial Fountain, al cărei design este menit să reflecte viața prințesei: apa curge din cel mai înalt punct în două direcții, se revarsă și este învolburată până când se potolește atunci când ajunge la piscina de la bază.

Kensington Park este un parc cu adevărat revigorant, iar grădinile sale înflorate te sensibilizează un picuț. Aici poți admira Albert Memorial un monument care, personal, mi se pare rupt din templele asiatice, dar na, eu unde văd cu un acoperiș și o statuie grandioasă aurită, mă grăbesc să-mi dau cu presupusul. De fapt, în arhitectura bisericească monumentul cu pricina este un ciborium – o boltă susținută de coloane (the more you know). Peste drum se află Royal Albert Hall care a găzduit și găzduiește pe scena sa mari artiști ai lumii. Niște corgi mai târziu, am trecut pe lângă Kensington Palace, pe care l-aș fi vizitat doar-doar să găsesc o toaletă. Disclaimer: în parcuri găsești toalete foarte rar și când ai bafta asta, nu sunt funcționale. La fel de rar găsești coșuri de gunoi, asta de teama bum-bum-ului. Când am ieșit la stradă m-a pălit norocul pentru juma’ de liră.

Înainte de întoarcerea în țară am vizitat British Museum pe repede-înainte, într-o dimineață de luni când te-ai fi gândit că nu o să fie mare înghesuială, dar era arhiplin, o groază de turiști, zeci de elevi care stăteau pe jos lângă diferite obiective pe care le desenau. Am ajuns la concluzia că juma’ de Egipt se află în muzeul ăsta, mii de artefacte luate de la egipteni și nici cu grecii nu mi-e rușine. Asta dacă vreți o consolare pentru pierderea Tezaurului României. În orice caz, muzeul este încărcat de atâta istorie încât îți trebuie multe ore în tihnă ca să poți înțelege ceva. Noi am căscat ochii pe unde am putut și am zăbovit în momente de maximă necesitate. De menționat că intrarea este gratuită, dacă vrei să te lipești de ghid audio scoți din buzunar vreo 6 £, dacă-mi amintesc corect.

Cam asta a fost Londra, așa cum am văzut-o noi și am avut norocul să mergem cu oameni care știau pe ce lume trăiesc. La metrou te cam calcă lumea pe cap dacă te miști în reluare, trenurile sunt înguste, cel puțin cele care circulă pe liniile vechi, iar London Underground are un sistem relativ întortocheat, dar căruia, într-un mare final, îi poți da de cap. Londonezii sunt altă nație dacă pot spune așa. Bărbații, mai ales ăia la costum sunt chipeși, au un aer aparte, femeile nu m-au impresionat prea tare și, da, sunt o groază de oameni supraponderali, deși la câte trepte trebuie să urci și să cobori, cam peste tot, nu înțeleg cum. Apoi îmi amintesc că mâncarea lor este bazată pe multă carne, pâine și cartofi prăjiți și se face declicul. Nu am simțit vreo urmă de discriminare, mai puțin într-o zi, la metrou, când un negru aflat pe peron s-a prins că suntem români și ne-a trântit un „Fucking Romanians!” și apoi auzeam „Watch your pockets!” în jurul meu. Mna, nu te umple de glorie episodul ăsta, dar a fost izolat așa că, deși m-a zdruncinat un pic, nu este definitoriu pentru englezi. Oamenii din servicii sunt foarte mișto și amabili. De fapt, peste tot lumea este politicoasă. Dacă te bagi ca melteanul în fața cozii, n-or să-ți umple frigiderul…cu voce tare. 😀

Despre UK mai am de povestit, doar am zis că am stat în Birmingham, așa că în episodul următor o luăm la pas pe canale, ne îndopăm cu ciocolată de la mama ei, de la Cadbury, și apoi hrănim girafe în Safari Park.

Voi ați fost în Londra? Ce recomandări aveți pentru viitoare călătorii?

 

În Sighișoara nu mai fusesem de ceva ani de zile și, trebuie să recunosc, nu și-a pierdut strălucirea în ochii mei, cu toate că nu mai sunt atât de avidă să-i învăț toate cotloanele. Și da, este o diferență ca de la cer la pământ între a vizita cetatea cu ocazia Festivalului Medieval și a te plimba nestingherit în orice altă perioadă a anului. Am avut ocazia să o privesc din ambele perspective, însă o prefer pe cea din urmă, cu toate că în timpul festivalului este vividă, dar și mult prea zgomotoasă pentru gustul meu.

Înainte de a urca în cetatea ne-am oprit la o terasă de la poalele ei, de care eu îmi aminteam ca fiind ok în urmă cu niște ani și, deși înfățișarea te putea goni ușor, mâncarea a fost bună și îndestulătoare. Eu m-am înfipt negreșit într-o ciorbă de fasole în pită și m-am bătut pe umăr pentru decizia asta. A fost exact ce trebuie. Dacă la felul doi n-aș fi vărsat juma’ de bere pe mine, cred că aș fi fost și mai fericită, dar la bafta mea, nu mai comentez.

După ghiftuiala de la prânz și pe un soare destul de toropitor pentru perioada aia a anului (of, da, încă sunt la povestea cu concediul, bear with me), ne-am urnit spre Cetate. În Turnul cu Ceas n-a mai fost chip să urcăm pentru că am ajuns tardiv, așa că ne-am reorientat spre alte obiective, cu care deja eram familiarizată, mai mult sau mai puțin. Fiind în imediata vecinătate a turnului, am vizitat Biserica Mânăstirii unde ghid ne-a fost o doamnă amabilă care ne-a explicat istoria lăcașului de cult. Aceasta a aparținut Mânăstirii Dominicane, construite în sec XIII și demolată la finele secolului XIX. Biserica a suferit reparații, mai ales după incediul de la 1676. Interiorul îți atrage atenția prin obiecte care au trecut testul timpului: cristelnița de bronz turnată în 1440, tocul de ușă din piatră sculptat în 1570 și 35 de covoare orientale care înfrumusețează pereții bisericii. Altarul baroc de la 1680 îți atrage atenția și el, alături de orga în același stil, care este folosită și astăzi în numeroase concerte care au loc în Biserica Mânăstirii.

vedere din cetatea Sigihișoarei

altar Biserica Mânăstirii

covor oriental Biserica Mânăstirii

Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Străduțele colorate din cetate sunt o plăcere de explorat, iar picioarele ne-au purtat până la Biserica din Deal, după ce am urcat 175 de trepte, din cele 300 câte avea inițial Scara Școlarilor. După alte câteva poze, ne-am înfipt la suveniruri, apoi, strada Cositorarilor ne-a purtat spre Turnul cu același nume la baza căruia m-a ronțăit un pui de bichon, ce semăna cu un ghemotoc cu lăbuțe. La Medieval Cafe ne-am tras sufletul, înainte de a părăsi Sighișoara și a porni spre ultima destinație a concediului: Rupea, care a încheiat cu succes mica noastră incursiune în inima Ardealui.

detaliu Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Turnul Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Strada Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Medieval Cafe Sighișoara

lichiu cu prune Medieval Cafe Sighișoara

 

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, despre Cluj, da, aici. Apropo, dacă vreți să știți pe unde puteți mânca bine în Cluj, încât să vă mulțumească papilele gustative, aruncați un ochi aici.

Dacă data trecută m-am dat cultă-n cap și m-am lăudat cu plimbările pe la muzee, în pauzele de băut vin, acum o să fac o recapitulare a locurilor faine din Cluj, unde te poți ghiftui după pofta inimii. Credeți-mă că sunt destule și nu le-am încercat eu pe toate, mai mult decât atât, în altele am revenit cu drag pe parcursul șederii.

De dragul firului cronologic și narativ, aflați că am ajuns în Cluj și am căutat Hotel Biscuit, unde ne-am cazat în cele două nopți. L-am găsit relativ rapid, dar ne-a intrigat poziționarea, este situat între blocuri, cumva la parterul unuia. Locul e chill, emană fengșui din toți porii, e plin de plăntuțe la intrare. O mâță patrona leneșă de pe o băncuță, iar pe holuri găseai câte un răftuleț cu cărți, ba chiar se auzea niște muzică în surdină. Hotelul era ca o casă mai mare, de asta dându-ne seama dimineața când am intrat într-o bucătărie atipică pentru un hotel. Un băiat, în spatele unei plite, pregătea omlete și sandvișuri la cerere. Puteai mânca salată cu linte, fasole și camembert. Nu neapărat hippie, dar close enough. Cafeaua proaspăt făcută la filtru te aștepta, tu îți luai cana ca din bucătăria ta. A fost o atmosferă intimă, menită să te facă să te simți cosy. În cameră, de fapt, micul apartament aveam mașină de spălat și detergent de rufe într-o cutie. Beat that! La capitolul liniște nu stau taman bine, camera noastră dădea în terasă, care era tranzitată că deh, și îi mai auzeam și pe vecini. Măcar n-au făcut sexuț. Anyway, e un locșor interesant, merită să vă cazați aici din curiozitate.

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Ne-am dat seama că eram cazați nu foarte departe de Grădina Botanică, pe care eu o vizitasem în trecut, implicit stăteam la vreo 15 minute de mers pe jos până-n centru. Memoria se activase draga de ea și așa epifanie am avut că ne-am potolit foamea într-un local, New Croco, unde mâncasem o salată bună în urmă cu 9 ani. Acum ne-au surprins cu supa cremă de roșii, ciorbă de văcuță, pui cu gorgonzola, pizza și tochitură cu mămăliguță, toate foarte bune și la prețuri decente raportat la cantitate și calitate. Numai de bine. După ce am ajuns în centrul centrului, ne-am înfipt în Bistro Viena care era pe lista mea și aici am aflat ce gust are un Sacher torte veritabil. Mâncasem unul bun și la Sibiu, dar ăsta e tata lor. Șefu’ la tort. Ștrudelul o nebunie și el, nu te mai săturai. Chelnerul a fost exagerat de amabil, mi-a făcut turul locului văzându-mă cu aparatul după mine și m-a lăsat să-l trag în poze, asta după ce mi-a povestit un pic din istoria lui, aflând că anterior, restaurantul fusese casă de toleranță. După ce mi-am făcut norma de cadre în interior, am revenit la masă și am căscat ochii în jur. O plimbare în Cluj, seara, este reconfortantă. dacă te oprești la un pahar de vin roșu, este de-a dreptul încântătoare.

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

gradina interioara Bistro Viena

intrare Bistro Viena

Sacher torte Bistro Viena

apfelstrudel Bistro Viena

Dimineața ne-am băut cafeaua la Meron, o locație cu cafea de origine, foarte hip și cu oameni faini. În jurul nostru fiecare-și vedea de cafeaua lui cu ochii-n laptop sau ziar. Te îmbia la o dimineață prelungită, dar după espresso-ul băut, zău că nu mai aveam stare. M-am mai domolit, totuși, cu o înghețată absolut bestială, de la Moritz Eis. Combinațiile sunt surprinzătoare și folosesc ingredinete 100% naturale, furnizate de către producători locali. Sigur, vanilia este din Madagascar, iar ciocolata este belgiană, but you get the point. Eu am încercat două arome, una cu ghimbir confiat și alta cu busuios și lime (or smth). Heaven! Prețul nu este mic, 70 de grame/ 9 lei, dar merită ultimul bănuț. În București sunt de găsit pe la Ateneu și în Floreasca. Mai că-mi vine să trag o fugă în plină iarnă.

Meron Cluj

Meron Cluj

Moritz Eis Cluj

Pentru prânz am revenit la Bistro Viena, unde am mâncat un șnițel vienez cât toată farfuria, iar comesenii s-au înfruptat din cârnați, austrieci și ăia și salată cu pui (ceva lejer). După niște vânzoleală și cultivare a spiritului, după-amiaza ne-a găsit la Camino, un restaurant amplasat într-un palat care datează din secolul XVI și care arată într-un mare fel cu mobilier din altă epocă, culori vii, o toaletă unde găsești inclusiv bețișoare de urechi (detalii la care mă uit cu mare atenție și preocupare). Am început cu vin, după care am continuat cu vin la o cină bogată, unii dintre noi au ales coaste, pe când alții au ales salate cu ingrediente ceva mai surprinzătoare mai ales că la tot pasul dai de salată Caesar. Am mâncat foarte bine și nu am vândut niciun organ vital pentru asta, trust me. Puteți să aruncați singuri un ochi pe meniu să vedeți cum stă treaba.

snitel vienez Bistro Viena

carnati vienezi Bistro Viena

salata de pui Bistro Viena

Restaurant Camino

coaste de porc restaurant Camino

salata de iarna

salata de toamna

Din punct de vedere gastronomic, cam ăsta este Clujul pe repede înainte. Am mâncat regește, am băut asemenea și am avut mereu parte de o atmosferă friendly și cosy, cum ar trebui să fie peste tot.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, iar Clujul a fost elogiat aici.  Urmează să mai scriu tot în această viață despre Sighișoara și Rupea, stay tuned.

Voi ce recomandări aveți?

Dacă este vreun oraș pe care de-abia așteptam să-l revăd, după ce m-a ținut în agonie un amar de vreme, mai precis 9 ani, ei, bine, ăsta-i Clujul. În 2007, când și-a dezvăluit puțin din farmecul lui, mi-a câștigat inima iremediabil. Trăiam în București de doar 3 ani, dar orașul ăsta, cosmopolit și el, și nu la fel de dezvoltat ca acum, a reușit să mă pună pe gânduri și să regândesc decizia de a trăi în capitală pe termen lung (nu se știe ce-ți rezervă viitorul, vorba aia, la proteste se iese și acolo 😀 ).

După 9 ani de suspinat, înghițit în sec și lăicuit poze, m-am aventurat pe străzile Clujului și întrevederea noastră s-a consumat mai pasional, cu pahare de vin la lăsarea serii și preparate vieneze care te ademenesc de pe la vreo terasă boemă. Sigur, despre cum m-am ghiftuit în Cluj și care pernă mi-a vegheat somnul, o să povestesc într-un articol separat, dar să nu încurcăm capra cu varza, acum ne dăm culți în cap.

În prima seară nu m-am îndeletnicit cu multe. După ce m-am dedat plăcerilor gastronomice la Bistro Viena, am luat Clujul la pas să-i iau pulsul la ceas de seară, pentru că orașul este destul de animat, prinde Bucureștiul din urmă chiar în privința aglomerației, cu toate că are o populație de aproape 10 ori mai mică. Biserica Sfântul Mihail nu a scăpat netrasă în poze, este poate cel mai reprezentantiv edificiu cu arhitectură gotică din Transilvania, de statuia ecvestră a lui Matei Corvin, nici nu mai pomenesc. Ia, neamule, poze! Clujul, apropo, abundă în biserici și catedrale în care-ți vine să intri oricât de păgân ai fi. Eu am o fascinație pentru aceste lăcașuri, vorbesc, desigur, despre biserici romano-catolice sau reformate, care, din punct de vedere arhitectural, au un farmec aparte. Contrastând cu exteriorul simplu, interiorul este bogat decorat și cu orga sigur îți ia ochii. În momente cu mai puțină spiritualitate, am tras fațada vreunei clădiri în poză sau vreun detaliu care mi-a atras atenția, la cel mai amatoricesc nivel posibil, dar beauty is in the eye of the be(er)holder. Seara s-a încheiat în prezența unui pahar, chiar două, de Fetească Neagră, care se luptă pentru supremație cu Merlot-ul, uneori mai câștigă câte un Shiraz.

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

dsc_0943-001

dsc_0949-001

Bistro Viena Cluj

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

fatada cladire Cluj

detaliu cladire Cluj

dsc_1040-001

Catedrala Ortodoxa Cluj

detaliu cladire Cluj

După o noapte și o dimineață hipsterească la Hotel Biscuit, am băut un espresso la fel de hipsteresc en la ciudad de los clujenos, care să ne pregătească pentru o incursiune în artă la, bineînțeles, Muzeul de Artă, unde am stat și-am stat și-am admirat un Grigorescu, un Luchian, un Tonitza sau un Pallady, ne-am mai împiedicat de câte un avangardist, știți voi, the usual stuff. Apoi picioarele ne-au purtat la Bastionul Croitorilor, unul din puținele turnuri de fortificație ale vechii cetăți care s-au mai păstrat până în prezent. Nu am plătit un sfanț ca să intrăm acolo, bașca, găzduia o expoziție permanentă dedicată lui Emil Racoviță (#speologie), așa că am căscat ochii la obiecte personale, fotografii și instrumente folosite în cercetare (v-am zis, culți în cap). După atâta cultură, ne-am îndreptat agale spre Cetățuie pentru că panorama este greu de refuzat, ocazie cu care am văzut și Cluj Arena, acest stadion pe care UEFA a pus ștampila „approved”. După ce am coborât boemia din pod, am zis că încă o doză de cultură nu strică și, deloc în văzul lumii, deși situat central, pierzându-se în spatele pereților cu afișe șterse de acum un deceniu, stă intrarea în Muzeul Farmaciei. Vizita aici a fost revelatorie pentru mine și deopotrivă fascinantă. Un muzeu mic, dar încărcat de misticism și știință. Da, la un moment dat cele două mergeau mână-n mână, nu vă mirați că acolo într-o vitrină tronează poțiunea dragostei alături de alte leacuri pentru trup și suflet. Pe vremuri, pastilele erau învelite în aur (?!) pentru că acesta ar fi avut rol curativ, dar cu timpul oamenii au descoperit că este nociv pentru organism, în acea formă, cel puțin. Dacă-mi amintesc bine era folosit pentru tratarea alcoolismului. Alchimiștii erau susținătorii fervenți ai aurului, pe care îl considerau un panaceu. Am văzut aici cum arăta un laborator, asta după ce am coborât într-un beci în pereții căruia rămăsese impregnat mirosul de umezeală amestecat cu pastile. Ca niciodată, un muzeu a ajuns să-mi comunice atât de multe, încât am lăsat și un mesaj la plecare. Vă faceți un bine vizitându-l, trust me.

dsc_0947-001

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

Interior Biserica Sfantul Mihail

Biserica Sfantul Mihail

statuia ecvestra Matei Corvin

dsc_1059-001

dsc_1122-001

Biblioteca Universitara Cluj

dsc_1071-001

dsc_1070-001

dsc_1069-001

Biserica Unitariana Cluj

expozitie Emila Racovita Bastionul Croitorilor

dsc_1077-001

dsc_1087-001

dsc_1092

dsc_1094-001

dsc_1100-001

dsc_1121-001

dsc_1103-001

dsc_1105-001

panorama Cetatuie Cluj

Seara ne-am ghiftuit some more, dar până acolo am băut vin la umbra copacilor și ne-am luat la povești. Clujul te îmbie la, cum ar spune americanul, taking life easy, când ești într-o companie bună. Eu i-am declarat iubire veșnică și poate anul ăsta îmi pun ambiția să-l mai las să mă seducă, nu de alta, dar de mine nu mai scapă.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, iar despre Salina Turda fix aici.  Urmează să mai scriu în alte două veacuri despre Sighișoara și Rupea, iar cu asta voi pune capăt concediului din toamna…trecută.

 

M-am mobilizat suficient de tare și am mai dat din „condei” la final de an, punând în lumina reflectoarelor un alt obiectiv turistic de pe meleagurile noastre, situat în inima Transilvaniei și înscris pe lista monumentelor istorice din Cluj – Salina Turda. Yes, I finally made it, mai ales că suspinam la gândul ei după ce a fost făcută gigea cu fonduri UE, atât de gigea că în 2010 trupa Byron a avut un concert unplugged de toată frumusețea la care, desigur, am suspinat (din fața laptopului).

La salină am ajuns înainte de a ne retrage pentru două zile în Cluj. Ne-am tras polarele pe noi și am trecut pragul noii intrări din Aleea Durgău nr. 7. 80 de lei mai târziu (20 de lei/om) am trecut de turnicheți și am căscat ochii bine urmărind cu atenție cât de bine au fost investiți banii europeni. S-a făcut treabă bună și după dezamăgirea suferită la Salina Praid, acum niște ani, mi-am recăpătat încrederea în salinele noastre.

Salina Turda

Salina Turda

Istoricul exploatărilor de sare este suficient de extinsă încât să nu mă pierd cu firea acum, dar dovezile arheologice datează cam din perioada preromană. După ce romanii au bătut în retragere și până în secolul XI nu există dovezi că extracția sării ar fi continuat. Perioada austro-ungară marchează o activitate intensivă, astfel că în 1780 existau cinci ocne ogivale de sare: Ocna de Sus, Iosif, Terezia, Anton și Ocna Cojocneană. Turiștii zilelor noastre pot da cu bifa în Galeria Franz Josef, Mina Iosif – sala ecourilor, Sala Crivacului, Sala puțului de extracție și Mina Ghizela.

Galeria Franz Josef Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

Salina Turda

Roata mare Salina Turda

Salina Turda

Noi am bătut salina în lung și-n lat preț de câteva ore, nu ne-am dat în bărcuțe, roata mare și nici n-am jucat biliard. Da, agrementul în salină este dezvoltat, dar nu deranjant cum a fost la Praid. Totul pare să facă parte din peisaj și nu-ți inspiră kitsch la tot pasul. Nu ai voie să mânânci sau să consumi băuturi în incinta salinei, tough luck. N-ai decât să te bucuri de ceea ce-ți oferă natura și ce a reușit omul să exploateze fără să distrugă, de data asta. De acolo poți lua diverse suveniruri ca acasă să te îmbăiezi cu sare de la Turda, căreia i se adaugă levanțică sau mușețel. Dacă te preocupă sarea pe care o pui în bucate, poți cumpără o pungă după posibilități și puteri. Eu am mers pe varianta girlish, desigur, și m-am răsfățat ca o domniță. Ceea ce mi-a plăcut, iar, sunt sălile de extracție unde s-au păstrat mecanismele vechi, care, culmea, încă funcționează cu toate că sunt acoperite de sedimente de sare. Pe site aveți la dispoziție mai multe informații ca să știți din start cât de mult merită să puneți obiectivul ăsta turistic pe lista celor mai frumoase din România. One more thing, dacă aveți diverse infecții respiratorii sau pur și simplu vreți să respirați aer curat, Salina Turda are un microclimat numai bun pentru asta, doar să vă asigurați că nu scârțâiți prin alte locuri, fiind contraindicat, în acest caz, să faceți aerosoli.

barcute lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0829-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0129

dsc_0842-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0852-001

dsc_0888-001

Roata Mare Salina Turda

dsc_0892-001

dsc_0907-001

Sala Crivacului Salina Turda

 

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Salina Turda

Următorul episod în 2017, până atunci: fie ca!

Au trecut trei luni de când m-am aventurat pe drumurile Ardealului și începusem să povestesc despre prima oprire de la Sibiu, unde am descoperit un loc numai bun de odihnit picioarele umblate ziua-ntreagă. Acum, pentru că procrastinare și viață, în genere, trebuie să fac un exercițiu de memorie ca să reușesc să cuprind în cuvinte strălucirea Cetății Alba Iulia, pentru că, da, din punctul meu de vedere, este cea mai frumoasă cetate din România, din câte am apucat să vizitez până acum. Trebuie să spun din start că trebuie să vă înarmați cu răbdare pentru că a lua la pas cetatea va dura ore-n șir, iar nici atunci nu aveți garanția că ați bifat toate obiectivele. Noi am ajuns acolo înaintea prânzului și am plecat seara în jur de ora 7, fără să reușim să vizităm fiecare colțișor din cetate.

Schimbarea gărzii în Cetatea Alba Iulia

Dacă tot ați bătut atâta drum până la cetate, încercați să includeți în programul de vizitare și ceremonialul schimbului de gardă, care are loc în fiecare zi, de la orele 12:00 (se întâmplă până la jumătatea lunii octombrie). Eu i-am fugărit de la o poartă la alta pe soldații îmbrăcați în uniforme militare austriece de la jumătatea secolului al XVIII-lea, în speranța că o să-i imortalizez cât mai bine. Ceremonialul este unul menit să valorifice și să revitalizeze Cetatea Alba Iulia și reușește să atragă zilnic zeci de turiști, care-i urmează pe soldați, în bătaia tobelor. Oamenii cred că sunt deja obișnuiți să aibă în urma lor atâția „paparazzi” care sunt dispuși să înfrunte obstacolele lăsate în urmă de caii de rasă frizană, doar pentru a prinde un cadru satisfăcător. 😀 Dacă mai adaugi și salvele de tun, experiența devine într-adevăr una impresionantă.

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

schimbarea garzii cetatea alba iulia

Catedrala Romano-Catolică Sfântul Mihail

Ziua dedicată explorării cetății a fost petrecută pe cont propriu, fără să ne lipim de vreun ghid, cu excepția momentului când am vizitat Muzeul Principia. Prin urmare, mai târziu am aflat că monumentul deține două recorduri: este cea mai veche și, totodată, cea mai lungă catedrală din România. Aș adăuga și una din cele mai frumoase. Pozele nu sunt cele mai reușite, dat fiind faptul că lăcașul era în plin proces de renovare, așa că am făcut pe pozacul pe unde s-a putut și, de altfel, nu am zăbovit foarte mult în interior, dar nu puteam rata mormântul lui Iancu de Hunedoara, de pildă.

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

dsc_0628-001

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Catedrala Romano-Catolica Sfantul Mihail Alba Iulia

Muzeul Principia – locul unde istoria prinde viață

Dacă ar fi să dau un rating vizitei la muzeu, ar primi detașat 5*, în principal pentru ghidul de acolo, un om pasionat de istorie, cu un umor fin și care face parte din reconstituirile istorice ale Legiunii a XIII-a Gemina. Noi am intrat acolo ușor bulversați și ne uitam în jur fix ca vițeii la poarta nouă, după care s-a făcut lumină când ni s-a explicat istoria castrului roman de la Apulum și a Legiunii a XIII-a Gemina, care l-a ridicat. Dacă vreți să aprofundați povestea, intrați pe site, eu am reținut the fun facts:

  • statuile împăraților erau cam lipsite de capete, din simplul motiv că îi schimbau pe bandă (pentru că mureau) așa că, odată înscăunat noul împărat, atașau statuii capul aferent
  • zidurile castrului roman au fost construite din blocuri paralelipipedice de „doar” 300 kg bucata, extrase din cariera de calcar aflată a 10 km în nordul anticului Apulum
  • dovezile arheologice ale trecutului roman sunt greu de obținut din simplul fapt că în perioada medievală băieților le-a cam fost lene să se mai ducă până la carieră și basically au distrus castrul, ca să construiască una-alta
  • tehnica de construcție folosită de romani este impresionantă: începeau cu trunchiuri de copac înfipte în pământ, continuau cu pietre și apoi foloseau beton – secretul betonului s-a cam pierdut și a fost nevoie de sute de ani ca acesta să fie redescoperit
  • încălzirea prin pardoseală tot romanilor le-o datorăm, nu este cine știe ce descoperire a lumii moderne, iar sistemele de canalizare și conductele de apă sunt iar impresionante
  • faptul că romanii erau niște băieți foarte epilați nu se datorează vreunui trend timpuriu de metrosexualitate, ci erau foarte curați; foloseau tot felul de uleiuri parfumate și apoi efectiv își rașchetau pielea și dispărea orice urmă de pilozitate.

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Muzeul Principia Alba Iulia

Traseul celor trei fortificații – incursiune in 2000 de ani de istorie

Cred că mașina timpului este ascunsă undeva între zidurile cetății din simplul motiv că într-o singură zi poți călători prin trei epoci diferite care se întind pe parcursul a două milenii, mărturie stând: Castrul Roman (106 d.Hr.), Cetatea Medievală (sec. XVI-XVIII) și fortificația de tip Vauban Cetatea Alba Carolina (sec. XVIII).

După ce treci de Poarta Monetăriei Principatului Transilvaniei, construită pe locul unde odinioară se aflau o biserică și mânăstire aparținând călugărițelor benedictine, poți observa în dreapta Porta Principalis Dextra, cunoscută mai degrabă ca Poarta de Sud a Castrului Roman, singura dintre porțile castrului, care mai poate fi admirată în prezent. Sigur, poarta a fost reconstituită, însă nu s-a îndepărtat de iscusința cu care a fost construită inițial.

Poarta Monetariei Principatului Transilvaniei

Poarta de Sud a Castrului Roman

dsc_0664-001

Poarta de Sud a Castrului Roman

Poarta de Sud a Castrului Roman

Ne-am continuat drumul prin Caponieră unde am admirat o expoziție cu imagini din timpul restaurării porților. După cum era de așteptat, ne-am abătut de la traseu și ne-am aventurat în șanțul interior al cetății unde oamenii se plimbau cu bicicletele și alergau. Din când în când mai zăream câte-o terasă și parcă ne îmbia la o bere rece, dar știam câte obiective mai avem de vizitat, așa că ne-am pus pofta-n cui. Am ajuns la grajduri unde eu am tras căluții și poneii în poze. M-am cocoțat într-o căruță ca o panseluță, apoi am luat statuile la rând, după care am ajuns la Bastionul Sașilor, unde ghidul ne-a întâmpinat cu vreo 5oo de cuvinte/minut încât pierdeam șirul informațiilor și cu greu îl scoteai din script. Am căscat ochii la săbiuțe și alte jucărele tăioase, am ajuns în sala Cavalerilor Templieri, unde am înțeles că se întâlnesc cei din Ordinul Templierilor din România și am încercat să ridic o replică a sabiei folosite de cavaleri, but no can dosville.

zidurile Cetatii Alba Iulia

zidurile Cetatii Alba Iulia

dsc_0686

dsc_0688-001

dsc_0692-001

dsc_0695-001

zidurile Cetatii Alba Iulia

zidurile Cetatii Alba Iulia

dsc_0718-001

Bastionul Sasilor

Sala Cavalerilor Templieri

dsc_0738-001

dsc_0740-001

dsc_0743-001

Accesul pe platforma de artilerie se face printr-unul din tunelurile de fugă ale Bastionului Sfântul Eugeniu. Pe platformă am dat nas în nas cu trei tunuri perfect funcționale care sunt puse la treabă în zilele de sâmbătă, la ora 12:00. După defilarea Gărzii se execută o salvă, folosind tehnica de început de secol XVIII, așa că merită surprins un astfel de moment.

platforma de artilerie Cetatea Alba Iulia

tunel de fuga Cetatea Alba Iulia

dsc_0752-001

Punctele de belvedere oferă o panoramă spectaculoasă asupra orașului și a împrejurimilor și dacă ești înzestrat cu un binoclu o să mai petreci minute în șir și aici, așa cum am făcut noi, după care mai arunci un băț, mai dai cu bifa. Așadar, Temnița a fost următorul punct de atracție și acolo gândurile ți-o cam luau razna, imaginea nu este tocmai plăcută, unless you’re into BDSM. Ca să nu părăsim registrul, am vizitat celula lui Horea, principalul lider al răscoalei țărănești de la 1784-1785. Celula este aflată în soclul statuii ecvestre a împăratului austriac Carol al VI-lea, din Poarta a III-a a Cetății, dar, cu toate astea, se pare că Horea ar fi fost ținut captiv în Poarta a IV-a, iar în celula lui Horea ar fi fost întemnițat, de fapt, Cloșca. De altfel, de Poarta a IV-a ne-am lovit totally random și, cu toate că se impune prin masivitate, elementele decorative în stil baroc îi dau un farmec aparte. Eroilor neamului românesc le este dedicat Obeliscul Horea, Cloșca și Crișan, care tronează deasupra orașului și în soclul căruia se află o celulă simbolică.

punct de belvedere Cetatea Alba Iulia

punct de belvedere Cetatea Alba Iulia

Temnita Cetatea Alba Iulia

Obeliscul Horea, Closca si Crisan

Poarta a III-a este cea mai spectaculoasă dintre porțile Cetății, atât prin arhitectură, cât și prin elementele decorative și este principalul punct de acces în Cetate. Menită să-l glorifice pe Carol al VI-lea, se remarcă prin dimensiunile impresionante și bogăția decorurilor, iar pe timpul vizitei i-am dat târcoale de multe ori doar ca să-i surprind unicitatea cât mai bine, primul contact fiind la schimbarea gărzii, ceea ce i-a amplificat farmecul de altă dată.

Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

detaliu Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

Poarta a III-a Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxă a fost ultimul edificiu de pe lista noastră, dar mai mult am vizitat curtea interioară și toaleta. Aș fi vrut să urc în turn, dar nu era accesibil. Din seria „the more you know, the more you forget”, aici au fost încoronați Ferdinand și Maria ca regi ai României Mari, dar subsemnata n-a avut curiozitatea să pătrundă în interiorul catedralei, să-și clătească ochii cu această bucată de istorie. A bummer, I know.

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

Catedrala Ortodoxa Cetatea Alba Iulia

După o zi în care ne-am învârtit în stanga și-n dreapta Cetății în încercarea de a-i înțelege mai bine istoria și menirea, am decis că este cazul să ne retragem la pensiune, asta după ce ne-am delectat cu niște prăjituri foarte bune și…bere. Pensiunea Select, unde am fost cazați, este situată la marginea orașului, motiv pentru care locul era cam împânzit de șoferi de tir. Locul nu arată deloc rău, iar cazarea n-a fost cea mai ieftină, dar standardele lăsau de dorit pe alocuri. La micul dejun ne-am cam dus cu teamă, pentru că nu știam la ce să ne așteptăm. Am avut de ales între meniuri prestabilite, care s-au dovedit a fi OK, ba chiar ne-au suplimentat mâncarea, că, deh, scosesem artileria grea în dimineața aia. Și uite așa, ghiftuiți, ne-am suit în mașină pentru cea mai așteptată destinație a concediului: Cluj, despre care o să povestesc după o mie de ani, cel mai prrobabil. Până atunci, rezervați-vă o zi-două pentru Alba Iulia, n-o să vă dezamăgească.