You are currently browsing the tag archive for the ‘travel’ tag.

Au trecut două luni de când am revenit din Islanda, țara elfilor, a trolilor, a ghețarilor, cascadelor, gheizerelor și a vulcanilor (mai vreți?), așa că mi-am tras două șuturi în motivație, mi-am reîmprospătat un pic memoria și am trecut la taste ca să povestesc despre o călătorie care, probabil, este pe bucket list-ul multora.

Excursia, sub numele de Lost in Iceland, poartă culpa unui tip fain, care ne-a fost însoțitor de grup și care s-a ocupat de tot ce înseamnă zbor, transferuri, cazare și excursii (în Islanda am avut excursie în fiecare zi). După cum deja știți, ăștia puțini care vă mai împiedicați din când în când de talentul meu literar, am avut escală de o zi jumate în Varșovia, iar la revenirea în țară am petrecut 7 ore pe aeroportul Chopin, dar ajungem și acolo. În cele 8 zile de rătăcit printre ape în toate stările de agregare n-am avut nicio grijă, cu excepția momentului în care am declanșat alarma de incendiu (we’ll get there că a fost ca-n filmele cu proști). Călătoria în Iceland era pe wishlist, bucket list, numiți lista asta cum vreți, însă s-a întâmplat mai devreme decât preconizam și după ce ne-am codit o perioadă, ne-am trezit că plătim avansul și nici că am mai dat înapoi. Țara este absolut superbă, iar geologia celei de-a doua insule ca mărime din Europa îți taie respirația la tot pasul. Climatul destul de vitreg cu cei trei sute și ceva de mii de locuitori compensează prin peisaje rupte din legendele cu vikingi și din Game of Thrones. 😀 Noi nu am avut când și cum să vizităm toată insula, însă am țopăit pe coasta de sud și de vest, cât să ne dorim să revenim. Așa cum spuneam, am avut excursii în fiecare zi, deci înarmați-vă cu răbdare and let’s get lost, poate până la final aflați și cum puteți călători fără să vă vindeți un rinichi sau altele mai de preț.

Ziua 0 – bere și un apartament cu ferestre mari

Zborul Varșovia – Keflavík a durat vreo patru ore, apoi am aterizat pe cel mai mare aeroport din Islanda, construit de către SUA în timpul celui de-al doilea război militar și folosit inițial ca bază militară NATO. Aeroportul este destul de mic, dar arată bine. La 10 seara, când am ajuns noi, cam bătea vântul pe acolo dar am găsit un duty-free de unde ne-am făcut plinul cu bere, pentru că procurarea alcoolului este destul de dificilă în Islanda. Nu găsești alcool în magazine, iar cele două-trei branduri de bere de la rafturi sunt niște poșirci. Alcoolul se poate cumpăra din Vínbúðin, lanțul de magazine deținut de către stat iar berea ajunge cam pe la 4-5 euro. În baruri și restaurante trebuie să plătești vreo 10 euro pentru o sticlă de bere la 0.33. Cel mai des găsești Einstök, care este cea mai cunoscută berărie artizanală din țară, iar berea este într-un mare fel. De la aeroport am luat un six-pack de Icelandic Toasted Porter, foarte bun. Berea lor din grâu este iar foarte reușită, dar voi detalia cu altă ocazie.

Berea am savurat-o în apartament, pentru că pe timpul excursiei toți membrii grupului am fost repartizați în apartamente de 4 sau 6 oameni. Noi am stat într-un un apartament cu două camere și un living destul de spațios. În principal, era destul de curat, însă la baie clar mai aveau de frecat una-alta. Mini bucătăria pe care am avut-o la dispoziție ne-a ajutat să nu cheltuim foarte mulți bani. Draperiile de la ferestre ne-au ajutat să nu le arătăm vecinilor cei mai frumoși mușchi ai corpului, pentru că islandezii sunt cam exhibiționiști și au o pasiune pentru ferestre mari și neacoperite. Dacă ești voyeur de felul tău, Islanda is the place to be.

Am băut, ne-am culcat și am început să ne rătăcim prin țara asta mai ravisantă ca mine.

Ziua 1 – Reykjavík și doamna Aurora

După un mic dejun pe repede înainte, am fost ghidați prin capitala Islandei de către Diana, o româncă stabilită de câțiva ani acolo, care pe parcursul întregii perioade a aruncat niște lumină asupra obiectivelor vizitate. Orașul este așezat pe țărmul sudic al Golfului Faxa, iar explorarea noastră a început de-a lungul acestuia. În zonă am remarcat mormane de pietre și pietricele, care fac parte dintr-o obicei islandez de a-i ghida pe oameni, un fel de GPS dacă vreți. Înțeleg că în zone mai remote turiștii cam strică treaba pentru că adaugă și ei pietre și se cam năruie sistemul ăsta.

Ne-am clătit ochii cu albastrul apei, apoi am ajuns într-un centru comercial care era un tourist trap cu căciuli de lână la 300 de euro bucata și alte suveniruri islandeze made in China, la suprapreț, dar cu toalete curate. La o aruncătură de băț este portul naval, iar mai pe stângă biroul prim-ministrului care este o fostă închisoare. Nu vă imaginați că este o clădire extinsă, pentru că nu e cazul. Rata infracționalității este extrem de scăzută, pentru simplul fapt că toată lumea se știe cu toată lumea și e cam greu s-o comiți fără să suporți consecințele. Cu toate astea, am aflat că au politicieni corupți și un număr prea mare de parlamentari, deși clădirea Parlamentului este o casă un pic mai mare.

Am ajuns la statuia primului viking care s-a și stabilit pe insulă, apoi am mers pe strada pietonală, unde ne-am zgâiat la localuri, oameni, clădiri și ghereta cu hot-dogs unde au mâncat Bill Clinton și Kim Kardashian. Locul este atât de celebru, încât mereu sunt cozi interminabile. Ne-am perindat și prin zona rezidențială unde casele în culori vii îți luau ochii, am admirat primăria înghețată, apoi am ajuns lângă lacul plin de rațe și gâște, pe care le-am tras în poze mai ceva ca-n țară. Mna, astea erau bogătane.

Reykjavik

Înainte de a ajunge la celebra lor biserică, Hallgrímskirkja, care are doar 74.5 metri înălțime, am gustat un pic din preparatele lor tradiționale. Mă rog, preparatul că mai mult nu ne-am permis. Chiar și așa, am plătit o pălărie de bani pe un fel principal și o bere, undeva la 150 de lei de căciulă. Cel mai marcant moment al experienței ăsteia a fost întâlnirea cu o chelneriță româncă. În momentul în care ne-a salutat și ne-a cerut comanda ne uitam la ea ca la extratereștri pentru că ni se părea ciudat să ne auzim graiul tocmai acolo. Ne-am revenit repejor din șoc și am îmbucat peștele gătit tradițional cu niște sos dulceag, mini cartofi, orez, broccoli, cartof dulce și pâine cu secară cu unt. Pâinea lor cu secară e a thing și se folosește atât în aperitive, cât și alături de feluri principale sau deserturi. E dulce și consistentă, iar dacă ar fi fost mai ieftină, doar asta aș fi mâncat.

Pentru că, nu-i așa, catapultasem deja prea mult (not!), am mers o bună bucată de timp pe jos până la Perlan, un fel de dom de unde poți admira tot orașul și împrejurimile. Panorama este absolut spectaculoasă și te îmbie cu un pic de ghețar, un pic de munte, un pic de ocean, cât să-ți deschidă apetitul pentru explorat insula. Tot aici se află și un muzeu al ghețarilor pe care nu l-am vizitat, însă, pentru că așteptam the real thing.

Reykjavik

Seara ne-am suit în autobuz și ne-am dus în afara Reykjavíkului, într-o zonă mai întunecată în speranța că doamna Aurora ni se va arăta. Așa timidă cum era, ne-a salutat pentru o scurtă perioadă, iar noi am urmat-o, însă norocul nu ne-a mai surâs. Ce-i drept, jocul de lumini verzui este mult mai impresionant pe aparatul foto. Ochiul uman percepe atât de puțin încât pare o fâșie de nor un pic spoită. Aș fi ipocrită să spun că nu m-a mișcat momentul pentru că, deși am îndurat un frig năpraznic, m-am încărcat cu toată pacea din lume, în pauzele de tremurat, desigur. Ce nu știam eu pe atunci era că o s-o mai văd pe doamna Aurora, mai puțin pudică și mai relaxată. Toate la timpul lor, însă.

Ziua 2 – Golden Circle sau cum să stai în primul rând la spectacolul natural

Golden Circle este ruta cea mai populară și turistică a Islandei și se întinde pe vreo 300 de km. Cele mai cunoscute trei obiective sunt: Parcul Național Þingvellir (Thingvellir), cascada Gulfoss și zona termală Haukadalur, unde se află gheizerele Geysir și Strokkur, cel din urmă fiind activ.

Þingvellir este una dintre locațiile unde s-au filmat câteva scene din Game of Thrones. Drumul îngust către Eyrie sau călătoria Aryei și a lui Sandor Clegane pe aici s-au consumat. Parcul are vreo 9000 și ceva de hectare, este inclus în Patrimoniul Mondial UNESCO și cuprinde și cel mai întins lac natural din Islanda. Ca treaba să fie și mai spectaculoasă, se află în cheiul care marchează creasta Dorsalei Atlantice și granița dintre placa tectonică Nord-Americană și cea Eurasiatică. Aici a fost înființat unul dintre cele mai vechi parlamente din lume, în anul 930, iar parcul a fost un important centrul cultural și social al Islandei, reunind oameni din toate zonele insulei, care vindeau bunuri și servicii, țineau spectacole și chiar făceau bere ca să potolească setica celor strânși acolo. Eu l-am vizitat pe un frig de crăpau pietrele, dar verdeața cred că îl face de-a dreptul splendind.

Cascada Gulfoss este un obiectiv turistic de care este imposibil să nu fi auzit, fiind una dintre atracțiile principale ale insulei. Este situată în canionul râului Hvítá, care curge în mai multe trepte ce pot fi observate din puncte diferite. La momentul vizitei noastre afară erau vreo -5/-7 grade, însă cu cât te apropiai mai mult de cascadă simțeai temperatura coborând până la -20 de grade. A fost experiența cea mai friguroasă din toată excursia, efectiv îmi amorțiseră degetele de la mâini și de la picioare și cu greu am manevrat aparatul foto. Moaca îmi rămăsese blocată într-un rictus de durere profundă și când am intrat în zona restaurantului, înțepăturile de la nivelul feței începuseră să indice că viața îmi revine în corp. De altfel, pot înțelege de ce se înghesuie atâția oameni să viziteze cascada chiar și pe ger. Este maiestuoasă și te face să simți ca un pitic pe lângă ea, pentru că na, prin comparație, chiar ești.

Golden Circle Iceland

Nu cred că există vreo zonă în țara asta care să te impresioneze mai puțin, iar Geysir nu face excepție. După un drum nu foarte lung, am ajuns în zona gheizerelor. Geysir este cel mai vechi gheizer cunoscut, însă este inactiv. Fratele său, Strokkur, oferă un adevărat spectacol odată la câteva minute. Oriunde te-ai uita în stânga și-n dreapta, vezi izvoare geotermale de care îți este interzis să te apropii, asta dacă nu vrei să fierbi în suc propriu. Erupția gheizerului aproape te ia prin surprindere, așa că noi am asistat la vreo câteva astfel de episoade ca să surprindem fiecare etapă. Jetul de apă fierbinte se ridică la câteva zeci de metri înălțime și stropește cam tot ce nimerește prin jur, dar până să ajungă la tine, apa deja se răcește. Având în vedere că este un fenomen studiat în „pruncia-mi”, să asist la manifestarea lui este de-a dreptul impresionant.

După Geysir ne-am delectat în continuare cu apică în toate stările ei de agregare și am ajuns la o nouă cascadă, mai puțin impunătoare decât Gulfoss, Faxifoss, aflată la 12 km distanță de sora mai mare. Pe aici dau târcoale mulți somoni, așa că este unul dintre punctele preferate ale celor care vor să pescuiască. La o aruncătură de băț se află Friðheimar (Fridheimar), o seră cu tomate, care găzduiește și restaurantul unde te poți delecta cu roșii gătite în fel și chip. Noi doar am băgat nasul puțin și am degustat niște dulcețuri absolut demențiale. La fel de demențial era și prețul lor și, oricât de gurmandă sunt, buzunarul ar fi plâns, așa că am plecat cu dej’tu înfipt undeva.

Ultima oprire din circuitul Golden Circle a fost la craterul vulcanic Kerið (Kerid), căruia i-am alocat doar 20 de minute, dar l-am alergat de i-au sărit capacele, ca să-l putem admira din toate unghiurile. Vara, locul ăsta devine un hub de hipsteri și au loc concerte pe o scenă plutitoare. Da, tona aia de gheață se și topește la un moment dat. A fost, cred, cel mai interesant moment de până atunci pentru că am mișunat pe un vulcan și am reușit să nu-mi sparg capul (slavă ție, cenușă vulcanică). Mi-ar plăcea să spun că am reușit să nu mă deșir în excursia asta, dar într-una dintre zile chiar m-am trezit cu cracii-n sus.

După o zi în care am mers kilometri întregi, doar nu era să ne bucurăm de bere sau să ne băgăm la somn fără să bifăm un episod demn de filmele cu proști. Ce-ar fi fost călătoria asta fără să interacționăm cu autoritățile islandeze? Uite așa, la final de zi, am declanșat alarma de incendiu, în încercarea timidă de a prăji niște cartofi. În apărarea noastră, ușa de la balcon era deschisă și nu prea fumega nimic pe-acolo, dar întâmplarea face că al naibii senzor era sensibil ca o femeie și a început să piuie a disperare. N-o să zic cine, că-mi iau o barbă peste ochi, dar unul dintre noi, crezând că o să oprească alarma de apartament, a făcut schema asta și a declanșat alarma pe clădire, care nu vreți să știți în ce hal urla. Cum procedura spune că în cazuri din astea evacuezi clădirea, am ieșit toți afară, unii proaspăt ieșiți de sub duș, s-au împărțit vorbe dulci și priviri asemenea, majoritatea au dat bir cu fugiții să nu care cumva să plătească vreo amendă usturătoare. Ca să știm o treabă, a pornit și sora alarmei ăsteia, de la scara vecină, așa că am mai evacuat o clădire întreagă, pentru că de ce nu. Tipul de la pază, bărbos și ras în cap, care a venit să save the day, era vizibil depășit de situație și un car de nervi pentru că primea cu întârziere indicații prin stație, iar alarma urla de mama focului. Amuzant e că după ce a reușit să oprească sunetele astea ieșite din iad, a pornit din nou alarma pe clădire, apăsând accidental pe butonul buclucaș, apoi ia-o de la capăt, pentru că panoul vechi de când lumea era într-o încăpere încuiată. Alarma s-a oprit, dar senzorul continua să piuie pentru că bateria era pe ducă, iar să ne atingem de el am fi riscat episodul #3, conform lui RoboCop. Neputincioși am sunat la administrația clădirii, care ne-a asigurat că totul e în regulă, iar noi am jurat că nu e așa (ce să vezi, au și ei incompetenții lor) și am insistat să trimită pe cineva. Aventura s-a încheiat jumătate de oră mai târziu, din punctul ăla, când un el și o ea au venit, au scos senzorul și ne-au atenționat să nu apăsăm pe butonul cu pricina (too little, too late). E inutil să spun că cina am luat-o fiecare pe fugă, molfăind la copănele și cartofi făcuți cât să nu-ți vină să-i arunci la gunoi. Răpuși de oboseală, ne-am retras în întunericul camerelor cu calorifere zgomotoase, dar cu paturi care compensau neajunsul ăsta. A doua zi am pornit întru explorarea coastei de sud, dar despre plaja cu nisip negru, troli și curcubee voi povesti în episodul 2.

To be continued…

Advertisements

Acum o săptămână și un pic m-am aventurat în călătoria vieții mele so far, în Islanda, țara elfilor, a vulcanilor, cascadelor, ghețarilor și a berii bune, dacă știi de care să te lipești. Înainte de a ajunge pe insula asta absolut minunată, am avut o escală de o zi jumate în Varșovia și am petrecut-o fără nicio urmă de regret.

Cazare

Din capul locului precizez că am mers cu un grup organizat, așa că n-am avut grija biletelor de avion, a cazării, a transferurilor și a fost bine. În Varșovia am trăit pentru prima dată experiența cazării la un hostel, într-o cameră cu șase paturi, bașca cu baie comună, și a fost mai bine decât mă așteptam (bine, cinci dintre noi eram prieteni, așa că de aici confortul psihic). Am fost cazați la Dream Hostel Warsaw, un hostel situat în centrul orașului, așa că eram la câteva minute distanță de principalele atracții și de un Carrefour Express, de unde am cumpărat niște bere finuță rău. Apropo de bere, în cazare a fost inclusă o bere și micul dejun. Camerele erau curate, fiecare pat avea bec și o perdeluță, încât să nu deranjezi sau să fii deranjat, iar baia igienizată și ea. Probabil într-un grup similar aș repeta experiența, dar singură, de nebună, sau chiar și în cuplu, mi-aș păstra rezervele.

Ce mănânci în Varșovia?

Firstly, polonezii mănâncă gras și aromat. La recomandarea tipei de la hostel, am ajuns într-un milky bar (bar mleczny), un loc care te transportă înapoi în timp, în Polonia socialistă. În cantina asta mănâncă, în general, pensionari și studenți, dar și turiști care nu vor să plătească mult pentru mâncare, dar își doresc o experiență autentică. Personalul nu vorbea o boabă de engleză, aveau un singur meniu tradus, pe care era bătaie, așa că ne-am înțeles mai mult din semne. Ne-am lipit de zurek, o zeamă din cereale fermentate, cu cârnați și ou fiert tare, foarte aromată și picantă. Sigur că nu ne-am oprit aici, iar la felul doi am luat ceva mai puțin spectaculos, dar gustos: șnițelul lor de porc, cu piure de cartofi și o salată de varză cu un gust diferit față de cea neaoșă. A costat undeva la 20 și ceva de lei de căciulă. Mai mult decât decent. Niște colegi de grup s-au lipit și de zapiekanka, care este o jumătate de baghetă de pâine cu ciuperci și cașcaval, plus mult ketchup. Ea vine în mai multe variante, printre care și cea cu salam. Pare o alegere sațioasă și nu foarte scumpă. Ah, la ei se plătește în moneda locală, zlotul, sau cu cardul. 1 zlot este 1,1 RON, deci nu a fost greu să ne facem calculele pe parcurs.

Cum după o masă copioasă, vine o ciocolată gustoasă, am aterizat în ciocolateria E. Wedel, unde îți fugeau ochii în toate părțile. Aveau ciocolată sub toate formele și combinațiile imaginabile, iar noi am gustat din pralinele lor fine (noroc cu vecinii noștri darnici :P) și am băut ciocolată caldă, ba cu rom, ba cu zmeură din lichior, așa că practic am ieșit la băut. Nu este cu mult mai scump față de o ciocolaterie din București, ba din contră. Bonus, pe aeroport găsiți produsele lor la prețuri bune.

Păi și cultură?

Nu că experiența culinară n-ar face parte din cultură, dar dacă e s-o ardem ca intelectualii, suntem în orașul lui Chopin, așa că la fiecare pas îți este amintit acest lucru… literalmente. În Varșovia există 15 băncuțe interactive, care, prin apăsarea unui buton, declanșează fragmente ale celor mai cunoscute piese ale compozitorului. Băncuțele sunt plasate strategic, ba în fața casei lui, ba în fața bisericii unde se află inima sa, ba în fața Conservatorului, unde a studiat muzica și tot așa. Nu ne-am oprit doar la băncuțe și am trecut pragul Muzeului Frederic Chopin, care este dovada că apelând la tehnologie poți transforma o vizită banală într-un muzeu într-o experiență captivantă. Este unul dintre cele mai moderne muzee biografice din Europa, iar pe lângă manuscrisuri, scrisori, alte documente importante și fotografii, îți deschide lumea compozitorului la atingerea cardului, pe care îl primești la intrare, de zonele indicate. În interior se află și o mică sală unde au loc recitaluri de pian. Cât eram noi acolo, o pianistă dădea din clape de nu-ți mai venea să pleci. Până la urmă am plecat, cu toate că trebuia să ne mai înarmăm cu ceva răbdare și timp pentru a parcurge muzeul în detaliu.

Muzeul Frederic Chopin

Drumul către inima lui Chopin nu s-a oprit aici, așa că, evlavioși din fire, am ajuns și la Biserica Sfintei Cruci, unde, îmbibată bine în alcool, se odihnește, ați ghicit, inima compozitorului. Personal, nu m-am simțit foarte confortabil să mă benoclez la monument, mai ales că în biserică se aflau enoriași, care se rugau și care, cu toate astea, cred că deja sunt imuni la rumoarea provocată de turiști. Pe lângă asta, lăcașul de cult mai găzduiește și cea mai mare orgă din oraș și altarul sculptat în aur, care arată într-un mare fel.

De mâncat ce bem în Varșovia?

După cultură îi dăm cu băutură, așa că înainte să povestesc despre turul pe care l-am făcut a doua zi, trebuie să trec în revistă posibilitățile de recreere din Varșovia. Vibe-ul orașului este similar cu al Berlinului, însă aici nu ai voie să consumi alcool în public, în schimb, în magazine găsești o varietate de beri, multe craft, pe care, măcar din respect pentru polonezi, e bine să le încerci. Dacă ai spiritul aventurier la tine, trage o fugă la Piw Paw și dă-i ficatului ce-i al ficatului, într-un craft beer bar. Lungimea barului m-a șocat, implicit opțiunile care se perindau în fața mea în pahare care se mișcau de colo colo. Cum în ultima perioadă am ce am cu dubbeluri, portere sau stouturi, am ales un oatmeal stout atât de aromat și corpolent, că aș mai fi dus măcar unul dacă înainte nu aș fi băut și la hostel, dar such is life. Spre rușinea mea, nu mai știu de la ce berărie venea, dar cu proxima ocazie voi aprofunda problema.

Să fac un tur cu un ghid local? 

Da, dacă vrei să afli mai multe despre oraș chiar de la localnic și ai și simțul umorului dezvoltat. Noi am avut un ghid foarte mișto și cu lecția învățată. Omul știa îngrijorător de multe lucruri despre România, încât la un moment dat a zis că n-ar da berea Bucegi nici măcar dușmanilor, iar mai târziu a comparat malul celălalt al Vistulei (râul care traversează orașul), unde înainte era o groapă de gunoi, cu cartierul Pantilimon, despre care se spune că e periculos, dar în realitate nu e. A zis că îi place în Vamă, dar nu în Mamaia și a mai pomenit și Galațiul în nu mai știu ce context. Ce știam noi despre Varșovia, în afară de faptul că naziștii au distrus-o din temelii? Mai nimic.

Punctul de întâlnire pentru tur a fost la Coloana lui Sigismund, rege al Poloniei, care n-a fost cel mai șmecher pentru că a pierdut cam toate luptele. Ce a făcut bine, în schimb, e că a mutat capitala Poloniei de la Cracovia, acolo unde este și astăzi. Bine, a făcut asta pentru că o cam ardea singur în Cracovia, iar mătușa lui era în Varșovia. Legenda acestui monument spune că în momentul în care coloana va fi distrusă, o mare nenorocire se va abate asupra Varșoviei. Ei bine, a venit al doilea război mondial, nemții au bombardat orașul, așa că fuse, fuse și se duse. Bucăți din coloana originală se află la intrarea în Palatul Regal, care este situat la câțiva pași distanță.

Centrul Vechi Varsovia

Turul centrului vechi a durat undeva la două ore și ne-a purtat în cele mai importante zone. Pe lângă curtea Palatului Regal, am ajuns la Catedrala Sf. Ioan Botezătorul, în Kanonia, piațeta din spate unde se află cea mai îngustă casă din Varșovia, un truculeț al proprietarului, care s-a scutit de niște taxe care, pe vremuri, se calculau în funcție de lățimea fațadei. Am ajuns în Piața Orașului Vechi unde se află Monumentul Sirenei, protectoarea orașului, care, conform legendei, s-a oprit pe malul râului să se odihnească, iar pescarii au observat că ceva le agita apele, iar peștii le scăpau. Inițial au vrut s-o captureze, dar s-au îndrăgostit de vocea ei. În final, un negustor a prins-o, dar a fost eliberată de un tânăr pescar care i-a auzit plânsetul. De atunci, protejează orașul cu scutul și sabia sa.

Turul a continuat cu Barbacana (Warsaw Barbican) și zidurile de apărare ale orașului, unde în perioada celui de-al doilea război mondial, nemții te cam luau la întrebări și, dacă erai suspect, te mai rețineau un pic. În perioada asta, turnul a fost distrus în mare parte, alături de clădirile orașului vechi, dar ulterior a fost reconstruit și acum este una dintre atracțiile principale ale Varșoviei. După asta am ajuns în fața casei lui Marie Curie și am continuat cu Monumentul Revoltei din Varșovia, unde fix lângă noi a poposit un grup de spanioli, deloc zgomotoși, moment în care ghidul a spus că de asta n-o să învețe el spaniola vreodată, că-s niște ciobani. Ceva mai târziu, ne-a povestit puțin despre împărțirile Poloniei între Prusia, Rusia și Austria, motiv pentru care polonezii sunt cam ca românii, în funcție de apropierea față de vest sau de est. Ca să ni se pună un nod în gât ne-am oprit și la Monumentul Micului Insurgent, o statuie comemorativă a tuturor copiilor care au luptat și murit în timpul Revoltei din Varșovia. Dacă imaginea unui copil cu pușca-n mână nu te mișcă, și da, știu, că încă se întâmplă asta în lume, nu știu ce o face. După ce am poposit în fața statuii lui Jan Kiliński, cizmar și lider al oamenilor în timpul Insurecției lui Kościuszko, i-am dat ghidului parcă vreo 15 zloți de căciulă și s-a făcut dispărut, iar noi am plecat cu zâmbetul pe buze. Turul este gratuit, dar ți se sugerează să-ți arăți aprecierea față de timpul omului, iar o listă cu posibile tururi este disponibilă aici.

Tur Varsovia

După ce am luat centrul la pas, am mâncat pe fugă, apoi, cu aceeași viteză, ne-am îndreptat spre Palatul Culturii și Științei, de unde 15 zloți mai târziu am avut o vedere panoramică asupra orașului. Palatul, din câte am înțeles, nu este foarte iubit de polonezi, fiind the brother from another mother al Casei Scântei, implicit darul sovieticilor către polonezi. Pe vremea aia ușor mohorâtă, Varșovia nu ni s-a arătat chiar în toată splendoarea ei, dar clădirile din zona business sunt impresionante. Am remarcat că oamenii ăștia cam duc lipsă de copaci sau poate fiind atât de golași, nu se izbeau de retină, dar nu știu ce să zic.

Palatul Culturii si Stiintei

După periplul ăsta, ne-am întors la hostel, unde ne-am aruncat rucsacii în spate cu direcția Reykjavik sau Keflavik, mai exact, dar despre asta în episoadele următoare, care sunt și ele pe drum. Până una-alta, dacă aveți chef de un city-break simpatic, Varșovia reprezintă o opțiune bună și destul de ieftină. Am mai fi avut de umblat măcar o zi pe acolo, dar poate o să revenim cândva.

 

A fost o dată ca niciodată un mini grup (o expată și trei picați din București), care s-a dus să caște ochii la Berlin și la Allan Rayman (tot mi-e neclar pe unde s-a bălit mai mult). Doi dintre ăștia patru nu eram umblați pe străzile Berlinului, așa că l-am păpat din priviri și mi-este limpede că este genul de oraș în care trebuie să revii de vreo trei-patru ori ca să înțelegi ce-i de capul lui. Spoiler alert: se întâmplă multe și descoperi ceva la tot pasul. Pe alocuri, seamănă cu Micul Paris, dar e cu totul altă mâncare de pește.

Din capul locului (ce fixație am cu sintagma asta) vă spun că n-am ars-o ca japonezul și nu am bifat obiectivele turistice ca un clasic în veață, cu toate că am ajuns la vreo câteva atracții care mi-au făcut cu ochiul, ci am prins pulsul orașului mai mult. Încep să prind gustul experiențelor de acest gen în care să combin gastronomia locală care, atenție, nu înseamnă neapărat preparate arhi-cunoscute, cu modul de trai al cetățenilor orașului respectiv (Berlinul, de pildă, are juma’ de milion de turci la o populație totală de 3.5 milioane de locuitori). Este o incursiune fascinantă și dacă treci este stereotipuri rasiale (negrii te abordează să-ți vândă droguri… uhm, they actually do, turcii or să te violeze… uhm, nu, de fapt or să te servească cu cel mai bun kebab ever), o să-ți meargă bine. Hai, totuși, să luăm lucrurile pe rând, de dragul firului cronologic.

Ziua 1 – Ce-ai făcut, tu, Allan?

Excursia de la Berlin a fost destul de gândită în jurul ideii acestui concert. Împreună cu jumătatea mea de la muncă am întors ideea pe toate părțile până s-a concretizat și după niște codit și tot așa, am decis: this is fo’ real, we’re doing this shit! Desigur, cine mă cunoaște, știe că I tend to overthink, a se traduce, devin paranoică, așa că după niște research pe tema ratei infracționalității în Berlin, în creștere în ultimii ani (vezi stereotipuri), mi-am tras și jumătatea de acasă în treaba asta, că sigur o să fim safe așa. Anyway, după un zbor de aproape două ore până ne-am reunit și cu expata din Praga (dacă citești articolul ăsta, să știi că de la Chiti am învățat-o pe asta, stop judging me!), am băut niște bere și mâncat clasicul currywurst la o terasă mișto de la aeroport. Desigur, prețurile n-au mai fost atât de mișto, dar când uiți sandviciurile acasă, ajungi să dai 25 de euro pe două beri și două porții de cârnați pe care n-aș mai pune gura-n veci).

Niște euro mai târziu ne-am cazat la Plus Berlin, un hotel/ hostel absolut imens, aflat la Warschauer Platz, în districtul Friedrichshain-Kreuzberg, cu cea mai mare densitate de imigranți și kebab care se regăsește în al doilea sector mai degrabă, noi fiind cazați exact la granița dintre cele două lumi. În Friedrichshain se află East Side Gallery, care, cel mai probabil, este cea mai extinsă galerie de artă în aer liber. East Side Gallery este o secțiune de vreo 1.3 km din zidul Berlinului, care, după căderea acestuia, a fost populat cu peste 100 de lucrări ce reprezintă un manifest pentru libertate. Plimbarea de-a lungul galeriei îți pune un nod în gât și-ți ridică multe semne de întrebare. Fațada înspre râul Spree este cea mai puțin estetică (a se citi: cu cel mai puțin material de Instagram), dar cu cele mai multe testimoniale care te copleșesc efectiv. Este incredibil de greu să citești despre opresiunile la care erau supuși esticii și despre tentativele de evadare.

După o după-amiază mohorâtă de plimbat de-a lungul zidului, băut bere și mâncat kebab, a venit timpul să-i dăm lui Allan (Rayman), ce-i al lui Allan și am sfârșit în acest clubuleț, bodegă, nu știu cum să-i zic, pe numele de scenă Kantine am Berghain, care ușor-ușor începuse să se umple cu puștoaice venite la bălit. Deși locul avea un spațiu de fumat în față, care avea lemn până-n cel mai mic cotlon (multă logică aici), după ce s-a lăsat seara toată lumea a început să fumeze ce apuca. Nemții, pe cât de riguroși (ce ne mai plac stereotipurile), pe atât de puțini bani par să dea pe legislația care le cam interzice fumatul în spațiile publice. Legea e relativ permisivă, dar are restricțiile ei, iar cu toate că multe localuri nu se încadrează în cerințe, they don’t give a fuck. Concertul în sine a fost OK, băiatul ăsta are o voce bună și actul artistic n-a fost mai prejos. Falsa teatralitate te intrigă și uneori tinzi să te pierzi în jocul de scenă, mai degrabă decât în muzică. Experiența per total m-a dezamăgit, a fost foarte aglomerat, peste capacitatea locului, s-a fumat, iar singura ieșire de urgență (care nu era blocată) mă cam băgase într-o stare de alertă. La finalul serii am plecat cu mixed feelings și am pus țara la cale pentru a doua zi asupra căreia nu știam ce așteptări să-mi fac.

View this post on Instagram

Amazing voice you have, @allanrayman!

A post shared by Adriana Georgescu (@baietel03) on

Ziua 2 – Vă rog eu, mergeți în alternative tour în Berlin!

Cred că this sums it up pretty well. A doua zi, după ce ne-am făcut datoria de turiști care s-au tras în poze la Poarta Brandenburg, o atracție turistică simbol a Berlinului, și după ce am tras Berliner Dom în poze, din exterior, că doar de aia avem și o Ziua 3, ne-am strâns în Alexanderplatz întru inițierea noastră în tainele unui oraș atât de eclectic. Fiindcă se numește alternative tour, te ajută să ai o optică diferită asupra Berlinului, ce accent pe tot ce înseamnă underground: street art, graffiti, mural art, cartiere multi-culturale, comunități aternative. Este genul de tur care-ți oferă multe insight-uri la care nu văd cum ai putea să ai altfel acces. Turul a început în Mitte, acest sector al bogaților unde peste drum de apartamente de sute de mii de euro sunt zeci de metri de street art. Ne-am oprit pe la proiectul fiecărui artist, pentru că da, vorbim despre proiecte, de genul It’s time to dance și am aprofundat guerilla-style street art, cum funcționează tehnica paste-up și cum trebuie să-ți lipești posterul în mai puțin de 25 de secunde, de la 26 încolo riscând să fii prins. Artistul din spatele proiectului tocmai menționat merge în cluburi, observă cu atenție câteva personaje, iar după ce acestea încep să se dezlănțuie, le face poze, creează posterele și apoi umple marile capitale europene cu street art-ul lui. Deja artiștii de genul acesta au creațiile lor semnătură și sunt ușor de indentificat. În zilele următoare am făcut exercițiul ăsta și ajunsesem să-i reperez destul de ușor.

street art berlin

street art berlin

După mult street art, am ajuns în Kreuzberg, zona care colcăie de imigranți, pregătiți pentru a afla mai multe despre comunitățile alternative. Așa am ajuns la Bethanien, o clădire impresionantă care a funcționat ca spital, apoi, în 1974, când se dorea demolarea lui, oamenii au protestat, devenind astfel un important centru artistic și cultural. Astăzi, aici trăiește o comunitate de squatters, adică oameni care ocupă clădiri abandonate sau libere. Sunt vreo 80 astfel de comunități în Berlin, dacă am reținut eu bine, iar oamenii conviețuiesc în pace cu ceilalți cetățeni. La o aruncătură de băț de Bethanien, este The Treehouse, un spațiu cu o poveste fascinantă a unui turc, Osman Kalin, care a folosit o porțiune de pământ nerevendicată a GDR-ului pentru a-și construi o grădină cu legume. Deși aparținea GDR-ului, având în vedere că zidul nu a fost trasat perfect drept, a ajuns în teritoriul Germaniei de Vest. Autoritățile Germaniei de Vest nu prea aveau ce să facă nefiind în jurisdicția lor, așa că omul și-a văzut de grădină și a început să construiască o căsuță în copac, făcută din materiale reciclate, inclusiv saltele. După căderea zidului, autoritățile au vrut să demoleze căsuța pentru a construi drumul, însă Osman a rezistat în fața acestora fiind susținut și de catedrala catolică pe terenul căreia se afla construcția. Este cumva amuzantă susținerea unei familii musulmane de către o instituție creștină. Omul acum este o mini-vedetă care salută trecătorii din grădina lui, atunci când merge acolo, în prezent stând cu familia în blocurile aflate în vecinătate.

alternative tour berlin

Turul s-a încheiat la YAMM Beach Bar, un spațiu al jamaicanilor și caraibienilor, îmbrăcat într-un nor de iarbă. Oamenii te pot servi cu preparate tradiționale din insule, se încălzesc la butoaie cu foc și se balansează pe reggae cu o relaxare cum mai rar ți-e dat să vezi în inima unui oraș. Cu toate că turul a fost gratuit, așa cum ne-a fost recomandat la început, la final poți lăsa bani după cât de valoroasă crezi că a fost experiența. Nicole, ghidul nostru, este o australiancă stabilită în Berlin și foarte pasionată de acest oraș. În cele peste trei ore jumătate, ne-a fascinat atât cu cunoștințele ei, cât și cu carisma sa: o metalară care părea lipsită de orice prejudecată și cu un umor absolut contagios. Dacă vă doriți o experiență autentică, în urma căreia să plecați cu informații mai valoroase decât cele inscripționate pe plăcuțele din muzee, faceți un alternative tour!

De mâncat ne-am desfătat la Markethalle Neun, epicentrul street food-ului în Berlin, unde am căscat ochii la preparate de tot felul: asiatice, italiene, franțuzești, you name it. Am zăbovit nu foarte mult asupra unui pastrami burger, care a fost mai mult decât excelent, apoi am mâncat niște quiche cu dovleac, care s-a dovedit o alegere interesantă. Desertul nu-și mai avea rostul, dar pe cuvânt că aș fi revenit aici doar pentru asta. Minunat, pe cuvânt! După ce am mai luat Kreuzberg la pas, în căutarea unui bar, am sfârșit într-un craft beer shop (raiul pe pământ, jur!), de unde am plecat am plecat cu patru beri în valoare de 17 euro, dar când bere înseamnă asta, shut up and take my money! Aici țin să inserez mențiunea că în orașul ăsta găsești bere bună la tot pasul, se bea pe stradă pentru că este permis atâta vreme cât ai vârsta legală, așa că o să vezi oameni la costum care la 9 dimineața sunt lipiți de o bere mai degrabă decât de o cafea.

Ziua 3 – am ars-o ca japonezul

În astă zi, am zis că e musai să dau cu bifa pe la niște obiective care-mi suscitaseră interesul suficient de tare în perioada de research. Așa se face că, în prima parte  a zilei, am ajuns la Deutsches Technikmuseum, după ce am înfulecat un burger la Burgermeister, locul despre care se spune că ar face cei mai buni burgeri din Berlin. Nu știu dacă așa e, dar jur că a fost orgasmică experiența aia. Acolo faci comanda, iei bonul de ordine, te uiți cum vin gloatele de oameni și apoi catapultezi în tine la una dintre cele 3 sau patru măsuțe de lângă gheretă. Revenind la cultură, Muzeul German al Tehnologiei este absolut imens, iar când vezi un avion în mărime naturală care e suspendat pe acoperiș, începi să crezi că nu e o exagerare. Noi am vizitat întâi zona de ciu-ciu, iar având în vederea că actuala clădire a muzeului se află pe spațiul unei foste gări, e loc berechet pentru adăpostit zeci de trenuri. În zona aia faci o incursiune în istoria căilor ferate a Germaniei, ceea ce pentru împătimiți este o reală desfătare. Recunosc că am petrecut ceva vreme acolo, după care vizita s-a desfășurat pe repede-înainte.

deutsches technikmuseum berlin

deutsches technikmuseum berlin

Muzeul este împărțit în mai multe zone, iar dacă te lipești de un pliant de la bun început, cum noi n-am făcut, te miști mai rapid și reușești să surprinzi destul de mult din ce are de dezvăluit. Noi, pe lângă trenuri, am ajuns la bărcuțe, avioane, tehnologie textilă, telecomunicații și calculatoare. Mai aveam de văzut bijuterii, istorie fotografiei și încă vreo enșpe zone. Am petrecut vreo câteva ore bune și tot n-am reușit să parcurg tot, așa că, dacă vă bate gândul să ajungeți aici, rezervați-vă o zi întreagă doar pentru acest muzeu. Este eye candy și nerd magnet. Also, o să mișune foarte, dar FOARTE mulți copii prin zonă.

După Deutsches Technikmuseum, a venit vremea să inspectăm domul în interior și bine am făcut. Este absolut superb, iar noi chiar ne-am sincronizat cu orchestra care repeta atunci. Dezavantajul, pentru că nemții-s neam de naționaliști, nu prea o să dați de engleză, deci dacă vreți explicații, frecați netu’. M-am bazat pe intuiție, în mare parte și am căscat ochii la evoluția domului pentru că, șoc și groază, nu a arătat dintotdeauna așa. Vârful domului după vreo 250 de trepte ne-a oferit o panoramă minunată. Berlinul arată într-un mare fel la apus și am profitat de lumină ca să trag niște cadre de amator. Tărășenia, cu tot cu urcat ne-a uscat de 7 euro, dar nu i-am regretat vreun moment.

Berliner Dom

După Dom, am testat din nou eficiența mijloacelor de transport în comun și, confirm, autobuzele merg ceas, da’ nu-s foarte înalte așa că watch your head. Următoarea oprire a fost la Memorialul Holocaustului, care m-a băgat într-un film în care nu m-aș întoarce prea curând. Sentimentul ăla de afundare nu este cel mai plăcut, dar este foarte reflexiv. Tot ce îmi doream era să părăsesc cât mai repede „labirintul”. Sigur, faptul că era noapte, lună plină și la un moment dat mi se părea că n-o mai ies în veci de-acolo, n-a ajutat prea mult.

După ce mi-am luat porția de încărcătură emoțională, am admirat Poarta Brandenburg de aproape și apoi am făcut înconjurul clădirii Parlamentului, Stați liniștiți, la megalomanie nu ne depășește careva, avem cea mai impunătoare clădire a Parlamentului. Tot a fost greu să găsesc unghiul din care s-o prind pe toată, mai ales că n-am avut dotările necesare. După doi-trei poze am bătut în retragere, că vântul de noiembrie nu e cel mai prietenos. Desigur, ne-am mai lipit de niște bere, după care adulții responsabili din noi au țipat întru facerea bagajelor.

Poarta Brandenburg Berlin

Ziua 4 – impropriu spus, e ziua cu întoarcerea acasă

Ca și cum n-ar fi fost de ajuns, după o un flat white dumnezeiesc, un cheesecake și o revenire la amicii turci pentru kebab, am zăbovit iar de-a lungul East Side Gallery. Artă, check. Depresie, also check. După ce am mai dat jos din șunci, am urcat rucsacii-n spate, am făcut check out-ul, ne-am luat înapoi garanția de 5 euro pentru cheie și ne-am dus mult și bine de-a lungul râului ca să mai prindem pulsului orașului. După ce am ajuns în Militariul Berlinului, ne-am suit în tren, am coborât la prima sau a doua să ședem în părculeț și apoi am căutat budă. Acum am ajuns la alt capitol: budele din Berlin. Nu vă entuziasmați, nu prea există toalete publice, iar alea care sunt vă usucă de 1 euro pentru pipilică sau altele. Tough luck. Noi, după 15 minute de-nvârtit în jurul cozii, am dat de o toaletă publică, unde, pentru 50 de cenți de căciulă, am făcut pipi. Cum nu poți admira natura și gunoaiele din ea pentru prea multă vreme, ne-am suit iar în tren cu destinația aeroport. Acolo ne-a măcinat plictiseala, iar momentul în care ne-am ciocnit de conaționali nu s-a lăsat cu dragoste la prima vedere. După un zbor de alte aproape două ore cu niște mici turbulențe, am aterizat la noi, ne-am dezmeticit și aia a fost.

Simt că deja v-am plictisit, pentru că ăsta este unul dintre talentele mele ascunse, așa că nu știu ce ar mai fi de adăugat. Da, o să vi se tot spună că Berlinul e un București mai mare. Pe alocuri, e adevărat, dar e din cu totul altă ligă. Transportul public o să vă dea lumea peste cap. În city break-ul ăsta am mers cu tren, metrou, tramvai și autobuz și n-am avut ce reproșa. Se merge foarte mult cu bicicleta, au infrastructură pentru asta, o să vedeți biciclete prinse peste tot (mă mir că nu le greblează vreun conațional). Se bea bere ORICÂND și ORIUNDE. Găsești bere bună la tot pasul și plătești puțin pentru ea (comparativ cu fițele de la noi). Nemții sunt frumoși în draci, am bălit la tot pasul. Femeile sunt frumoase și ele, dar parcă nu atât de tare. Se fumează iarbă peste tot și fără jenă. Bărbații cam put, iar nemții, în general, sunt cam neciopliți. În rest, wander around and enjoy it.

Voi ați mers în Berlin? Ce mai am de bifat?

Mai exact, în Lovech și Veliko Tarnovo, pe la jumătatea lunii mai. Cum n-aș fi eu dacă n-aș scrie după luni de zile distanță de evenimentul cu pricina (apropo, încă n-am scris despre Rupea și acu’ se face anul – eu o numesc consecvență), iată-mă, astăzi, cum o să vă împărtășesc secretul bogăției…induse.

În Bulgaria am încercat să ajung pentru prima oară acum câțiva ani când eram prin Vamă. Cumva se face că mijlocul meu de locomoție, per pedes, le-a cam pus bețe-n roate vameșilor care nu m-au lăsat să pășesc în țara trandafirilor, așa că am făcut cale-ntoarsă la ai noștri. Anul acesta, după ce am ajuns pe tărâm britanic, la nicio săptămână după o excursie memorabilă, m-am îmbarcat într-un autocar cu scopul de a mă ghiftui și rătăci pe străduțe. Astrele s-au aliniat și planul mi-a ieșit întocmai, cu toate că în Lovech ne-a întâmpinat o ploaie de toată frumusețea. Drumul prin Bulgaria, de fapt, tot drumul București-Bulgaria, mi s-a părut dezolant. Noroc cu verdeața că altfel mă dezumflam cu totul până să ajung la destinație.

În Lovech am avut două ore la dispoziție să prind un pic din spiritul locului, iar ploaia care nu mai contenea ne cam strica planurile. Ne-am adăpostit pe terasa unui restaurant din centru, asta după ce am traversat un pod acoperit, împânzit cu suveniruri, care pe alocuri m-a dus cu gândul la Ponte Vecchio al Florenței. Micul oraș era îmbrăcat de sărbătoare căci erau zilele lui, așa că, în timpul în care am zăbovit la bere și mâncare, ne-am delectat cu dansuri și muzică tradițională bulgărească. Restaurantul m-a propulsat direct în România anilor 90′, sub a cărei umbră mai stau și la noi multe localități, cu chelneri și mese rupte din filmul ăla. Engleza n-o stăpânesc prea bine, dar ne-am înțeles cât să ne aducă bere sub forma unei surprize (un dozator de 3 litri) și fel de fel de preparate. Porțiile au fost astronomice, nu a fost cea mai bună mâncare din viața mea, dar combinațiile erau interesante (eu am avut o ruladă de pui cu bacon, caș afumat și mere). După ce am atins pragul de sațietate și niște zeci de leva mai târziu, ne-am îndreptat către cetate minunându-ne la casele de pe dealul e care l-am urcat treaptă cu treaptă. Chiar dacă are un iz sărăcăcios, Lovech e un orășel cu un farmec aparte, printre cele mai vechi din Bulgaria. Nu am intrat în cetate pentru că exteriorul a fost suficient de edificator, iar timpul nu era de partea noastră, dar am avut o panoramă de zile mari.

După ce s-a scurs timpul alocat acestei opriri, am revenit la autocar cu destinația Veliko Tarnovo. Bulgaria este o țară de un verde crud, asta este impresia mea, dacă faci abstracție de clădirile abandonate sau în paragină. În Veliko am căscat ochii când am văzut zidurile cetății care părea să nu se mai termine și m-am ofticat știind că o s-o văd pe repede înainte…din autocar, căci scopul excursiei a fost cu totul altul. Chiar și așa m-a uimit. Orașul așezat pe trei dealuri: Tsarevets, unde se află ruinele palatului, Trapezitsa, Sveta Gora și traversat de râul Yantra este cu adevărat surprinzător. Clădirile vechi, care pe alocuri stau să se prăbușească, se împletesc cu un iz de nou sub parfumul tufelor de trandafiri omniprezente. Străduțele colcăie de pisici leneșe care moțăie sub privirile turiștilor rătăciți, oamenii mai au un pic și se închină străinilor care ating pâmântul bulgăresc, atelierele cu meșteri, care îmblânzesc pielea tăbăcită, lucrează vasele de cupru sau țes, atrag privirile curioșilor și le golesc portofelele. Restaurantele îți potolesc setea și pofta pe bani puțini. Noi ne-am răcorit la umbra grădinii interioare a Han Hadji Nikoli Inn, un restaurant cu istorie și unul dintre puținele hanuri care a trecut testul timpului. Servirea a fost ireproșabilă, iar pentru echivalentul a 30 și ceva de lei am băut două beri, două cocktailuri cu gin, o cafea turcească și am mâncat o baclava demențială. Pare greu de crezut, dar m-am simțit a’ mai bogătană de pe pământ. Măcar așa.

Dacă aveți ocazia sau dispoziția să călătoriți 180 de kilometri mai încolo de capitală, trageți o fugă aici, nu doar pentru că o să vă simțiți mai bogați și o să plecați cu tona de produse pe bază de trandafiri, ci și pentru frumusețea unor locuri care nu strălucesc prin tencuielile finisate, ci prin farmecul de altă dată. Veți fi uimiți de curățenia celor mai sărace gospodării împânzite cu trandafiri și mușcate și vă va mișca în același timp curiozitatea oamenilor, înțelegând mai bine fascinația pe care o avem la rândul nostru față de străinii care-și fac curajul să ne viziteze.

 

Despre cum m-am îndrăgostit de Londra am povestit recent, iar acum a venit rândul celui de-al doilea oraș de cinste al Angliei: Birmingham. Mercur, bată-l vina, a fost cam retrograd și centrul orașului era în construcții când am mers noi, dar asta nu ne-a oprit din a-i surprinde frumusețea. Dacă iei orașul la pas, observi cum vechiul se împletește cu noul în cel mai firesc mod posibil și te întrebi ce naiba se întâmplă pe plaiurile noastre. Apoi, te plimbi agale pe canale și ești transportat automat în alte vremuri care amintesc de prolifica epocă industrială.

Cu toate că este un oraș mare, cu o populație de 1 milion de oameni, am avut un oarecare sentiment de cosiness și apartenență (s-o trage de la bere). Primul contact cu orașul a fost când ne-am dus spre Gay Village și China Town, zonă în care s-ar fi aflat hotelul unde au stat băieții (din păcate, n-a fost cazul). De-o parte a străzii atârnau în vitrine rațe fripte, de alta străluceau beculețele colorate de prin copaci și baruri. De dragul diversității aș fi zăbovit acolo, dar prima zi de umblat în Londra ne-a răpus. Seara am ieșit într-un pub, The Smoke Haus, unde am mâncat un burger excelent, iar IPA-ul casei a fost ce trebuie. La finalul serii, eu și Bărbosul am scos 39 de lire din buzunar, dar n-am avut vreun regret. Oamenii foarte drăguți și glumeți, te simțeai mai bine ca acasă.

După ce am mai luat Londra la o tură, ziua 3 a fost dedicată Birminghamului, mă rog, nu integral pentru că primele ore ale zilei au fost petrecute la fabrica de ciocolată Cadbury. Aici ajungem la partea aia cu împrejurimile. Ca să ajungi la Cadbury World, iei trenul spre Bournville și în 15 minute ajungi în orășelul care poartă încă din gară însemnele și culorile celebrului brand de ciocolată. Vizita la fabrică se traduce în 14 zone diferite: cadre statice, prezentări video, cinema multi-senzorial, plimbare cu trenulețul printre mascotele semi-drogate, demonstrații ale staff-ului. Soroș e de vină că fabrica este vizitată anual de 500 000 de perechi de ochi curioși, e clar. Asta este o chestiune pe care am remarcat-o pe parcursul întregii excursii: englezii știu să se vândă. Cam toate obiectivele turistice au zone interactive, iar personalul e mișto, n-o să vezi tăntici plictisite pe scaun, care cum văd un gură-cască îl scanează din toate unghiurile. Iar de ciocolată nu mai zic, ne-au întâmpinat cu patru sortimente de batoane, am mâncat și în zona demonstrativă, iar din shop n-am plecat chiar cu mâna goală. Bravo vouă, băieți!

După ce o dimineață întreagă am respirat ciocolată, ne-am întors în Birmingham unde am luat-o la pas pe canale. Orașele mari ale Angliei sunt conectate prin canale artificiale care au servit transportului de mărfuri și materie primă. Canalele sunt împânzite de bărci care mai de care mai colorate, unde oamenii-și duc veacul. Te poți plimba cu barca, care poate găzdui o petrecere privată sau poți lua cina acolo. Unii te întâmpină cu cafea și gogoși, alții fabrică bere pe barcă, mna, depinde de spiritul antreprenorial al fiecăruia. După atâta plimbare, foamea și curiozitatea ne-au purtat spre The Malt House, un pub faimos prin prisma vizitei lui Bill Clinton, imortalizată și atârnată pe peretele deasupra barului. Locul era populat de englezi care ciocneau zgomotos paharele de bere și cu mare greutate am găsit loc după ce am tot mișunat acolo. Meniul este cel clasic: carne, cartofi și sosuri grele, dar mâncarea e bună. Porțiile sunt mari, pe măsură englezilor. Atmosfera merită trăită. Era ca-n filme.

Un obiectiv mișto, care-ți oferă vedere panoramică asupra orașului, este Library of Birmingham. Biblioteca găzduiește Shakespeare Memorial Room cu o colecție impresionantă de cărți și ediții unice în lume. Încăperea în stil victorian este nespus de frumoasă și aduce un omagiu unui scriitor controversat. Vremea nu a fost prielnică în ziua aia, dar nu puteam rata ocazia de a privi orașul dintr-un unghi generos. Câteva selfie-uri și picături de ploaie mai târziu, ne-am continuat incursiunea în oraș. Am trecut prin Great Western Arcade, unde am bălit la macarons și pantofi, New Street mi-a captat atenția cu arhitectura și magazinele ei, iar Bullring Mall este visul oricărei fete. Centrul comercial este absolut imens, cu două niveluri sub pământ. Eu am intrat la Sports Direct, de unde, contrar așteptărilor mele, am plecat cu mâna goală, dar am păpat vitrinele din priviri. Seara ne-am retras la o berică, după ce ne-am făcut plinul la Tesco. Apropo, căutați și Poundland, care mai ascunde câte-o comoară la, după cum îi spune numele, o liră. Eu m-am întors în România cu un ruj (o liră dai, o liră face), dar și o punga mare de Haribo cu vin (acid acetic, în traducere liberă). Da, put, dar sunt buni. Dacă aveți timpul și dispoziția necesară, Anglia este o țară de unde nu plecați cu mâna goală. Poți găsi haine la prețuri buni și tot felul de nimicuri care-ți aduc zâmbetul pe buze pentru fix 5 minute.

Ziua 4 a fost by far cea mai mișto din toată excursia pentru că am ajuns la West Midland Safari Park unde mi-am clătit ochii cu enșpe specii de animale și am hrănit o girafă. După ce cobori în gară la Kidderminster, după o călătorie de două ore, iei taxi-ul pentru 7 lire și 10 minute distanță de o experiență unică. Sutele de hectare găzduiesc o groază de animale, majoritatea plimbându-se în neștire printre mașini și oameni (cum e cazul lui African Village) și, de asemenea, un parc de distracții în adevăratul sens al cuvântului. O să încep prin a spune că o experiență completă te scutură de aproape 40 de lire, dar ai intrări nelimitate în parcul de distracții și în banii ăștia te plimbi cu microbuzul printre animale pe care le poți hrăni cu grăunțe speciale primite de la ei. Vizita a început cu pinguinii care înotau sau se ascundeau la umbră, provocând prima criză de diabet. Apoi, m-am liniștit rapid în grota cu lilieci care zburau liberi și nestingheriți. Niște șerpălăi și aligatori mai târziu, am hrănit papagali care s-au suit pe mine și am mers într-un fel de Dino Park, unde am făcut poză cu frățiorul meu, T-Rex, mânca-i-aș mânuțele alea.

Parcul de distracții are o groază mașinării, unele mai bogate în adrenalină decât altele. Am început sesiunea cu niște intrat la apă după un ride savuros. Cum am multe fobii, rollercoaster-ul nu este tocmai viața mea, așa că jumate din cursă mi-am petrecut-o cu ochii închiși, ceea ce, evident, mi-a amplificat spaima. La Twister (un fel de rollercoaster mai sadic) am stat că mortu’ cu ochelarii pe nas și capul plecat într-o parte (se vede că știu să mă distrez). Mi-am încercat norocul de mai multe ori într-un ride cu apă de unde plonjai din două puncte de înălțimi diferite. Momentul de Greuceanu a fost depășit într-o mașinărie cu hipopotami, ce părea extrem de inofensivă până la proba contrarie, care s-au tradus prin zguduit, rotit, înălțat și alte manevre bruște nu tocmai pentru copii. Vreo 7 minute mai târziu și tot atâtea țipete, am simțit binecuvântarea solului molcom.

Experiența a fost una pe care aș repeta-o la nesfârșit cu tot fun park-ul. Până acum nu mi-a fost dat să văd asemenea animale care se plimbă nestingherit pe hectare de pământ, cu excepția tigrilor și a gheparzilor. De ocazia de a le hrăni, nu mai zic. Căprioarele n-au fost cele mai prietenoase, neapărat, dar girafa care mi-a mâncat din palmă m-a marcat. M-am chinuit să o prind într-un cadru decent mai ales că în timpul ăla turnam grăunțe în mână, dar i-am surprins șiretenia și eleganța, până la urmă. Și are un cap foarte mare, as you can see. O altă zonă faină e African Village cu autocare, lemuri și capre. Înainte și după fiecare oprire ți se recomandă să abuzezi de gelul dezinfectant pus la dispoziție. Suricatele erau împrejmuite de sticlă, dar lemurii zburdau printre copaci și săreau pe tine ca la Olimpice. Caprele deveneau foarte iubitoare dacă posedai mâncare, atât de mult, că se urcau cu copitele pe tine. Mergeți aici, dacă aveți ocazia.

Cât am așteptat trenul spre Birmingham, am descoperit Kidderminster Railway Museum, de unde tocmai pleca o locomotivă cu aburi. Intrigați, am investigat zona care era la o aruncătură de băț, ca să constatăm că este un adevărat muzeu în aer liber, cu trenuri super finisate și o gară ce păstra izul de altă dată. Muzeul se vizitează gratuit, bașca poți experimenta schimbarea macazului pe o porțiune mica de șină. Pentru o liră ești plimbat pe o variantă în miniatură a lui Thomas the Tank Engine. Mă bucur că am ratat trenul înainte și am descoperit această comoară feroviară. Aș mai fi rămas la un ale în pub-ul de acolo, dar Birminghamul este foarte ofertant din acest punct de vedere, așa că am încheiat o călătorie cu adevărat inițiatică la o porție savuroasă de coaste cu cartofi dulci prăjiți, tot la The Smoke Haus.

Dacă plănuiți un concediu în UK, puneți și Birmingham pe listă, o să vă surprindă și încânte. Are un vibe diferit față de Londra, dar nu se lasă mai prejos. Arhitectura te stârnește la tot pasul, iar plimbarea pe canale este cu adevărat reconfortantă. De mâncat se mănâncă bine, de băut nu mai zic. Pentru toate astea aveți nevoie de un buget destul de generos, pentru că este o țară scumpă, dar merită să faceți o aroganță din când în când. Dacă aveți prieteni acolo, care să vă descurce în anumite situații, you’re really blessed (Bag și Cătălin, ați fost more than awesome și răbdători!).

Where next?

Nici nu știu de unde să încep că iar mă mega-extaziez numai rememorând zilele pe tărâm britanic, care au fost încărcate si ravisante ca mine, dar a fost odată ca niciodată „un băiețel” care a zburat pentru prima oară. Nu doar că și-a luat zborul în premieră, dar de 14 ani n-a mai ieșit din țară (tentativa de a trece la bulgari pe jos, care a eșuat lamentabil, nu se pune). Se făcea că într-o dimineață, după un somn extrem de lung de 3 ore, acest băiețel și gașca lui au pus piciorul în avion cu destinația London Stansted Airport, întru vizitarea prietenilor de peste hotare, care aveau promisă călătoria de ani de zile. Ca să #seștie, în cele 4 nopți în care nu prea mi-am făcut somnul de frumusețe, am stat în Birmingham, iar în primele două zile am făcut ruta Birmingham – Londra cu trenul parce que așa a fost planul.

Zborul nu m-a panicat pe cât mă așteptam, cu toate că mi se perindau niște scenarii sumbre când eram deasupra mării, dar mi-am dat doo și mi-am revenit. Urechile nu mi s-au înfundat teribil, nu mi-au țiuit, mi-am învins teama de înălțime, ce mai, am fost un zmeu. Voiam encore, pe care l-am avut la întoarcere, ca să înțelegeți cât mi-a plăcut. După ce am stat un pic la UK Boarder unde oamenii te analizau din cap până-n picioare să fie siguri că n-ai lipit vreo pictură renascentistă pe buletin, aveai OK-ul să-ți faci de cap.

Ziua 1

Am luat un tren până la Liverpool Street și n-am fost inspirați să luăm pentru grup de 6 și să avem un discount mai consistent, așa că pentru doi inși am scos din buzunar 29 £. Drumul a durat 45 de minute, iar trenurile plecau odată la 15 minute. Parfum. De la Liverpool, unde ne-am regăsit noi fetele din liceu (o parte, că doo trădătoare au rămas în țară) am luat-o la pas și am căscat ochii până la primul obiectiv turistic, pam-pam: Tower of London. Sigur, înainte am catapultat niște mâncare într-un loc numit crepeaffaire, unde toate preparatele, inclusiv omletele, erau „îmbrăcate” într-o clătită gustoasă. Am băgat un All day breakfast împachetat în aluat dulce și am turnat pe gât, literalmente, un lighean de cafea. Americano a venit într-o cană cam mare pentru gustul meu, dar who am I to judge.

Tower of London sau prima porție de umor britanic

Înainte de a povesti despre această minunăție arhitectonică, vă rog insistent să vă mai lipiți de pliante, din când în când, că poate aveți bafta să dați de ofertă 2 for 1, cum ni s-a întâmplat nouă. Mai precis, pentru că am mers cu trenul, puteam vizita atracțiile Londrei plătind considerabil mai puțin. Astfel, doi oameni am plătit 29 £, în loc de 58 £, pentru prima oprire, iar când convertești în lei, îți vine să pupi pământul de fericire.

Tower of London este una dintre principalele atracții turistice londoneze, cu o istorie care datează de la începutul mileniului al II-lea. Noi am avut bafta să prindem la marele țanc un ghid care ne-a ajutat să înțelegem mai bine rolul fortificației și al monarhilor care s-au perindat aici. În ora în care literalmente am alergat după om dintr-un punct în altul am râs de m-am prăpădit. Aici am văzut pe viu ce înseamnă umorul britanic. De la miștouri care vizau francezii, cu care se știe că englezii nu s-a avut la suflet, până la chestii basic de genul: „Ia uitați-vă la White Tower care *insert purpose in life*. Oh, wait, de fapt nu aveți cum să-l vedeți de aici, dar mă amuză să văd cum vă întoarceți toți”. Sună mai puțin amuzant decât a fost, dar omul a fost a hell of an entertainer. Și când te bate vântul în frează, te ajută să râzi cu toate ființa măcar să te mai încălzești. Fun fact, la vreme respectivă englezii au apelat la danezi (parcă?!) să facă niște săpături ca rahatul să se ducă pe râu spre francezi, numai că săpăturile au fost atât de adânci că s-a cam împuțit tot orașul, asta apropo de animozitățile între englezi și francezi.

Din capul locului, vă zic că aveți nevoie de câteva ore bune ca să parcurgeți interiorul zidurilor, cu siguranță veți face ochii mari la Crown Jewels, punct în care vă veți fi dorit să aveți skill-uri de ninja. Ghidul ne-a purtat pe repede înainte, cât să înțelegem o iotă din istoria castelului care a funcționat și ca închisoare, iar apoi ne-am plimbat pe unde ne-au purtat picioarele. Să-i fie viața lungă ghidului care ne-a trecut pragul Chapel Royal of St. Peter ad Vincula, locul unde mulți proscriși sunt înmormântați, printre care și Thomas Cromwell care a avut un rol important în reformarea Bisericii și care l-a ajutat pe King Henry al VIII-lea să anuleze mariajul cu Catherine of Aragon și să se căsătorească cu Anne Boleyn. Apropo de Anne Boleyn, ghidul nostru minunat ne povestea cum regele a așteptat-o și i-a spus că o va iubi până la sfârșitul vieții ei și, ce-i drept, nu a apucat să domnească prea mult: fix trei ani, după care a fost decapitată. Mna, Henry, săracul trebuia să găsească o metodă prin care să-și ia o nouă soață.

Poveștile astea despre regi, trădări, decapitări sunt cele care dau viață locului. Eu, în zilele petrecute prin Londra, am realizat cât de puțină istorie mai știu și, pe alocuri, m-a bulversat grav firul cronologic al succesiunii monarhilor. De cele mai multe ori, am căscat ochii pe la câte vreun mormânt și adevărul e că oamenii au fost creativi. Nu contestă nimeni că mai mult de niște oase nu se află acolo, but you get to sleep in style și să te admire milioane de oameni pentru asta.

St Paul’s Cathedral – un edificiu cu adevărat maiestuos

După ce am tras în poze London Bridge, care încă se ține bine, și am „admirat” Tamisa, cam jegoasă de altfel, ne-am îndreptat spre St Paul’s Cathedral, pe care de-abia am reușit s-o cuprind cu privirea. Este imensă (that’s what she said) și nu știi din ce unghi s-o mai privești. Și aici am beneficiat de 2 for 1 offer, curățându-ne de 18 £. De regulă, poți urca taman în vârful catedralei, în exterior, de unde ai o priveliște unică asupra Londrei, dar și asupra interiorului. Nu am avut noi bafta asta, pentru că era închis accesul pentru moment așa că am urcat până la ultimul nivel în interior – Whispering Gallery. Se numește așa datorită proprietăților acustice, adicătelea șoptești înspre perete și ești auzit din orice punct al acestuia. Sigur, ai experiența asta după ce îți dai duhul 259 de trepte, dar merită tot efortul. Interiorul catedralei este absolut impresionant, detaliile te lasă fără suflare. Este o operă de artă la scară înaltă. Cripta nu se lasă mai prejos, mai ales că aici sunt înmormântați Ducele de Wellington, Lord Nelson și, de asemenea, sunt comemorați Samuel Johnson, William Blake și Sir Alexander Fleming. Dacă vizitați catedrala cu gândul de a face vreo poză, trebuie să știți din capul locului că în interior nu este permis, eu am făcut o poză sus, în Whispering Gallery. În orice caz, este greu să ți se șteargă din memorie un edificiu atât de impunător și frumos.

După ce am părăsit catedrala ne-am îndreptat spre Tate unde am băut o cafea la înălțime. Nu am prins loc la geam, dar chiar și așa aveam o vedere bună. Având doar câteva ore de somn la bord, nu prea mai eram funcțională în momentul ăla, dar nu puteam rata drumul cu trenul până în Birmingham, unde am și stat în cele patru nopți, dar despre Birmingham voi scrie separat pentru că este altă mâncare de pește.

Ziua 2

Încep pledoaria prin a sublinia cât de nedormită am fost toată călătoria (pentru gustul meu, cel puțin), dar pompând adrenalină și minunându-mă ca un copil, la tot pasul. Drumul Birmingham – London Euston l-am petrecut cu așteptări mari, știind că în această zi aveam de bifat multe obiective, implicit de mers mult.

Westminster Abbey – abația unde au fost încoronați cam toți monarhii Angliei

La o aruncătură de Big Ben, pe care te chinui să-l tragi în poze pentru că aglomerație și unghi nu tocmai favorabil, ajungi la Westminster Abbey, vreo patru semafoare mai târziu. Cozile sunt mari aici pentru că este una dintre cele mai notabile construcții religioase. Aici au fost încoronați și înmormântați monarhii, dar este și locul unde aveau loc nunțile lor sau cele ale unor nobili importanți. Din istoria recentă, funeraliile prințesei Diana au avut loc aici, dar și nunta prințului William și a lui Kate Middleton. Pentru a vizita abația plătești 22 £/ om, noi am intrat tot cu oferta 2 for 1.

Abația a avut o istorie destul de tulburată și a trecut prin mai multe etape de construcție și reconstrucție, iar interiorul său ilustrează asta cel mai bine. Dacă aveați impresia că aici o să apăsați declanșatorul, luați-vă gândurile de la asta. Am asistat chiar la un moment în care un tip a vrut să pozeze mormântul lui Isaac Newton, iar un preot l-a muștruluit. La Westminster Abbey o să petreceți ceva timp, iar ghidul audio pe care îl veți procura la intrare va fi de un real ajutor ca să înțelegeți fiecare zonă a abației, și sunt vreo 20 la număr, deci înarmați-vă cu răbdare, mai ales că locul mișună de oameni curioși care uită să mai avanseze.

Dacă istoria Angliei eram un mare mister până acum, lucrurile încep să prindă contur și veți realiza că lumea Game of Thrones nu e chiar atât de îndepărtată. Mormintele care mi s-au perindat prin fața ochilor sunt cu adevărat uluitoare și construcția în sine reușește să spună multe despre cel pe care-l găzduiește. Așa cum spuneam înainte, aici au și fost încoronați monarhii, iar la finalul vizitei, cât se poate de bine protejat, se află Coronation Chair sau King Edward’s Chair. Din secolul XIV toți monarhii și-au așezat cei mai frumoși mușchi ai corpului pe acest tron din stejar, mai puțin Maria a II-a a Angliei care a fost încoronată pe o replică a tronului. Încoronarea Reginei Elisabeta a II-a este cea mai cunoscută din această serie.

Westminster Abbey comemorează, de asemenea, poeții, scriitorii și muzicienii englezi în Poets’ Corner unde se odihnesc multe figuri de căpătâi. Henry Purcell, Thomas Hardy, Lewis Caroll și Charles Dickens se află aici, iar monumentul comemorativ al lui Shakespeare este foarte ușor de remarcat. Întreaga abație este o întoarcere în trecut, iar vocea lui Jeremy Irons te ghidează la fiecare pas.

Londra verde la pas – Trafalgar Square, Buckingham Palace, Hyde Park și Kensington Park

Incursiunea în tărâmul londonez a continuat cu Trafalgar Square, împânzit de turiști și britanici care se bucurau de fugitivele raze de soare în care piața s-a scăldat la un moment dat. Londra pe de-a întregul este un oraș cosmopolit, dar astfel de zone îi validează acest caracter. După ce am lenevit puțin, ne-am ghiftuit cu un burger cu cartofi prăjiți, preparat pe care îl întâlnești la tot pasul și ne-am răcorit cu un Devil’s Backbone IPA, care nu a fost cea mai extraordinară bere dar it quenched my thirst.

Animated GIF  - Find & Share on GIPHY

Cum toate drumurile duc la Buckingham Palace, aia ne-a fost următoarea destinație, mergând la pas pe lângă St James’s Park, după ce am tras în poze Duke of York Column. De aici încolo a urmat fața verde a Londrei, unde oamenii opresc timpul în loc. După ce am băut un ceai cu Regina și am încercat să stau la poză printre alte sute de turiști, care vânau gardienii, am făcut piciorul frumos pe Constitution Hill, am salutat Wellington Arch și apoi am fost prinși în abuscada veverițelor din Hyde Park. Aparent, veverițele londoneze sunt dornice de interacțiune umană și dacă sesizează cumva că ai mâncare nu se mai dezlipesc de tine. În 27 de ani de existență n-am reușit să prind o veveriță în poze cum am făcut-o acum. De porumbei nu mai zic, ăștia-s un pic psycho și planează deasupra capului îngrijorător de aproape. La fel, și indivizii aviari îți urmăresc cu atenție pașii. Lacul din Hyde Park a fost un pretext bun să admir lebedele, rațele și pescărușii – căpitani vajnici ai hidrobicicletelor. Am părăsit parcul după un scurt moment de reculegere la Diana Memorial Fountain, al cărei design este menit să reflecte viața prințesei: apa curge din cel mai înalt punct în două direcții, se revarsă și este învolburată până când se potolește atunci când ajunge la piscina de la bază.

Kensington Park este un parc cu adevărat revigorant, iar grădinile sale înflorate te sensibilizează un picuț. Aici poți admira Albert Memorial un monument care, personal, mi se pare rupt din templele asiatice, dar na, eu unde văd cu un acoperiș și o statuie grandioasă aurită, mă grăbesc să-mi dau cu presupusul. De fapt, în arhitectura bisericească monumentul cu pricina este un ciborium – o boltă susținută de coloane (the more you know). Peste drum se află Royal Albert Hall care a găzduit și găzduiește pe scena sa mari artiști ai lumii. Niște corgi mai târziu, am trecut pe lângă Kensington Palace, pe care l-aș fi vizitat doar-doar să găsesc o toaletă. Disclaimer: în parcuri găsești toalete foarte rar și când ai bafta asta, nu sunt funcționale. La fel de rar găsești coșuri de gunoi, asta de teama bum-bum-ului. Când am ieșit la stradă m-a pălit norocul pentru juma’ de liră.

Înainte de întoarcerea în țară am vizitat British Museum pe repede-înainte, într-o dimineață de luni când te-ai fi gândit că nu o să fie mare înghesuială, dar era arhiplin, o groază de turiști, zeci de elevi care stăteau pe jos lângă diferite obiective pe care le desenau. Am ajuns la concluzia că juma’ de Egipt se află în muzeul ăsta, mii de artefacte luate de la egipteni și nici cu grecii nu mi-e rușine. Asta dacă vreți o consolare pentru pierderea Tezaurului României. În orice caz, muzeul este încărcat de atâta istorie încât îți trebuie multe ore în tihnă ca să poți înțelege ceva. Noi am căscat ochii pe unde am putut și am zăbovit în momente de maximă necesitate. De menționat că intrarea este gratuită, dacă vrei să te lipești de ghid audio scoți din buzunar vreo 6 £, dacă-mi amintesc corect.

Cam asta a fost Londra, așa cum am văzut-o noi și am avut norocul să mergem cu oameni care știau pe ce lume trăiesc. La metrou te cam calcă lumea pe cap dacă te miști în reluare, trenurile sunt înguste, cel puțin cele care circulă pe liniile vechi, iar London Underground are un sistem relativ întortocheat, dar căruia, într-un mare final, îi poți da de cap. Londonezii sunt altă nație dacă pot spune așa. Bărbații, mai ales ăia la costum sunt chipeși, au un aer aparte, femeile nu m-au impresionat prea tare și, da, sunt o groază de oameni supraponderali, deși la câte trepte trebuie să urci și să cobori, cam peste tot, nu înțeleg cum. Apoi îmi amintesc că mâncarea lor este bazată pe multă carne, pâine și cartofi prăjiți și se face declicul. Nu am simțit vreo urmă de discriminare, mai puțin într-o zi, la metrou, când un negru aflat pe peron s-a prins că suntem români și ne-a trântit un „Fucking Romanians!” și apoi auzeam „Watch your pockets!” în jurul meu. Mna, nu te umple de glorie episodul ăsta, dar a fost izolat așa că, deși m-a zdruncinat un pic, nu este definitoriu pentru englezi. Oamenii din servicii sunt foarte mișto și amabili. De fapt, peste tot lumea este politicoasă. Dacă te bagi ca melteanul în fața cozii, n-or să-ți umple frigiderul…cu voce tare. 😀

Despre UK mai am de povestit, doar am zis că am stat în Birmingham, așa că în episodul următor o luăm la pas pe canale, ne îndopăm cu ciocolată de la mama ei, de la Cadbury, și apoi hrănim girafe în Safari Park.

Voi ați fost în Londra? Ce recomandări aveți pentru viitoare călătorii?

 

În Sighișoara nu mai fusesem de ceva ani de zile și, trebuie să recunosc, nu și-a pierdut strălucirea în ochii mei, cu toate că nu mai sunt atât de avidă să-i învăț toate cotloanele. Și da, este o diferență ca de la cer la pământ între a vizita cetatea cu ocazia Festivalului Medieval și a te plimba nestingherit în orice altă perioadă a anului. Am avut ocazia să o privesc din ambele perspective, însă o prefer pe cea din urmă, cu toate că în timpul festivalului este vividă, dar și mult prea zgomotoasă pentru gustul meu.

Înainte de a urca în cetatea ne-am oprit la o terasă de la poalele ei, de care eu îmi aminteam ca fiind ok în urmă cu niște ani și, deși înfățișarea te putea goni ușor, mâncarea a fost bună și îndestulătoare. Eu m-am înfipt negreșit într-o ciorbă de fasole în pită și m-am bătut pe umăr pentru decizia asta. A fost exact ce trebuie. Dacă la felul doi n-aș fi vărsat juma’ de bere pe mine, cred că aș fi fost și mai fericită, dar la bafta mea, nu mai comentez.

După ghiftuiala de la prânz și pe un soare destul de toropitor pentru perioada aia a anului (of, da, încă sunt la povestea cu concediul, bear with me), ne-am urnit spre Cetate. În Turnul cu Ceas n-a mai fost chip să urcăm pentru că am ajuns tardiv, așa că ne-am reorientat spre alte obiective, cu care deja eram familiarizată, mai mult sau mai puțin. Fiind în imediata vecinătate a turnului, am vizitat Biserica Mânăstirii unde ghid ne-a fost o doamnă amabilă care ne-a explicat istoria lăcașului de cult. Aceasta a aparținut Mânăstirii Dominicane, construite în sec XIII și demolată la finele secolului XIX. Biserica a suferit reparații, mai ales după incediul de la 1676. Interiorul îți atrage atenția prin obiecte care au trecut testul timpului: cristelnița de bronz turnată în 1440, tocul de ușă din piatră sculptat în 1570 și 35 de covoare orientale care înfrumusețează pereții bisericii. Altarul baroc de la 1680 îți atrage atenția și el, alături de orga în același stil, care este folosită și astăzi în numeroase concerte care au loc în Biserica Mânăstirii.

vedere din cetatea Sigihișoarei

altar Biserica Mânăstirii

covor oriental Biserica Mânăstirii

Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Străduțele colorate din cetate sunt o plăcere de explorat, iar picioarele ne-au purtat până la Biserica din Deal, după ce am urcat 175 de trepte, din cele 300 câte avea inițial Scara Școlarilor. După alte câteva poze, ne-am înfipt la suveniruri, apoi, strada Cositorarilor ne-a purtat spre Turnul cu același nume la baza căruia m-a ronțăit un pui de bichon, ce semăna cu un ghemotoc cu lăbuțe. La Medieval Cafe ne-am tras sufletul, înainte de a părăsi Sighișoara și a porni spre ultima destinație a concediului: Rupea, care a încheiat cu succes mica noastră incursiune în inima Ardealui.

detaliu Turnul cu Ceas Cetatea Sighișoarei

Turnul Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Strada Cositorarilor Cetatea Sighișoarei

Medieval Cafe Sighișoara

lichiu cu prune Medieval Cafe Sighișoara

 

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, despre Cluj, da, aici. Apropo, dacă vreți să știți pe unde puteți mânca bine în Cluj, încât să vă mulțumească papilele gustative, aruncați un ochi aici.

Dacă data trecută m-am dat cultă-n cap și m-am lăudat cu plimbările pe la muzee, în pauzele de băut vin, acum o să fac o recapitulare a locurilor faine din Cluj, unde te poți ghiftui după pofta inimii. Credeți-mă că sunt destule și nu le-am încercat eu pe toate, mai mult decât atât, în altele am revenit cu drag pe parcursul șederii.

De dragul firului cronologic și narativ, aflați că am ajuns în Cluj și am căutat Hotel Biscuit, unde ne-am cazat în cele două nopți. L-am găsit relativ rapid, dar ne-a intrigat poziționarea, este situat între blocuri, cumva la parterul unuia. Locul e chill, emană fengșui din toți porii, e plin de plăntuțe la intrare. O mâță patrona leneșă de pe o băncuță, iar pe holuri găseai câte un răftuleț cu cărți, ba chiar se auzea niște muzică în surdină. Hotelul era ca o casă mai mare, de asta dându-ne seama dimineața când am intrat într-o bucătărie atipică pentru un hotel. Un băiat, în spatele unei plite, pregătea omlete și sandvișuri la cerere. Puteai mânca salată cu linte, fasole și camembert. Nu neapărat hippie, dar close enough. Cafeaua proaspăt făcută la filtru te aștepta, tu îți luai cana ca din bucătăria ta. A fost o atmosferă intimă, menită să te facă să te simți cosy. În cameră, de fapt, micul apartament aveam mașină de spălat și detergent de rufe într-o cutie. Beat that! La capitolul liniște nu stau taman bine, camera noastră dădea în terasă, care era tranzitată că deh, și îi mai auzeam și pe vecini. Măcar n-au făcut sexuț. Anyway, e un locșor interesant, merită să vă cazați aici din curiozitate.

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Hotel Biscuit Cluj

Ne-am dat seama că eram cazați nu foarte departe de Grădina Botanică, pe care eu o vizitasem în trecut, implicit stăteam la vreo 15 minute de mers pe jos până-n centru. Memoria se activase draga de ea și așa epifanie am avut că ne-am potolit foamea într-un local, New Croco, unde mâncasem o salată bună în urmă cu 9 ani. Acum ne-au surprins cu supa cremă de roșii, ciorbă de văcuță, pui cu gorgonzola, pizza și tochitură cu mămăliguță, toate foarte bune și la prețuri decente raportat la cantitate și calitate. Numai de bine. După ce am ajuns în centrul centrului, ne-am înfipt în Bistro Viena care era pe lista mea și aici am aflat ce gust are un Sacher torte veritabil. Mâncasem unul bun și la Sibiu, dar ăsta e tata lor. Șefu’ la tort. Ștrudelul o nebunie și el, nu te mai săturai. Chelnerul a fost exagerat de amabil, mi-a făcut turul locului văzându-mă cu aparatul după mine și m-a lăsat să-l trag în poze, asta după ce mi-a povestit un pic din istoria lui, aflând că anterior, restaurantul fusese casă de toleranță. După ce mi-am făcut norma de cadre în interior, am revenit la masă și am căscat ochii în jur. O plimbare în Cluj, seara, este reconfortantă. dacă te oprești la un pahar de vin roșu, este de-a dreptul încântătoare.

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

New Croco

Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

interior Bistro Viena

gradina interioara Bistro Viena

intrare Bistro Viena

Sacher torte Bistro Viena

apfelstrudel Bistro Viena

Dimineața ne-am băut cafeaua la Meron, o locație cu cafea de origine, foarte hip și cu oameni faini. În jurul nostru fiecare-și vedea de cafeaua lui cu ochii-n laptop sau ziar. Te îmbia la o dimineață prelungită, dar după espresso-ul băut, zău că nu mai aveam stare. M-am mai domolit, totuși, cu o înghețată absolut bestială, de la Moritz Eis. Combinațiile sunt surprinzătoare și folosesc ingredinete 100% naturale, furnizate de către producători locali. Sigur, vanilia este din Madagascar, iar ciocolata este belgiană, but you get the point. Eu am încercat două arome, una cu ghimbir confiat și alta cu busuios și lime (or smth). Heaven! Prețul nu este mic, 70 de grame/ 9 lei, dar merită ultimul bănuț. În București sunt de găsit pe la Ateneu și în Floreasca. Mai că-mi vine să trag o fugă în plină iarnă.

Meron Cluj

Meron Cluj

Moritz Eis Cluj

Pentru prânz am revenit la Bistro Viena, unde am mâncat un șnițel vienez cât toată farfuria, iar comesenii s-au înfruptat din cârnați, austrieci și ăia și salată cu pui (ceva lejer). După niște vânzoleală și cultivare a spiritului, după-amiaza ne-a găsit la Camino, un restaurant amplasat într-un palat care datează din secolul XVI și care arată într-un mare fel cu mobilier din altă epocă, culori vii, o toaletă unde găsești inclusiv bețișoare de urechi (detalii la care mă uit cu mare atenție și preocupare). Am început cu vin, după care am continuat cu vin la o cină bogată, unii dintre noi au ales coaste, pe când alții au ales salate cu ingrediente ceva mai surprinzătoare mai ales că la tot pasul dai de salată Caesar. Am mâncat foarte bine și nu am vândut niciun organ vital pentru asta, trust me. Puteți să aruncați singuri un ochi pe meniu să vedeți cum stă treaba.

snitel vienez Bistro Viena

carnati vienezi Bistro Viena

salata de pui Bistro Viena

Restaurant Camino

coaste de porc restaurant Camino

salata de iarna

salata de toamna

Din punct de vedere gastronomic, cam ăsta este Clujul pe repede înainte. Am mâncat regește, am băut asemenea și am avut mereu parte de o atmosferă friendly și cosy, cum ar trebui să fie peste tot.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, despre Salina Turda fix aici, iar Clujul a fost elogiat aici.  Urmează să mai scriu tot în această viață despre Sighișoara și Rupea, stay tuned.

Voi ce recomandări aveți?

Dacă este vreun oraș pe care de-abia așteptam să-l revăd, după ce m-a ținut în agonie un amar de vreme, mai precis 9 ani, ei, bine, ăsta-i Clujul. În 2007, când și-a dezvăluit puțin din farmecul lui, mi-a câștigat inima iremediabil. Trăiam în București de doar 3 ani, dar orașul ăsta, cosmopolit și el, și nu la fel de dezvoltat ca acum, a reușit să mă pună pe gânduri și să regândesc decizia de a trăi în capitală pe termen lung (nu se știe ce-ți rezervă viitorul, vorba aia, la proteste se iese și acolo 😀 ).

După 9 ani de suspinat, înghițit în sec și lăicuit poze, m-am aventurat pe străzile Clujului și întrevederea noastră s-a consumat mai pasional, cu pahare de vin la lăsarea serii și preparate vieneze care te ademenesc de pe la vreo terasă boemă. Sigur, despre cum m-am ghiftuit în Cluj și care pernă mi-a vegheat somnul, o să povestesc într-un articol separat, dar să nu încurcăm capra cu varza, acum ne dăm culți în cap.

În prima seară nu m-am îndeletnicit cu multe. După ce m-am dedat plăcerilor gastronomice la Bistro Viena, am luat Clujul la pas să-i iau pulsul la ceas de seară, pentru că orașul este destul de animat, prinde Bucureștiul din urmă chiar în privința aglomerației, cu toate că are o populație de aproape 10 ori mai mică. Biserica Sfântul Mihail nu a scăpat netrasă în poze, este poate cel mai reprezentantiv edificiu cu arhitectură gotică din Transilvania, de statuia ecvestră a lui Matei Corvin, nici nu mai pomenesc. Ia, neamule, poze! Clujul, apropo, abundă în biserici și catedrale în care-ți vine să intri oricât de păgân ai fi. Eu am o fascinație pentru aceste lăcașuri, vorbesc, desigur, despre biserici romano-catolice sau reformate, care, din punct de vedere arhitectural, au un farmec aparte. Contrastând cu exteriorul simplu, interiorul este bogat decorat și cu orga sigur îți ia ochii. În momente cu mai puțină spiritualitate, am tras fațada vreunei clădiri în poză sau vreun detaliu care mi-a atras atenția, la cel mai amatoricesc nivel posibil, dar beauty is in the eye of the be(er)holder. Seara s-a încheiat în prezența unui pahar, chiar două, de Fetească Neagră, care se luptă pentru supremație cu Merlot-ul, uneori mai câștigă câte un Shiraz.

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

dsc_0943-001

dsc_0949-001

Bistro Viena Cluj

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

fatada cladire Cluj

detaliu cladire Cluj

dsc_1040-001

Catedrala Ortodoxa Cluj

detaliu cladire Cluj

După o noapte și o dimineață hipsterească la Hotel Biscuit, am băut un espresso la fel de hipsteresc en la ciudad de los clujenos, care să ne pregătească pentru o incursiune în artă la, bineînțeles, Muzeul de Artă, unde am stat și-am stat și-am admirat un Grigorescu, un Luchian, un Tonitza sau un Pallady, ne-am mai împiedicat de câte un avangardist, știți voi, the usual stuff. Apoi picioarele ne-au purtat la Bastionul Croitorilor, unul din puținele turnuri de fortificație ale vechii cetăți care s-au mai păstrat până în prezent. Nu am plătit un sfanț ca să intrăm acolo, bașca, găzduia o expoziție permanentă dedicată lui Emil Racoviță (#speologie), așa că am căscat ochii la obiecte personale, fotografii și instrumente folosite în cercetare (v-am zis, culți în cap). După atâta cultură, ne-am îndreptat agale spre Cetățuie pentru că panorama este greu de refuzat, ocazie cu care am văzut și Cluj Arena, acest stadion pe care UEFA a pus ștampila „approved”. După ce am coborât boemia din pod, am zis că încă o doză de cultură nu strică și, deloc în văzul lumii, deși situat central, pierzându-se în spatele pereților cu afișe șterse de acum un deceniu, stă intrarea în Muzeul Farmaciei. Vizita aici a fost revelatorie pentru mine și deopotrivă fascinantă. Un muzeu mic, dar încărcat de misticism și știință. Da, la un moment dat cele două mergeau mână-n mână, nu vă mirați că acolo într-o vitrină tronează poțiunea dragostei alături de alte leacuri pentru trup și suflet. Pe vremuri, pastilele erau învelite în aur (?!) pentru că acesta ar fi avut rol curativ, dar cu timpul oamenii au descoperit că este nociv pentru organism, în acea formă, cel puțin. Dacă-mi amintesc bine era folosit pentru tratarea alcoolismului. Alchimiștii erau susținătorii fervenți ai aurului, pe care îl considerau un panaceu. Am văzut aici cum arăta un laborator, asta după ce am coborât într-un beci în pereții căruia rămăsese impregnat mirosul de umezeală amestecat cu pastile. Ca niciodată, un muzeu a ajuns să-mi comunice atât de multe, încât am lăsat și un mesaj la plecare. Vă faceți un bine vizitându-l, trust me.

dsc_0947-001

detaliu Biserica Sfantul Mihail Cluj

Interior Biserica Sfantul Mihail

Biserica Sfantul Mihail

statuia ecvestra Matei Corvin

dsc_1059-001

dsc_1122-001

Biblioteca Universitara Cluj

dsc_1071-001

dsc_1070-001

dsc_1069-001

Biserica Unitariana Cluj

expozitie Emila Racovita Bastionul Croitorilor

dsc_1077-001

dsc_1087-001

dsc_1092

dsc_1094-001

dsc_1100-001

dsc_1121-001

dsc_1103-001

dsc_1105-001

panorama Cetatuie Cluj

Seara ne-am ghiftuit some more, dar până acolo am băut vin la umbra copacilor și ne-am luat la povești. Clujul te îmbie la, cum ar spune americanul, taking life easy, când ești într-o companie bună. Eu i-am declarat iubire veșnică și poate anul ăsta îmi pun ambiția să-l mai las să mă seducă, nu de alta, dar de mine nu mai scapă.

Din aceeași serie, despre Sibiu am scris aici, despre Cetatea Alba Iulia chiar aici, iar despre Salina Turda fix aici.  Urmează să mai scriu în alte două veacuri despre Sighișoara și Rupea, iar cu asta voi pune capăt concediului din toamna…trecută.

 

M-am mobilizat suficient de tare și am mai dat din „condei” la final de an, punând în lumina reflectoarelor un alt obiectiv turistic de pe meleagurile noastre, situat în inima Transilvaniei și înscris pe lista monumentelor istorice din Cluj – Salina Turda. Yes, I finally made it, mai ales că suspinam la gândul ei după ce a fost făcută gigea cu fonduri UE, atât de gigea că în 2010 trupa Byron a avut un concert unplugged de toată frumusețea la care, desigur, am suspinat (din fața laptopului).

La salină am ajuns înainte de a ne retrage pentru două zile în Cluj. Ne-am tras polarele pe noi și am trecut pragul noii intrări din Aleea Durgău nr. 7. 80 de lei mai târziu (20 de lei/om) am trecut de turnicheți și am căscat ochii bine urmărind cu atenție cât de bine au fost investiți banii europeni. S-a făcut treabă bună și după dezamăgirea suferită la Salina Praid, acum niște ani, mi-am recăpătat încrederea în salinele noastre.

Salina Turda

Salina Turda

Istoricul exploatărilor de sare este suficient de extinsă încât să nu mă pierd cu firea acum, dar dovezile arheologice datează cam din perioada preromană. După ce romanii au bătut în retragere și până în secolul XI nu există dovezi că extracția sării ar fi continuat. Perioada austro-ungară marchează o activitate intensivă, astfel că în 1780 existau cinci ocne ogivale de sare: Ocna de Sus, Iosif, Terezia, Anton și Ocna Cojocneană. Turiștii zilelor noastre pot da cu bifa în Galeria Franz Josef, Mina Iosif – sala ecourilor, Sala Crivacului, Sala puțului de extracție și Mina Ghizela.

Galeria Franz Josef Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

unelte extractie sare Salina Turda

Salina Turda

Roata mare Salina Turda

Salina Turda

Noi am bătut salina în lung și-n lat preț de câteva ore, nu ne-am dat în bărcuțe, roata mare și nici n-am jucat biliard. Da, agrementul în salină este dezvoltat, dar nu deranjant cum a fost la Praid. Totul pare să facă parte din peisaj și nu-ți inspiră kitsch la tot pasul. Nu ai voie să mânânci sau să consumi băuturi în incinta salinei, tough luck. N-ai decât să te bucuri de ceea ce-ți oferă natura și ce a reușit omul să exploateze fără să distrugă, de data asta. De acolo poți lua diverse suveniruri ca acasă să te îmbăiezi cu sare de la Turda, căreia i se adaugă levanțică sau mușețel. Dacă te preocupă sarea pe care o pui în bucate, poți cumpără o pungă după posibilități și puteri. Eu am mers pe varianta girlish, desigur, și m-am răsfățat ca o domniță. Ceea ce mi-a plăcut, iar, sunt sălile de extracție unde s-au păstrat mecanismele vechi, care, culmea, încă funcționează cu toate că sunt acoperite de sedimente de sare. Pe site aveți la dispoziție mai multe informații ca să știți din start cât de mult merită să puneți obiectivul ăsta turistic pe lista celor mai frumoase din România. One more thing, dacă aveți diverse infecții respiratorii sau pur și simplu vreți să respirați aer curat, Salina Turda are un microclimat numai bun pentru asta, doar să vă asigurați că nu scârțâiți prin alte locuri, fiind contraindicat, în acest caz, să faceți aerosoli.

barcute lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0829-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0129

dsc_0842-001

agrement lac mina Terezia Salina Turda

dsc_0852-001

dsc_0888-001

Roata Mare Salina Turda

dsc_0892-001

dsc_0907-001

Sala Crivacului Salina Turda

 

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Galeria Franz Josef Salina Turda

Salina Turda

Următorul episod în 2017, până atunci: fie ca!

Redirectionez 2%

Baietel’s tweets

Advertisements